Circuitul spagii in natura

Tweet

Cam cum ar fi PIB-ul nostru daca orice spaga s-ar impozita? Daca la orice document semnat, statul ar lua macar 10 la suta din “atentii”, am putea si noi sa avem autostrazi, statiuni turistice, orase dezvoltate cu arhitectura armonioasa, parcuri, locuri de joaca pentru copii s.a.m.d. La romani, spaga a ajuns un stil de viata din frageda pruncie pana la moarte. Cand te nasti, parintii dau spaga la doctor si cotizatie la popa pentru botez. Pentru inscrierea la gradinita, iarasi trebuiesc date spagi la educatoare, directoare sau chiar la inspectoratele scolare, chestie care se repeta pana dupa terminarea facultatii. La casatorie, iarasi bani la popa si poate un plic pentru o programare mult dorita la restaurant sau pentru a rezerva o anumita ora pentru cununia civila. Si dupa atata spaga data, ce sa faca romanul cand se angajeaza? Incepe sa si-o ia inapoi! Dupa inca o lunga perioada de timp, ciclul spagii se schimba din nou la batranete cu spaga la doctori si, bineinteles, la popa. Circuitul spagii in natura e asemeni unui lant trofic in fruntea caruia se afla yin-ul si yang-ul "atentiilor", unul in negru, celalalt in alb.

Educati copiii, nu-i duceti la teatru!

Tweet

Scena doi s’un sfert


Personaje: marlanul de liceu neterminat si cocalarul de scara blocului
Decor: doua scaune la loja, o pustoiaca emo in plan mai indepartat


Marlanul- Auzi bah! Crezi ca daca ii scuip prostului aluia o flegma pe sapca aia de cocalar de aici de sus simte?

Cocalarul- Nu cred mah! Ce bou! Sa vii la teatru cu sapca in cap si in trening! Cine l-o fi invatat?

Marlanul- Bah, Bah! O vezi pe pitipoanca aia de la a XI-a, ce p..a mea cauta si aia la teatru? E plin de cocalari, bah! Nu mai ai loc de ei.

Dor de Bucuresti

Tweet

Aseara am fost la teatru si mi-am adus aminte cu placere de zilele studentiei in care aproape ca nu trecea saptamana fara sa merg la o piesa de teatru sau la un film la cinema. Daca aseara mi-am potolit pofta de joc actoricesc, mi-a mai ramas o mare dorinta pe care nu o pot implini aici. Nu cer multe. Vreau doar sa ma pot plimba intr-un parc mai acatarii si sa vad un film la cinema. Noroc cu caravana filmelor, ca noi nu suntem in stare nici macar sa avem o sala de cinema. Dar daca treaba cu filmele se mai rezolva prin vizionarea acasa, lipsa unui parc cat de cat pus la punct pur si simplu nu-mi iese din minte. Parcul Scumann nu e tocmai vreun Cismigiu autohton, iar de cel din Piata Unirii nici nu mai vorbesc. Am incercat week-endul trecut si variantele Putna si Crang. Cred ca e inutil sa spun ca nu am scapat de mirosul de mici care sfaraie pe gratar si nici de trilurile de inmormantare ale manelistilor. Cat de grea poate fi plantarea unor puieti si a unor flori?!? Si masinii mele ii este dor de strazile fara gropi si daca ma gandesc mai bine si de orele petrecute in trafic dimineata cu baietii de la Radio Guerilla.

Foto:romanianpropertyonline.com

Ploua.

Tweet

Ploaia de astazi vine ca o mare dezamagire dupa soarele stralucitor de ieri. Odata cu picaturile reci care cad din cer, speranta de mai bine scoasa ieri de soare din Cutia Pandorei incepe sa intre in coma. Nici norii nu mai au forma, a ramas doar o mare gri care acopera cerul si transforma picaturile reci de ploaie in lacrimi amare. Doar zgomotul de cauciuc ce intretaie calmul baltilor noroioase ma mai scoate din letargie, doar pentru a ma arunca din nou in cascada melancoliei. Parca odata cu crepusculul sosit prea devreme se pierd si zambetele oamenilor schimonositi de tristetea ploii. Ziua s-a terminat inca de dimineata pentru mine. Tot ce urmeaza sa fac astazi va fi ca o plimbare lunga si plictisitoare prin intuneric, pentru ca pana si faimoasa luminita de la capatul tunelului s-a stins. Poate maine soarele va straluci din nou pe strada mea plina de gropi, de betivi si de maidanezi infometati.

Despre schimbarea in rau

Tweet

Povestea din “Ratiune si simtire” al lui Jane Austen parca a dat la o parte valul care imi sade pe ochi de ceva timp si anume ideea ca oamenii nu se schimba. Din pacate, cea mai dificila si greu de executat schimbare e cea in bine. E greu sa inveti sa fii generos cand toata viata ai fost zgarcit si egoist sau sa-l ierti pe cel care ti-a pricinuit in repetate randuri si cu buna stiinta suferinta si, mai mult de atat, sa-i oferi ajutorul tau neconditionat. Pe de alta parte insa, nimic nu poate fi mai usor decat sa-ti creezi dependente fizice si emotionale care ajung sa-ti faca rau, fie ca e vorba de droguri, alcool sau dragoste imbecila. Da, da, imbecila! Atunci cand stii ca nu ajungi nicaieri si totusi continui sa-ti inghesui sufletul intr-o cutie de chibrituri, avand impresia ca el este de fapt liber.

Povestea cartii este cea a surorilor Elinor si Marianne, ambele indragostite de barbati care le-au fost meniti altora. Poate mai impresionante decat legaturile lor de amor si deceptiile prin care trec sunt simtamintele care le leaga, dragostea si dependenta uneia fata de cealalta, dar mai ales cele care le despart. Elinor este rationala si politicoasa, iar Marianne e o rebela care plange, zbiara, este impertinenta, dar in acelasi timp se arunca fara ezitare sau chibzuinta in bratele iubirii. Schimbarea in rau despre care vorbesc este ilustrata cel mai bine in caracterul tanarului Wiloughby, care de dragul avutiei, abandoneaza o posibila viata emotionala perfecta. “Se gandi in tacere la raul ireparabil pe care o independenta prea devreme castigata, ale carei consecinte firesti fusese predispozitia la trandavie, desfrau si setea de lux, il facusera mintii, caracterului si fericirii unui barbat care, pe langa faptul ca era atragator si talentat, era si cinstit din fire, sensibil si afectuos”. Finalul nu a fost pe placul meu, din simplul motiv ca nu imi plac povestile cu happy-end.

Prima leapsa

Tweet

Am primit-o de la alibus, dar nu prea mai am cui s-o dau mai departe :))

1. Care e singurul lucru pe care nu ai vrea să-l schimbi niciodată la tine?
As schimba aproape totul, nu e nimic de care sa nu ma pot lipsi
2. Primul film care îţi vine în minte acum?
Nip/Tuck
3. Ce ai desenat ultima oară (pe hartie, nu în paint)?
Niste patratele, de plictiseala
4.De câte ori ai spus “te urăsc” până acum?
De multe ori, dar niciodata nu am vorbit serios.
5.Cu ce personaj din literatură te identifici?
Intrutotul cu niciunul.
6. Cât de bine te înţelegi cu tine?
Ne intelegem aproape perfect, doar mici discutii pe ici pe colo :)
7. Daca ar fi sa scrii o carte… ce titlu ar avea?
Habar nu am!
8. Descrie în trei cuvinte o persoană pe care încă nu ai cunoscut-o.
Depinde ce se intelege prin cunoastere..
9. Continuă propozitia: Azi, încă adormit, m-am trezit visând la ... o plaja insorita, palmieri, suc de cocos si o portie generoasa de creveti.

“Armanii” focsaneni

Tweet

Peisajul adolescentin focsanean este mai mult decat dezolant. Dupa o absenta indelungata (de vreo doi-trei ani), aseara am mers in Extrem in interes de serviciu. Pe cuvant de cercetas ca nu am vazut in viata mea mai multe perechi de blugi Armani si Cavalli, sau mai multe curele Dan & Gheorghe masive si cu multe strasuri. In afara de fake-urile in materie de vestimentatie, mai trist a fost adevarul ascuns sub hainele luate de la “baietasi” cu 100 de euro. Scrumatul si aruncatul tigarii pe jos e un sport preferat de liceeni si sa nu mai vorbim despre injuraturile care vin sa completeze imaginea mirifica a mitocanilor focsaneni. Nu e de ici de colo nici dispretul afisat, cand pe langa o tipa bine trece un baiat normal, nebranduit. Ceva de genul:”Bai sarmanule! Cum indraznesti sa ma atingi tu pe mine?!?”. WTF?!? E trist cum unii oameni isi bazeaza imaginea si caracterul pe un fake penibil sau cand singura replica de agatat e “Papushe, iti iau ceva de baut?”. Pacat ca tocmai cei care ar trebui sa schimbe ceva in mentalitatea poporului astuia sunt cei care se cufunda in aparente si isi cultiva imaginea de om instarit si arogant, ca si cum asta ar fi portretul ideal si un exemplu demn de urmat. O sa imbatranim, o sa murim si tot n-o sa invatam nimic.

Foto: cocalari.com

Lacrimi de neputinta, topite in vartejul gandirii pozitive

Tweet

Ati simtit vreodata cum locul in care va aflati in momentul prezent e departe de a fi spatiul in care va regasiti pe deplin? Nu-i asa ca mereu simtim ca meritam mai mult, ca viata de zi cu zi ar trebui sa fie mai luminoasa si mai plina de bucurii si impliniri? Ei bine, eu cred ca tocmai aici gresim. Vrem prea multe lucruri si cerem prea mult de la noi insine. Este suficienta o plimbare de cinci minute pentru a vedea, in linii mari, sufletul oamenilor de rand. Vesnic nemultumiti, vesnic tristi si mai ales neputinciosi in fata altora care hotarasc pentru ei. Strazile sunt pline de ochi inlacrimati in care se citeste revolta si neputinta de a schimba ceva, de a se ridica mai sus decat le-a fost scris. De fiecare data cand vad un chip calm precum susurul raurilor sau un zambet strengar in coltul gurii unui necunoscut ma napadeste o stare intensa de fericire. Ceea ce ma scoate cu adevarat din sarite e autocompatimirea si modestia exacerbata care de fapt cere laude si imbratisari imbuibate cu mila nesincera. De cate ori nu ati auzit “Ce grasa sunt!” din partea unei gagici cu cel mult 45 de kile sau “Nu e nimeni mai necajit ca mine!!” din partea unor persoane cu o stare financiara relativ buna? Eu cred ca reteta fericirii e sa apreciezi ce ai, dar mai presus de atat, sa MUNCESTI (intelectual sau fizic) pentru ceea ce iti doresti. Lamentarile sunt doar picaturi de otrava care patrund incet, incet in noi si ne omoara cate putin in fiecare zi.

Sa invatam ce inseamna toleranta

Tweet

Un film pe care l-am vazut zilele trecute mi-a lasat un mare gol in stomac la final. Este vorba despre “The boy in tre striped pijamas”, povestea baietelului Bruno, de 8 ani, care s-a mutat impreuna cu familia langa un lagar de concentrare nazist, aflat sub administrarea tatalui sau. Bruno s-a impretenit cu un copil evreu, cu care se intalnea in fiecare zi, la aceeasi ora. Copiii s-au imprietenit, iar tot ce ii mai despartea era un gard electric. Finalul este de o tristete covarsitoare, Bruno murind impreuna cu prietenul sau Schmuel, in camera de gazare.
Am participat zilele trecute la o dezbatere privind conceptul de nationalism, iar parerea mea este ca nationalismul a fost dintotdeauna prost inteles. Exemple sunt numeroase, dar poate cel mai graitor este ceea ce s-a intamplat pe vremea dictatorului Adolf Hitler. Totul porneste, de fiecare data, de la ideea ca suntem superiori altora. Nimic mai fals. Nu suntem roboti. Fiecare dintre noi are atat parti bune, cat si parti mai proaste, trebuie doar sa stim sa le valorificam pe cele bune. Auzim pe la tv si citim in ziare cum ca tiganii omoara, violeaza si fac tot ce e mai rau. De cate ori nu am vazut insa romani violatori, polonezi pedofili sau chinezi criminali cu sange rece?!? Prin incurajarea acestei atitudini discriminatoare nu facem decat sa ne exploatam partile noastre cele mai intunecate si in concluzie, sa devenim exact precum oamenii pe care ii criticam. Doar invatand ce este toleranta, putem ajunge mai sus pe scara spirituala si putem demonstra ca ziua de maine este cea a generozitatii, a bunatatii si a iubirii de aproape.

Dumnezeu locuieste in Biserica, dar sta mai mult pe afara

Tweet

“Dumnezeu a murit”, zicea candva celebrul filosof Nietzsche. Eu una nu cred ca Dumnezeu a murit, ci credinta oamenilor in dreptate, in judecata si in faptul ca oamenii care fac fapte rele ajung sa fie pedepsiti. Biserica a ajuns o institutie criticata de toti din cauza reprezentantilor ei, iar oamenii care candva ii admirau si respectau pe preoti incep incet, incet sa se indeparteze de Biserica. Printre ei ma numar si eu. Asta nu inseamna ca nu cred intr-o forta superioara care vegheaza asupra noastra sau ca de maine o sa fur si o sa mint fara incetare, chiar daca acum stiu ca poate nu mi se va intampla nimic. Tot se discuta acum despre orele de religie din scoala si mi-am adus aminte cum la ore ni se puneau note mici daca nu invatam rugaciunile sau daca indrazneam sa criticam vreo regula impusa de mai-marii Bisericii. Nu mai vorbesc despre preotii care ne calcau pragul si plecau acasa afumati bine de zeul Bachus sau de milioanele date la Biserica daca, doamne fereste, vrei sa te casatoresti, sa te nasti si chiar sa mori. Am vrut intr-o dupa-amiaza sa intru intr-o Biserica pentru a fi singura cu gandurile mele, dar m-am lovit de lacatul greu si ruginit de la usa, si atunci am realizat ca Dumnezeu este cel de langa mine, este zambetul din diminetile insorite si violetul din floricelele care rasar primavara dintre frunzele uscate. Poate intr-adevar Biserica este casa lui Dumnezeu, dar in mod sigur Lui ii place sa se plimbe pe strazi, sa escaladeze muntii si sa se cuibareasca in sufletele care nu-si gasesc pacea.

Tu ce rol joci?

Tweet

Din cartea “Un pamant nou” a lui Eckart Tolle, mi-a ramas in minte un capitol in care autorul spunea ca ne pierdem sinele pe zi ce trece intrucat in fiecare zi a vietii noastre jucam cate un rol: rolul de sotie sau fiica model, de angajat silitor sau de prieten devotat. Trebuie sa recunosc ca, de multe ori, m-am sfortat sa fiu cat mai intelegatoare, mai buna, mai zambitoare in clipe in care poate imi venea sa plang, caci eu sunt cea puternica, cea calma, cea care nu se supara si nu se enerveaza niciodata si cel mai important, cea care stie sa-si asculte apropiatii si sa-i ia in brate. In plus, niciodata nu mi-a placut sa ma vait, fara sa iau masuri pentru a schimba ceva. In cartea asta mi s-a spus din nou ceea ce stiam demult: ca trebuie sa ma bucur de nimicurile din fiecare zi, fara sa tot despic firul in patru sau sa interpretez lucrurile in o mie de feluri, ci sa le iau ca atare cu zambetul pe buze, dar in primul rand sa invat sa zic NU. Sunt multe pasaje interesante in scrierea lui Tolle, dar o sa redau doar unul, care m-a pus pe ganduri: “In locul fiintelor umane, cele care interactioneaza sunt de fapt imaginile mentale conceptuale. Cu cat se identifica mai mult oamenii cu rolurile respective, cu atat mai neautentice devin relatiile lor. De aceea nu este surprinzator faptul ca exista atat de mult conflict in cadrul relatiilor. Relatiile nu sunt adevarate”. Daca va apucati de aceasta carte, va sugerez sa nu o luati ca atare, ci doar ca pe o noua perspectiva, un punct de vedere diferit, nu fara a va pune problema ca poate autorul are dreptate.

M-am indragostit!

Tweet

Ieri, o dragoste fulgeratoare m-a izbit direct in nas. Am vazut la Carrefour un pui de labrador auriu adorabil, care se uita la mine cu cei mai blanzi si mai frumosi ochi pe care i-am vazut vreodata. Dupa ce a trecut fiorul dragostei la prima vedere, am realizat ca e o iubire egoista, care doar l-ar rani. Chiar daca mi-a furat inima din prima clipa, mi-am dat seama ca nu as putea sa-l condamn la o viata de chin in apartamentul meu micut, fara sa aiba un spatiu unde sa alerge minute in sir cu limba scoasa, printre boschetii ornamentali. Exact ca intr-o relatie adevarata, e mai bine sa-l lasi liber pe cel de langa tine, decat sa-l tii captiv intr-un loc in care sa nu poata sa-si dezvolte adevarata personalitate, sa fie el insusi. Si tot ca intr-o relatie interumana, cinic vorbind, tot despre bani este vorba; daca aveam o casuta cu o curte generoasa, mi-as fi insfacat “copilasul” si ne-am fi jucat zile intregi prin curte, chiar daca mi-ar fi stricat florile proaspat plantate sau mi-ar fi lins cu nesat piticii cu scufita rosie din curte. Astazi nu am ramas decat cu o frustrare in plus si cu dorinta apriga ca micutul labrador sa ajunga intr-un loc pe placul lui, alaturi de o familie zambareata, cu copii veseli, destepti si iubitori, si bineinteles, cu o curte mare si verde.

Fluturi in suflet

Tweet

Odata cu venirea primaverii, ceva in mine s-a schimbat. M-au napadit amintirile din copilarie, momentele de nepretuit cu prietenii vechi si o senzatie stranie de serenitate pe care nu pot sa mi-o explic deloc. Lucrand la un articol, mi-am adus aminte de orele de lucru manual din clasele I-IV in care ii faceam mamei felicitari de ziua ei din globuri sparte, cosulete cu flori din hartie sau ii desenam inimioare pe foile din caietul de matematica. I le dadeam cu atata drag si o vedeam cum imi transmitea o lumina pura, calda, care pentru mine era mana cereasca. Cu toate amintirile frumoase in suflet, ma trezesc de trei zile incoace napadita de fericire si liniste si cu un zambet tamp pe figura. Nici ploaia si intunericul care au cufundat orasul ieri nu m-au demoralizat, chiar si gropile din asfalt m-au facut sa tresar ca intr-un vals dansat din suflet pe un vapor care strabate Dunarea. Mergand incet cu Matizache pe bulevard (poate si din cauza baietilor cu cascheta aflati la panda), parca si copacii imi cantau imnul vesel al primaverii, alinati de suflarea vantului care le mangaia ramurile. Nici oamenii tristi care se plimba agale pe strazi nu ma mai pun pe ganduri negre, eu am primit un cadou: Primavara! Tot ce imi mai doresc acum este sa zburd pe campul cu branduse din Maramures, sub razele lucioase ale soarelui si sa imi cant fericirea.

Romania sub conducerea "satanistului abuziv"

Tweet

Cam asta a fost rezultatul unei anagrame facute pe net, cand am bagat numele lui Traian Basescu: http://www.anagramgenius.com/archive/traian-basescu.html. Basescu e “Satanic abuser”, iar Hitler e “Rill of death”. Pe deasupra, el presidente Basinescu a obtinut si nota 6,66 la sondajul BCS. Oare ce ne asteapta in continuare?!? O sa ne ducem dracului cu totii?

Bosorogofobia

Tweet

O recunosc si mi-o asum! Am o mare problema cu batranii! Poate sunt nebuna sau poate „bosorogofoba” dar ma scot din sarite oamenii in varsta. In primul si in primul rand, cei care conduc Dacii vechi si rablagite, merg cu maxim 30 km/h, se opresc in curbele fara vizibilitate si nu se asigura cand ies din parcare (poate nici nu vad prea bine). In al doilea rand, cei care nu stiu ce dracu’ cauta in metrou sau autobuz la 7, 8 dimineata, cand lumea are treaba, lucreaza sau merge la scoala. Imi aduc aminte foarte bine de o intamplare din facultate. Eram in metrou si un mos a daramat un copil din carut ca sa intre el, desi trebuia sa astepte sa iasa ceilalti mai intai! Si tot la categoria asta se inscriu si cei care te bat pe umar sa te ridici, ca ei sunt batrani si nu pot sa stea in picioare. Cine naiba ii pune sa se plimbe?!? Ca sa ma justific macar partial, va asigur ca eu o sa-mi petrec batranetea la munte, intr-un bordei in mijlocul padurii de brazi, langa un izvor cu apa rece si cand nu voi mai putea sa ma misc o sa apelez la serviciile unui azil . Si nu, nu o sa-mi deranjez copiii si nepotii, nu o sa conduc la 80 de ani si, cel mai important, daca vine varsta pensionarii nu o sa tin cu dintii de functie. Si alt lucru care ma scoate din minti: folosirea varstei inaintate ca argument sau ca justificare a greselilor. Penibil.

Parerea gurmandei carcotase

Tweet

Am tot auzit de pizzeria „Amicii mei” din Lepsa si fiind in trecere prin statiune m-am hotarat sa vad despre ce e vorba, dupa ce m-am chinuit zeci de minute sa o localizez. Buuun, ajungem la locul cu pricina, inauntru mirosea minunat, iar mie imi era o foame de lup. Comand o pizza capricciosa cu sos iute. Locul era foarte calduros, cu mobila veche si decoratiuni rustice, intocmai pe placul meu, si o afacere de familie, din cate am inteles. Ordinele in local erau date de o doamna blonda, foarte serioasa de fel, dar pe cat de serioasa pe atat de indiferenta si usor aroganta fata de clienti. Nu tu buna ziua, nu tu la revedere, o zi buna, nimic. Desi aveam stomacelul burdusit, intrucat pizza e bunicica, lipsa zambetelor angajatilor mi-a lasat un nod in gat si regretul de a fi lasat un bacsis maricel. Dupa parerea mea umila si prea putin experimentata, eu zic ca tot pizza de la Intim e mai buna. Diferenta o face sosul facut in bucatarie, nu ketchup-ul cumparat din supermarket la galeata si bineinteles, moartea mea, ciupercile natur in locul celor fleoscaite scoase din cutie. Apropo, niciodata n-am inteles de ce nu fac oamenii sosul la pizza asa cum trebuie si iti dau in schimb ketchup la kilogram, care pana la urma ajunge sa fie mai scump decat o rosie maruntita cu un praf de oregano. Asadar, mai avem multe de invatat la capitolul servicii si amabilitate, lasand la o parte folosirea unor ingrediente intr-adevar mai costisitoare dar care pana la urma, fac toti banii. Daca soselele si statul nu ne ajuta sa dezvoltam turismul in Vrancea, macar zambetul e gratuit. Hai sa-l folosim!