Cred ca nici nu as fi putut gasi o carte mai potrivita pentru orele de relaxare din timpul sesiunii, ca „Procesul” lui Kafka. Nu este nimic mai interesant decat sa stai cu nasul in legi, pana reusesti sa memorezi cate ceva, iar in doar o ora, Kafka sa-ti arate din nou, daca mai era nevoie, cat de absurda este justitia si cat de relative sunt conceptele de adevar, dreptate, vinovatie sau nevinovatie. Desi actiunea se petrece in registrul absurdului, fiecare dintre noi se poate regasi in frustrarile, nedumeririle si teama protagonistului.
Romanul spune povestea unui functionar, Josef K., care se trezeste intr-o buna zi arestat. Firul epic continua cu traseul sau sinuos prin sistemul juridic si intalnirea mai multor personaje care par initial sa nu aiba de-a face cu procesul sau, dar care ii prezic simbolic viitorul si il atentioneaza cu privire la inaccesibilitatea adevaratilor lideri ai sistemului. Modul in care autorul picteaza justitia este unul gri, intunecos, plin de simboluri ascunse, un spatiu in care orice notiune poate fi atat adevarata, cat si falsa, atat reala, cat si fictiva, si in acelasi timp completa si insuficienta. Pe parcursul desfasurarii procesului, K. este indrumat de personajele satelit si de povestea care se ascunde in spatele lor, insa protagonistul decide sa ignore calea indicata de acestea. Daca la inceputul povestii K. se arata dezinteresat de acuzatiile ce i se aduc, despre care nu primeste lamuriri nici macar pana la sfarsit, pe parcurs procesul ii acapareaza viata, ramanand singurul sau centru de interes.
Intamplarile si personajele himerice ii dau de inteles la tot pasul care va fi finalitatea demersurilor sale. „Oamenii care se pricep la asa ceva au afirmat, luandu-se dupa forma buzelor dumneavoastra, ca veti fi condamnat cu siguranta si foarte curand” i-a spus negustorul lui K. Iar povestea usierului si a omului de la tara, rostita de pastor, pune definitiv pecetea pe destinul acuzatului, care sfarseste prin a spune „Minciuna este ridicata la rang de ordine mondiala”, auncand mai apoi o umbra de neincredere asupra veridicitatii spuselor pastorului. Kafka a redactat doua finaluri diferite, dar cel care a ramas vine sa confirme ca toate avertismentele date de catre persoanele din jurul lui K sunt intemeiate. Protagonistul moare fara a-si cunoaste vina si nici chiar sentinta, „ca un caine”. Tare mi-ar placea sa vad o punere in scena a acestui roman!
In acest week-end mi-am parasit catunul de bastina, Focsani, unde nu poti vedea filme decat acasa, si am plecat in cautarea unui cinema, sa vad si eu filmul despre care se vorbeste peste tot, „Avatar”. Am mers la Arena Mall Bacau, unde m-am simtit ca acasa, pentru ca peste tot vedeam fete cunoscute. Deh, unde naiba sa mergi in orasul asta? Nu mai bine emigrezi in altul macar pentru cateva ore? Si sa revenim la film. Povestea nu mi s-a parut foarte originala, ci chiar destul de previzibila si pot sa spun ca m-a dezamagit finalul. Ma asteptam la ceva mai realist. Cat despre efecte, nu pot sa-mi dau cu parerea, pentru ca SF-ul nu e genul meu preferat, deci nu ma prea pricep. In schimb mi-a placut mesajul din spatele Pandorei si al bastinasilor albastri, faptul ca ne distrugem mediul inconjurator, fara sa ne gandim la repercusiuni. Banuiesc ca stiti ca suntem singura specie care ucide plantele si animalele din jur in alte scopuri decat cel de supravietuire. Si nu poti sa nu regreti la un moment dat ca apartii acestei specii ingrate, care desi a fost dotata cu ratiune, o foloseste in cu totul alte scopuri decat ar trebui. Si, evident, totul se rezuma la bani. Macar la nivel ideatic, comuniunea poporului Navi cu natura ar trebui sa ne ridice cateva semne de intrebare, si sa ne faca sa ne infranam instinctele de pradatori ai absurdului. Caci nu ucidem pentru mancare, pentru supravietuire, sau pentru orice alt lucru justificabil, ci pentru verzisori, bunastare, sau, mai grav, doar din cruzime. Sper ca macar 10% dintre milioanele de oameni care au vazut acest film sa mediteze macar cinci minute la rolul nostru, cel de Terminator al naturii, oricat de exagerat ar suna.
