luni, 30 mai 2011

Legile lu’ July (2)

-Numărul zâmbetelor unui om e invers proporţional cu sinceritatea lui

-Cel cu care bârfeşti astăzi e duşmanul tău de mâine

-Turnătorii vor avea întotdeauna de câştigat în viaţă. Poate bani, poate putere, niciodată prieteni

-Dacă optimistul e un prost fericit, atunci pesimistul e un prost deprimat

-Prietenii ar trebui să fie precum miezul de nucă, din ce în ce mai dulce. Restul e doar coajă, care la început te murdăreşte, pentru ca mai apoi să nu ştii cum să scapi de ea

luni, 16 mai 2011

Am aflat de pe Facebook…

Mda, exact cum scriam mai jos, din lenea de a vorbi unii cu alţii, am inventat Facebook şi Twitter. Uite-aşa a aflat şi aeriana pământului, aka Iulia, că frac’su are gagică. Asta doar din două like-uri şi trei poze. Şi mai e şi simpatică pe deasupra, că dacă era vreo naşpetă mai înţelegeam...

Bre, s-a întors lumea cu susu-n jos! Noi chiar nu prea mai vorbim unii cu alţii, deşi ne aflăm faţă în faţă. Comunicarea devine un dialog al surzilor, iar fără taste suntem precum gladiatorii fără săbii. Lipsiţi de putere. Ca Samson al Dalilei, chel.

Care dintre voi se mai oboseşte să reţină zilele de naştere ale prietenilor? De câte ori ai avut un coleg la un metru distanţă, iar tu i-ai spus o glumă pe mess, skype sau Facebook? Nu mai zic de like-uri. De ce dracu’ să-i zici că îti place poza lui în faţă când poţi doar să apeşi pe un buton? E al naibii de greu să mişti buzele când ai degetele lipite de tastatură!

Mai jos voi scrie ce este posibil să mai aflu de pe Facebook:
-că am divorţat
-că am murit
-că a fost cutremur de 9 grade, deşi parcă l-am simţit
-evident, că ninge sau plouă
-că bunica s-a mutat în Caraibe ş.a.m.d.

luni, 2 mai 2011

Metroretarzii, episodul 5. Azi frecătorul de buton

Cum stau eu aşa, aşteptând să se deschidă uşa, mă trezesc deseori cu specia asta de metroretard şi anume frecătorul de buton.

Ştiţi, bănuiesc, cerculeţul ăla care se luminează atunci când nu se deschid uşile automat. Săracul butonel se aprinde DOAR când ajungi în staţie, NICIODATĂ înainte! Ei bine, nu trece zi de la Dumnezeu să nu îmi taie faţa vreun entuziast care se apucă şi freacă butonul ăla nenorocit cu mult înainte ca metroul să ajungă la peron.

Îl pipăie, îl mângâie, îl apasă cu mişcări scurte şi intense fix în mijloc, pentru ca mai apoi să intensifice mişcarea. Frecătorul de buton nu mai are răbdare, simte că explodează şi ăla tot nu se aprinde. Şi iar îl ia la frecat. Mai tare, mai apăsat! Oooh… Aaaahh… S-a aprins!

După ce extazul de o secundă dispare, frecătorul iese aruncând un oftat în aer, profund satisfăcut. Şi azi a frecat butonul, ziua de muncă poate să înceapă.
Până data viitoare, “Atenţie, se închid uşile”!