Metroretarzii, episodul 4. Azi împingăcioşii

Tweet

Astăzi vom vorbi despre un întreg colectiv, întrucât nimic nu ne caracterizază mai bine decât spiritul de turmă, tendinţa din născare de a-i urma pe ceilalţi. Ştiţi cum e şi cu spiritul ăsta de turmă? El e bun aşa, ca idee, dar folosit aşa cum trebuie, adică să-i urmăm pe cei mai buni ca noi, cum s-ar zice să mergem cu turma la deal, nu la vale.

Cine nu-i cunoaşte pe împingăcioşi, să fim serioşi?!? Urci scara, te împing cu coatele, cu genunchii, cu nasul, cu ochii, cu tot ce au la îndemână, numai să se apropie de tine, să te bruscheze, să-ţi simtă cutele pielii şi asprimea hainelor. Dacă îţi vin din faţă, păzea!! Dacă nu te dai, poţi mătura cu genele pe jos în timp ce speli podeaua cu sângele din nas. Nu contează că mai sunt cinci minute până vine metroul, ei aleargă, dau din mâini şi vor cu tot dinadinsul să pară foarte ocupaţi, deci foarte importanţi.

Ei sunt oile care se aşează în faţa uşii când vine metroul şi nu pe lateral, ci fix între uşi, să nu cumva să apuci să ieşi. Şi aşteaptă deschiderea uşilor cu mare nerăbdare, vânând momentul în care să te izbească frenetic, cu forţă, cu determinare, căci ei au dreptul de a intra primii în vagon. Îmi amintesc şi acum o fază povestită de o fostă colegă, când a dat de un asemenea specimen şi i-a spus: “Mai înainte se iese şi apoi se intră”, la care împingăciosul răspunde: “Ehehe… Nu întotdeauna domnişoară” şi-i face cu ochiul în modul ăla libidinos... Cine nu i-a întâlnit până acum, felicitări... Până data viitoare, atenţie, se închid uşile!

A început Twitteriştii au talent! The caşfight is on!

Tweet

Later edit: And the winner is @anca_duma, care va gusta caşul diseara! Felicitări marii câştigătoare!

Cum şedeam eu aşa într-o seară pe Twitter, uitându-mă tâmp la “Românii au talent” şi urmărind între timp popularul Haştag cu acelaşi nume, o idee mi-a străpuns creieraşul, şi-aşa obosit de simplul fapt că există. Dacă toţi păcălicii pot, twitteriştii de ce să nu poată, bre? Aşa ca am dat naştere la #twitteriştiiautalent, iar înscrierile n-au întârziat să apară. De fapt au întârziat, din cauza lipsei mele de popularitate, dar după stresarea şi spamarea multora, am adunat cei 10 concurenţi, aleşi pe sprânceană.(Pe naiba, i-am trecut pe toţi cei care s-au înscris).

Aşadar, a rămas să vă prezint lista celor mai talentaţi twitterişti. Garantat, vă vor da pe spate!

1)Pe locul I în concurs, @blogatu cu ultra-popularul său blog . Talentul său nu e lupta neobosită împotriva prostiei sau modestia exacerbată, aşa cum aţi fi crezut, ci abilitatea nemaiîntâlnită de a da RT!!!

2)Cu numărul doi în ordinea înscrierii, îl avem pe @AdrianEugen , acest critic desăvârşit al twittosferei. Baftă duuude!!

3)La categoria frumuseţe, talentul competiţiei îi revine lui @Jteph pe care îl găsiţi şi aici . Mânca-l-ar mama de delicat…

4)Nu se putea fără cântăreţi, aşa că în cursă a intrat @RalucAlexa Cu toate astea, avem nevoie de un video, ceva :))

5)Oameni buni atraşi de cultură, pasionaţi de poezie, aveţi un reprezentant în persoana lui @paul_tita, pe care îl găsiţi şi aici . Foaie verde pui de urs, Paul Tita s-a ajuns!

6)Un super talent are şi @RFboris, talentul pur ca prima zăpadă a iernii. Atât! E mare lucru să ai talentul de a fi talentat, nu?

7)Pe locul 7 îl avem pe @SorinGrumazescu, care mai scrie şi aici. El e opusul concurentului anterior, având talentul de a nu avea niciun talent. Ce ziceţi de asta, ha?

8)Un super talent are şi @cc696 care mai scrie pe aici. Şi acum ţineţi-vă bine! E cea mai tare la mimat orgasme!! La fel ca mai sus, aşteptăm dovezi! E cu “Ooooh” sau cu “Aaaah” ?

9.Urmează @OanaEssy, autoare aici . Ei, aici avem o multitalentată. Ca şi la fotbal, se pricepe să învârtă capul bărbaţilor pe degetul mic. Aş fi pus eu o întrebare kinky şi total lipsită de haz, dar mă abţin.

10.Şiii, pe ultima sută de metri o avem pe @anca_duma pe care o găsiţi şi aici. Anca face cel mai bun pui cu mango şi curry, cântă şi râde. Câte talente să mai încapă într-o fată?

Acum că i-aţi cunoscut pe nominalizaţi, treceţi la vot. Aveţi poll în dreapta! Premiul, un caş afumat de la bunică-mea! La luptă!!! Aveţi o săptămână la dispoziţie să votaţi, până la finală! Acum e momentul să vă folosiţi pilele!

Reporter multimedia sau cum să dai cu mucii în fasole

Tweet

Nu ştiu câţi dintre voi aţi citit Scrisoarea lui Cartianu către angajaţii săi de la Adevărul. Tot ce pot spune eu, din perspectiva unui fost ziarist este că viziunea sa este una deplasată, foarte dăunătoare mass-mediei. Nu îmi place să fac teorii, hmm, de fapt îmi place, dar acum o să vorbesc din fapte.

S-a întâmplat de câteva ori să am diverse anchete mai mult sau mai puţin de impact, pentru care era necesară o documentare destul de consistentă, deci un timp mai mare pentru a fi realizate. Nici nu pot număra pe degete cazurile în care am întrerupt documentarea pentru a scrie ştiri de duzină, prostioare care trebuiau scrise, declaraţii care aduceau trafic, texte de umplutură. De ce? Pentru că paginile alea trebuiau umplute cu ceva, orice. Şi de ce să ai răbdare sau să angajezi mai mulţi oameni, pentru că orice începător ar şti să facă o ştire după un comunicat de presă, când poţi să tragi de ceilalţi?

Nimic nu e mai păgubos pentru un ziarist decât să fie asaltat din toate părţile de tot felul de informaţii, majoritatea de doi lei. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi să faci aceeaşi ştire pentru 4, 5 publicaţii, plus filmuleţe, plus postat în aceeaşi zi. Nu mai zic de câte ori ţi se întâmplă să pleci pe teren tocmai când te afli în plin proces de creaţie... Şi nu rar se întâmplă ca un om foarte bun în presa scrisă să fie varză la TV.

Boala asta românească de a face totul şi de fapt nimic e cea mai periculoasă maladie, ba chiar aş îndrăzni să spun că e cancerul performanţei. Şi apoi ne întrebăm de ce a picat presa, în schimb în 10 ziare găseşti aceleaşi informaţii şi alea total neinteresante. Pentru că, din păcate, cantitatea primează.

Nu ştiu voi, dar eu aş da bani pe două pagini cu ştiri, reportaje şi anchete serioase, decât pe 50 cu prostii.

Metroretarzii, episodul 3. Azi pipiţa vuittonată

Tweet

De cum se deschide uşa, vavuuum!! Un damf puturos şi înţepător pătrunde în vagon. Îţi intră prin nările îngheţate şi se cuibăreşte printre circumvoluţiuni precum un pârâu subţire, rece şi otrăvit. Apoi privirea-ţi e paralizată de o claie gălbuie şi uscată, care încadrează o faţă chituită bine, brăzdată de mov, roşu, roz şi albastru baltic(adică de baltă, nu altceva). Imediat după te frapează unghiul în care e poziţionat năsucul fin, îndreptat în sus, ca un semn de superioritate asupra semenilor mai puţin boiţi.

Dar las’ că toţi am mai văzut pipiţe. Ce vezi mai rar ce-i drept, sunt pipiţele vuittonate, branduite până în măduva oaselor. Pariu că dacă le dezbraci au şi chiloţii branduiţi. Şi breteaua sutienului. Şi buzele de jos. Ba chiar inima le e împărţită între Louis Vuitton şi D&G. LV pe atrii şi D&G pe ventricule.

Totul ar fi perfect, lumea lor branduită ar fi de poveste, doar că e un clinci aici. Totul e fals, totul imagine, visele le sunt alterate de percepţii absurde, maxilarele înţepenite de schimonoseli la fel de false ca geanta pe care o poartă cu graţie de bursuc pe încheietură. Până data viitoare “Atenţie, se închid uşile!!!”


P.S.- În postarea de sus vorbeşte invidia din mine. La naiba fatăăă, nu mai aveau LV false la staţia Apărătorii Patriei :)

Religii

Tweet

via Ellunes

Metroretarzii, episodul 2. Azi moşneagul malefic

Tweet

E o mare diferenţă între babe şi moşi. De obicei, ele sunt cele cu gura mare, cele care se împing prin toate mijloacele de transport în comun, cele care n-au muncit nici măcar o zi din viaţă, în schimb se vaită că au pensia mică. Şi tot ele sunt primele care se aruncă la mici şi bere cu iz politic, pentru ca mai apoi să-l voteze pe ăl mai frumos.

Bărbaţii în vârstă, în general, îmi par mai paşnici, mai împăciuitori, nu se ceartă ca miuerile de anii lor. Dar au un alt stil de a te scoate din pepeni. Pe primul moşneag malefic de metrou mi-l aduc aminte chiar din facultate, când încercam să îngraş porcul în ajun, repetând pe ultima sută de metri, în metrou desigur. Cum eram eu concentrată, transpirată, simt ceva tare şi cilindric împingându-se în umărul meu.

Mă uit în sus, era el... Sprâncene stufoase, urechi brăzdate de păr dalb şi o chelie de om deştept(ştiţi, aia care apare în frunte, cică dacă ai în spate înseamnă că te-ai scărpinat prin zona aia din lipsă de idei). Îmbrăcat ponosit, dar în formă fizică de invidiat, nicidecum cu baston. Şi continua să mă împingă cu degetul(ce credeaţi, băi nesimţiţilor?!?) încruntat şi dezgustat de parcă atingea un lighean de muci. Nici măcar nu mi-a vorbit, doar mi-a făcut semn să mă ridic. Iniţial n-am vrut, dar mai apoi, din lipsă de chef de ceartă, am cedat. Ăsta a fost un moşneag malefic doar prin starea pe care mi-a creat-o, lăsând la o parte gestul de mare rafinament.

Pe cel de-al doilea moşneag malefic l-am cunoscut doar pentru o staţie. Un bărbat cu soţia şi bebeluşul aflat în căruţ tocmai aşteptau să se deschidă uşile să coboare din metrou. Şi s-au deschis. Stupoare. Un moş ordinar, scandalagiu şi împuţit, grăbit probabil să-şi ridice pensia sau să joace table prin parc, s-a aruncat literalmente în metrou, dărâmând căruţul cu tot cu copil în el. Vă daţi seama că tatăl şi-a ieşit din pepeni şi a început să se ia de el. Da’ ce? Te pui cu moşu’? Urla ca din gură de şarpe că tineretul ăsta e nesimţit. Halal!

Nu ştiu dacă prin povestirile astea v-am distrat, enervat sau poate chiar dezgustat prin lipsa afecţiunii pentru gingaşii bătrânei, dar fiţi pe fază, că urmează şi altele. Până săptămâna viitoare, “Atenţie, se închid uşile!!!”

Poezie mondenă. Ghiciţi personajele!

Tweet

A fost odat’ ca niciodat’
Un moş bălos şi cam ridat
Era libidinos şi trist
Cu faţă de centurist

Când stelele s-au împreunat
Şi luna s-a luminat
Ea în cale i s-a arătat
Şi de p...apion l-a luat

“Ti iubiesc, frumosul mieu
Araţi mai bine ca un zeu
Chiar de îmi ajungi la c.r
Ti iubiesc di mor, mî jur!

Au făcut nuntă de zile mari
Cu piţipoance, cocalari
După ce c-au existat
S-au şi înmulţit... în pat

Băse-şi dă cu pumnii în cap
Parcă presa l-a uitat
Până şi Realitatea
Dă de bătrânel şi consoarta

Să vină războiu’ peste noi
Foamete, ciumă sau boli
Ne doare în zone moi
Cât timp se ceartă cei doi!

Eutanasiaţi-mă, numai să nu muncesc!

Tweet

Ştire halucinantă pe Realitatea. Un şomer vrea să fie eutanasiat pentru că a depus, atenţie!, 30 de CV-uri şi nu şi-a găsit loc de muncă. Ştiu prea bine cum e să cauţi loc de muncă şi cererile tale să rămână undeva în neant. Dar Doamne iartă-mă, te-ai gândit măi nene să schimbi puţin macazul, să te reprofilezi sau să-ţi cauţi slubă în alt oraş, altă ţară? Nuuu, stai, depui câteva CV-uri şi dacă nu-ţi iese, mori.

Nici nu vreau să mă gândesc cum se comportă un astfel de om atunci când se duce la interviu, pentru că e clar că e genul care preferă să aştepte bani din cer, dovadă cererile pentru pensionare anticipată, ajutor etc. Prea mulţi oameni vin la interviuri şi când aud că au de muncă şi nu vorbesc despre stat peste program, abuzuri şi alte lucruri de genul ăsta, zic din start nu. Eu, dacă aş fi angajator şi îmi vine unul la interviu care a încercat pe toate căile să obţină bani fără să muncească, l-aş respinge de la bun început, asta ignorând labilitatea sa psihică.

Cum ar fi dacă toţi tinerii care au plecat afară ar fi rămas să mulgă vaca în sat?!? Câte ştiri de genul ăsta am fi avut? Cunosc mulţi oameni de vârste înaintate care pleacă afară să muncească şi nu stau să se vaite pe la televizor. Şi până la urmă cine naiba angajează din milă?!? Omule, doar tu eşti dator să faci ceva pentru tine! Nu-ţi convine, schimbă ceva! Nu merge la tine în sat, orăşel, mergi mai departe... Orgoliul de a nu şterge pe cineva la fund păleşte în faţa foametei pe care o clamezi. Hai să privim mai departe de pătrăţelul în care ne aflăm!

P.S.- Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu e firesc să nu fie suficiente locuri de muncă în oraşele mai mici, lucru de care m-am lovit şi eu lunile trecute, dar dacă nu vrei să mergi mai departe, încetează să te vaiţi după 30 de CV-uri depuse.

Viaţa e o luptă! Ascute-ţi sabia şi dă-i înainte! Când lupţi cu ochelarii de cal pe faţă, eşti victimă sigură.

Un metroretard pe săptămână. Episodul 1

Tweet

După cum v-am mai spus, mai nou las maşina acasă în majoritatea timpului şi iau metroul, cu care ajung cu mai bine de jumătate de oră mai devreme la birou. Aşaaa... Dar cum Doamne iartă-mă să începi ziua bine când vagoanele sunt pline de specimene care de care mai dubioase şi enervante? Pe parcursul perioadei următoare voi enumera câteva. Dacă mai ştiţi şi alte exemplare din rasa “metroretard”, le aştept cu drag şi le voi adăuga postărilor.

Azi tanti cu ochii bulbucaţi sau holbatoarea de serviciu. Ştiţi cum e, îţi vezi de treaba ta, iei un loc pe scăunel şi aştepţi să ajungi la destinaţie. Deodată, cum visezi tu la călătorii în ţări îndepărtate, ceaiuri aromate şi dulceţuri fistichii, simţi o presiune în plex.

Nici nu e nevoie să o priveşti, simţi deja incandescenţa admiraţiei de tip bou la poartă nouă cu care se holbează la tine. Dacă te-a mâncat între obrăjorii inferiori să te uiţi la ea, atunci începe lupta. Ţi-a prins privirea, acum eşti a ei! Te va sfredeli cu pupilele-i dilatate până în fundul retinei tale de muză fără de voie, îţi va transmite toată nedumerirea ei, iar mai apoi te va dezbrăca vizual, dar nu într-un mod pervers, ci unul tâmp.

Analizează cu patimă unghiul în care ţii picioarele, stropii de noroi de pe lateralul cizmei, cuta adâncă a blugilor, grosimea gecii şi desimea sprâncenelor. Apoi te va privi contemplativ, ca pe o statuie. Nu orice statuie, ci una proaspăt “fecalizată” de ciori. Adică aşa, cu silă, cu un aer superior, cu o strâmbătură udată involuntar de salivă. Şi când e pe cale să-ţi dea lovitura finală, acel zâmbet milos, ca şi cum ţi-ar fi prietenă de-o viaţă, pac, se deschid uşile şi trebuie să cobori. Dar nu-i nicio problemă, la întoarcere sigur o vei găsi acolo. Ea, holbatoarea de serviciu, e nelipsită.

Până săptămâna viitoare vă urez un familiar “Atenţie, se închid uşile!”