“Pantaleon si vizitatoarele”- Mario Vargas Llosa

Tweet

Doamne, cate zambete mi-a smuls cartea asta, primul roman al lui Llosa pe care l-am citit! Pe scurt, capitanul Pantaleon Pantoja, alintat Pantita, este desemnat de Armata sa infiinteze si sa administreze un serviciu de vizitatoare, care sa satisfaca nevoile sexuale ale soldatilor din selva amazoniana, stabilindu-se intr-un orasel pe nume Iquitos, impreuna cu mama sa si sotia. Scrierea este de o ironie fantastica, Pantaleon savarsindu-si sarcinile cu mult elan si devotament, trimitand in mod regulat rapoarte privind activitatea vizitatoarelor si venind cu idei geniale de imbunatatire a serviciilor si extindere a SVGFPA (Serviciul de Vizitatoare pentru Garnizoane, Posturi de Frontiera si Aferente). Asa se face ca unul dintre cei mai destoinici servitori ai tarii se transforma de pe o zi pe alta intr-un excelent proxenet, ajungand sa-si racoleze angajatele dupa o testare amanuntita si foarte personala a performantelor. Decaderea morala a protagonistului survine odata cu aparitia Braziliencei, o prostituata care ii ia mintile si din cauza careia ajunge sa fie abandonat de credincioasa sa sotie. Tot Brazilianca ii aduce sfarsitul lui Panta, insa nu prin rea-vointa, ci prin moartea sa brusca, la care eroul nostru, caricaturizat pe tot parcursul intamplarilor de Llosa, nu ramane indiferent. Discursul sau de la moartea femeii usoare, tinut in uniforma, aduce cu sine respingerea si dezgustul superiorilor sai. Llosa a reusit sa portretizeze aproape perfect imaginea unui orasel al desfraului, in care tocmai „pacatosii” de frunte pozeaza in stalpi ai moralitatii, in care presa este cumparata cu cativa soles, iar mai-marii armatei se dovedesc a fi de o josnicie greu de evaluat. Dincolo de momentele pictate cu un umor fantastic, de personajele colorate si prin unele locuri absurde, ramane linia principala a romanului, satira la adresa Armatei peruane si a obsesiei pentru cautarea asidua a semnificatiilor religioase si a idolilor spirituali. Pentru delectare, cateva strofe din Imnul vizitatoarelor:

„Servim, servim, servim
Armata nationala,
Servim, servim, servim,
Cu sarg si opinteala

Sa-i fericim pe soldatei
-Hai zor-nevoie, chuchupitas-
Pe gradatei, pe recrutei,
Si nu de mantuiala”

Anul viitor mi-l dedic mie

Tweet

Pentru inceput, in noul an as dori sa schimb cate ceva la mine, incepand cu firea mea haotica, pe care as vrea s-o mai temperez un pic. Vreau sa fac 1000 de lucruri si nu imi iese niciunul. Ma agit, ma consum pentru un obiectiv, pentru a o da cu bata in balta la final. Am tendinta de a face din tantar armasar, de a despica firul in patru si de a nu lua niciodata lucrurile cat atare. In schimb, le supun unei riguroase analize, o analiza inutila, care-mi consuma timp si energie pretioasa. In plus, nu pot niciodata sa ma concentrez asupra unui singur lucru; imi vin in minte alte 200 si iarasi pierd timp. Cat despre haosul in intelesul sau propriu, aici chiar e dezastru, casa mea arata ca dupa razboi. Asa ca in noul an imi propun sa fac mai des curatenie, atat in capul meu, cat si in jur. Apoi, mi-am propus cateva obiective de avut in vedere, dar asta abia dupa ce ma „limpezesc”. Vreau sa citesc mai mult, sa scriu mai des pe blog, sa gatesc mai des (pentru ca ador sa gatesc si n-am mai facut-o de saptamani bune), vreau din primavara sa ma apuc de dansuri si sa incep un proiect personal, care sper ca se va concretiza in vara. Aa, si vreau sa-mi iau toate examenele, pentru ca, daca nu stiati, sunt din nou studenta, si mi-am propus sa invat cat mai mult. Si bineinteles, imi propun sa fac articole cat mai interesante, lucru pentru care am nevoie de mai mult timp, dar in acest sens am inceput deja sa iau masuri. Pe scurt, in 2010 imi propun sa am grija de sufletul meu, de implinirea mea personala si profesionala, fara a-mi lasa latura pesimista sa intervina prea mult. Si cum mai toata lumea ma intreaba de copii, ma simt nevoita sa dau un raspuns scurt. E timp pentru toate!

Sarbatori fericite!

Tweet

Va doresc tuturor un Craciun de poveste, alaturi de prieteni si familie si fie ca toate dorintele pe care le aveti pentru noul an sa se implineasca, macar partial! Hai sa ne trezim in 2010 mai plini de speranta, mai harnici si mai generosi! Mie Mosul mi-a adus multa liniste, un strop de optimism, dupa cum se vede, si multa fericire doar privindu-i pe cei dragi cum se bucura de zapada si de cadouri. Craciun fericit si mai usor cu toba si carnatii!

Romanii “e” prosti? Pai si tu cum esti?

Tweet

Nu inteleg cum unii vorbesc atat de aspru si totodata detasat despre poporul din care fac parte. Eu cred ca atat timp cat afirmi ca romanii sunt prosti, hoti, lenesi, etc., te incluzi automat in aceasta categorie. Sau cumva crezi ca ai fost adus din ceruri de o armata de ingeri special pe aceste plaiuri pentru a-i mantui sau critica pe ceilalti? Sau ca tu esti spuma valurilor involburate, roua diminetii pe frunza de salcam, prima raza de soare dintr-o zi de primavara si ceilalti niste rahati uscati inconjurati de muste? Am auzit oameni care stau cateva ore pe zi la munca si isi pilesc unghiile ca romanii sunt puturosi, iar statul nu face nimic pentru bunastarea lor. Am auzit oameni care mai iau cate o spaguta pentru un serviciu si spun despre politicieni ca sunt corupti pana in maduva oaselor. Dar ai stat tu romanule sa te gandesti ce faci tu pentru tine? Cum iti faci munca de zi cu zi? Cum iti tratezi prietenii si familia? Ce faci tu pentru cei nevoiasi? Caci, spre informatia ta, multi o duc mult mai rau decat tine si o secunda in papucii tai le-ar parea o eternitate in paradis.

Obisnuim sa aruncam cu jigniri catre altii, noi fiind un soi de fecioare pline de generozitate si virtuti; sa ne plangem non-stop despre ceea ce fac sau nu fac altii, fara sa ne gandim o clipa ca poate si noi purtam vina pentru starea in care ne aflam. Si, daca vrei sa stii, romanule, se poate sa cresti si fara spagi, si fara „combinatii”, uita-te in jur. Atatia tineri si-au facut o cariera prin invatatura si munca. Te-ai gandit romanule ca daca doar ti-ai face treaba macar bine, nu foarte bine, societatea asta ar evolua? Ca daca ai descoperi frumusetea cuvantului scris, faptul ca mai toate lucrurile cu adevarat valoroase sunt gratuite, lumina din ochii parintilor si ai copiilor tai, ai privi spre viitor cu mai multa seninatate? Scuipa-ti tot veninul si priveste catre tine. Doar de atat esti in stare?

Idiotul lui Dostoievski

Tweet

Cea mai buna carte pe care am citit-o anul asta, fara indoiala, este “Idiotul” de Fiodor M. Dostoievski. Un roman atat de complex, atat de bine structurat, impanat cu descrieri, opinii personale ale autorului si dotat cu o fina analiza psihologica nu am mai citit de la ultimul roman lecturat al aceluiasi autor. Trebuie sa marturisesc ca ma simt oarecum inhibata de romanele de dimensiuni foarte mari si mi-am facut curaj sa citesc “Idiotul” abia cand am luat concediu, pentru ca am simtit nevoia sa citesc aceasta carte cu mintea limpede, si nu obosita si lipsita de energie. Din pacate, n-am reusit intr-o saptamana sa o termin si am asteptat momentele ideale pentru a-mi continua lectura. Nu stiu cum reusesc altii, dar eu daca sunt obosita nu ma pot concentra si prefer sa las cartea deoparte. Si acum sa revenim la subiect. Dincolo de aparenta idiotie si nebunie a protagonistului, printul Miskin, care este vesnic inconjurat, de cele mai multe ori din din umbra, de Nastasia Filippovna, Aglaia Epancin si Rogojin, eu am vazut in „Idiot” un adevarat Mesia, neinteles si neiubit cu adevarat de nimeni. Opera are un caracter ciclic, intrucat debuteaza prin intalnirea din tren dintre Rogojin si Miskin si cu fotografia Nastasiei si se incheie tot cu acest trio intr-o formula tragica. Rogojin se dovedeste a fi un ucigas pasional cu sange rece, in ciuda inocentei printului care il percepe ca pe un prieten, iar Miskin se intoarce de unde a pornit, la boala care i-a consumat tineretea si in Elevetia, unde s-a tratat. Poate scrierea lui Dostoievski ar fi mai facila, daca nu ar cuprinde un manunchi de personaje care de care mai diverse, unele analizate in amanunt, si altele lasate dezbracate de detalii in fata judecatii cititorului. Si toate acestea sunt antrenate intr-o multitudine de intamplari, de cadre, firul narativ fiind intrepatruns de opiniile autorului, care in mod evident se regaseste in personajul sau principal, sanctionand ignoranta, rautatea si superficialitatea celorlalte personaje. Dar axul principal al romanului ramane faptul ca tot ce este mai bun si mai luminos in aceasta lume, frumusetea reala, si nu cea a trupului si a chipului, poate mantui lumea. Dar lumea nu vrea sa o vada.

„Cati nu sunt dintre cei care, lustruiti pe dinafara, avand apartenenta de virtute numai pentru ca dispun de caleasca proprie? Multi au caleasca proprie... Dar prin ce anume mijloace...”, este doar un exemplu de critica aspra la adresa unei societati putrede, care nu vrea sa vada lumina.


„Esti mediocritatea insasi, fudula si increzuta, mediocritatea plina de sine, inchistata in autolinistirea ei olimpiana, esti rutina rutinei! Nici in capul si nici in inima dumitale nu se va zamisli vreodata o idee proprie”- si aici regasim modul de gandire al autorului, care face o ampla analiza a unui fenomen si a unei tipologii umane din care se compune majoritatea oamenilor, cea a celor care au o perceptie inalta despre ei insisi, cei care se cred geniali, desi nu au o farama de originalitate sau de inventivitate

O alta idee interesanta mi s-a parut cea a perceptiei despre catolicism: „Socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenta catolica! Si el, ca si fratele sau bun, ateismul, desi opus catolicismului din punct de vedere etic, este si el un rezultat al disperarii, in masura in care tinde sa se substituie puterii morale pe care religia n-o mai are, dar nu prin invatatura lui Hristos, ci asemenea catolicismului, tot prin violenta”

Si cum deja m-am intins prea mult pentru o simpla opinie pe un blog, nu pot decat sa va recomand cu drag s-o cititi, daca nu ati facut-o deja!

Jucarie numa' buna de pus sub brad

Tweet

Va multumesc, domn’ primar!

Tweet

Domnule Bacinschi, tin neaparat sa va multumesc deoarece pentru prima data in multi ani orasul meu este curat ca lacrima, iar bulevardele sunt lipsite de gropi! Nu conteaza ca mi-e greu sa ies din casa, sau ca mi-e teama sa mai folosesc masina pentru a nu ramane intr-un maldar de zapada sau ca nu pot merge la bunici! Esential este ca ati lasat zapada alba, frumoasa pe strazi, pentru a acoperi toata mizeria in care acest oras sta inglodat de zeci de ani. Va dedic aceste minunate versuri, cu ocazia sfintelor sarbatori de iarna, dar putin ajustate:

Zapada care va veni
Le va potopi pe toate
Ni-e lehamite de marsuri, de tromboane si plocoane,
De blazoane, de canoane si fasoane.
Fiindca banul si prostia sunt pericole morale
Circul vietii ne-a impus salturi mortale

Bum bum, poc poc

Tweet

N-am inteles niciodata care e frumusetea ascunsa a pocnitorilor. Nu vorbesc despre cele cu artificii, jocuri de lumini si asa mai departe. Alea imi plac. E vorba de betisoarele negre care nu fac nimic altceva decat sa te asurzeasca, poate chiar definitiv. Odata cu apropierea sarbatorilor, in loc sa ne sunam prietenii, sa ne vizitam familia, sa ne impodobim bradutul, noi pocnim, busim, facem zgomot. Ca de obicei, suntem un popor pentru care zarva e mai incantatoare decat esenta sarbatorilor. Marturisesc ca am o teama fara margini legata de pocnitori. Cand eram copil si ma dadeam cu saniuta, un baietel s-a gandit sa faca o figura frumoasa si mi-a aruncat o petarda fix pe bocanc. Odata cu bubuiala, s-a dus dracului si bocancul si bucuria mea de pe derdelus, mai ales ca auzisem ca un vecin nu mai aude bine dupa ce i-a fost aruncata o mica surpriza in gluga. De atunci, nu suport aceste jucarioare „simpatice” de iarna. Si nu, n-am nimic cu oamenii care le pocnesc la ei in curte si aplauda frenetic atunci cand aud „Boom!”, ci cu cei care le arunca la picioarele oamenilor, le pun in buzunare sau in alte locuri. Ai mei de exemplu, plictisindu-se de Anul Nou in casa, s-au dus la „Oprisalion”, dar au plecat intr-un sfert de ora, dupa ce o sticla de sampanie le-a pocnit la picioare, cioburile imprastiindu-se peste tot. Asa ca, dragi petarzi, daca nu stiti in ce buzunare de nestiutori sa va mai plasati bubuielile, puteti sa vi le bagati in... pantaloni si sa va dati foc!

Amintiri de iarna

Tweet

In sfarsit ninge!!! Pe langa faptul ca Matizache al meu e incaltat cu saboti de vara, cu talpa neteda ca-n palma, nimic nu-mi poate rapi bucuria de la trezirea de azi-dimineata. Asa mi-as dori sa regasesc bucuria din copilarie, cand iarna era cel mai asteptat anotimp din an. Cand venea vacanta si nu mai putem astepta nici macar o zi sa plec la Soveja la bunici. De cum ajungeam, scoteam saniuta cu bare de fier ruginit, o curatam, imi tranteam caciula imblanita a bunicului pe scafarlie si alergam spre partia din deal. Stateam pe derdelus(chiar, de ce nu se mai foloseste cuvantul asta?!?) cu orele, pana imi degerau picioarele de nu le mai simteam si imi ingheta nasul si se inrosea precum cel al lui Rudolph. Imi aduc aminte ca odata asa avant mi-am luat, ca am ajuns direct intr-un stalp, cu asa viteza ca mi s-au imprimat si pietricelele pe frunte!

Dar nici intoarcerea acasa nu era prea trista, in miros de sorici ars. Incalecam saracul porc sacrificat, cantam un colind sau un cantec al Madalinei Manole(ca mare fan mai eram) si asteptam tochitura fierbinte cu mamaliguta calda. Iar de venirea Mosului nu mai vorbesc! Toata noaptea ma fataiam, mai deschideam ochii din cand in cand cu speranta ca poate il zaresc. Cred ca orice mi-ar fi adus, eram multumita. Mi-e tare dor sa ma simt asa. Acum o sa merg la bunici, ma voi indopa cu carnati si toba, “mosul” o sa-mi dea ceva banuti, derdelusul din copilarie va fi prea departe pentru a mai alerga spre el. Mai bine un vin fiert si o discutie cu prietenii decat atata oboseala si inghet pe partie. Unde o fi fugit copilul din mine?

Cum sa-ti aduca Mosu' ce-ti doresti!

Tweet

“Furtuna de gheata”, sau ce ascunde o familie perfect normala

Tweet

„Furtuna de gheata” de Rick Moody este un roman care te tine captiv pana la final in ciuda „abaterilor” bine gandite de la povestea principala. Mai pe scurt, este povestea unor familii americane, din oraselul New Canaan, unde pare ca nimic nu se intampla vreodata. Parca opera nelinistitului tanar autor a fost scrisa tocmai pentru a sublinia golul si depresia dintr-un spatiu care pare perfect, din familiile tipic americane pe care le vedem prin filme, zambind vesele de pe peluza casutei lor curate si ingrijite din suburbii. Tocmai din acest motiv, Moody a decis sa aleaga o sarbatoare de maxima importanta, Ziua Recunostintei, pentru a portretiza cu un estetism aparte uratul din societatea americana, inglodata in sexualitate refulata, frustrari amare si curiozitati fatale. In timp ce o mana de tineri descopera sexul, alcoolul tare, electrocutarea si fiorii sinuciderii, parintii lor, cetateni respectati in comunitate, ascund petreceri cu schimb de parteneri care se sfarsesc prin acumularea a si mai multe dezamagiri si ruperea definitiva a legaturilor care in aparenta sunt indestructibile.

Nu poti sa nu sesizezi in orice pasaj dezgustul autorului, ingrosarea trasaturilor scabroase ale personajelor sale mature, in paralel cu inocenta si puritatea tinerilor care, subjugati de reguli absurde, scapa din lanturi si se indreapta cu viteza si avant copilaresc spre taramuri intunecate si necunoscute. Moody imbina magistral umorul cu decaderea personala, totul pe fondul unor evenimente marcante precum razboiul din Vietnam si scandalul Watergate. Doar un cititor superficial ar putea vedea in „Furtuna de gheata” o poveste de tip Sandra Brown cu final trist. Tocmai aceasta e si frumusetea scriiturii autorului. In aparenta este lectura facila, interesanta prin subiectele care au prezentat intotdeauna interes, insa de fapt ascunde in ea intreg puroiul legaturilor familiale si portretizeaza in mod stralucit goliciunea sentimentelor traite doar de dragul celorlalti.

Asta nu e tara mea!

Tweet

Campania electorala a reusit sa faca ceea ce niciun scandal si niciun lider politic nu ar fi reusit vreodata: sa imparta Romania in doua. Nu mai exista pareri pertinente, opinii argumentate, sau trasaturi umane. Este o tara impartita intre doua umbre ale urii, ura care a invrajbit familii, prieteni si a indreptat romanii impotriva romanilor. Este inadmisibil sa spui ca romanii din diaspora nu ar trebui sa aiba drept de vot, oricare ar fi fost optiunea lor. Probabil ca sumele mari de bani trimise in tara incomodeaza sau mintile luminate care au parasit aceste hotare care nu le-au oferit nimic nu sunt demne de luat in seama. A ne face unii pe altii tampiti, prostanaci, curve, hoti pentru simplul fapt ca avem optiuni diferite este rezultatul acestei campanii murdare care a nascut in sufletul Romaniei avortonul vrajbei care nu tine cont de ratiune. Am ajuns sa ne luptam unii cu altii, sa ne jignim, sa aruncam cu rahat, in timp ce undeva, acolo sus, unii isi impart tara. Unii rad de noi. Unii topaie si altii fac glume nesarate. Asta nu e tara mea! Nu e tara in care vreau sa-mi cresc copiii. Nu e tara in care iti poti exprima deschis optiunea fara sa fii improscat cu vorbe ce miros a hoit. Nu ii lasati sa ne ucida sufletul. Este tot ce ne-a mai ramas.


P.S.- Pentru mine a cazut si varianta cu Grecia, e in faliment!

Top Blog de duminica (5)

Tweet

http://giubis.wordpress.com/ - O focsaneanca zgarcita in cuvinte, dar generoasa in imagini fermecatoare. Preferata mea e cea cu albinuta care se odihneste in mijlocul unei flori.

http://jugadi.blogspot.com/ -minime, ganduri si tot felul de „nimicuri”. Recomand postarea „Despre hedonism si persiflare in natura”

http://marius-v.blogspot.com/ -“De ce scriu pe blog?- Pentru ca am foarte mult timp sa ma plictisesc, pentru ca imi place sa imi dau cu parerea...si unde altundeva as mai putea abera???...ca vorba aia...bani de psiholog nu am! :-)”. Pe pagina nou-nouta a lui Marius gasiti povestioare haioase, in note sincere de autoironie.

Tripla dezamagire: Dinescu, Nastase si Maia

Tweet

Daca ultimii doi si-au mai spalat rusinea odata cu plecarea in pauza, desi au stat zambitori zeci de minute in lumina reflectoarelor care le-au dat o lumina grotesca, poetul Dinescu nu mi-a transmis decat scarba, iz de prostitutie ieftina si mahalagism dus la extrem. Dar daca este adevarata cea mai recenta postare a lui Morar, amaraciunea pe care o simteam cu privire la atitudinea sa s-a estompat. Pacat ca aceste dezvaluiri vin cam tarziu.
Mai multe informatii aici: http://morar.catavencu.ro/2009/12/04/cine-i-scria-textele-lui-dinescu-pentru-catavencu/

Popa, rezervat pentru virgini

Tweet

Am sa povestesc aici cateva lucruri despre o lectie interactiva la care am participat acum vreo saptamana. Tema discutiei cu liceenii era avortul. La dezbatere au venit un popa si un psiholog. Daca psihologul a vorbit elegant despre instabilitatea relatiilor dintre adolescenti, efemeritatea sentimentelor si curiozitatea tinereasca, preotul a facut furori printre tineri(la modul negativ). Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, nu militez pentru o viata sexuala inceputa de la 10 ani, dar sa le spui unor tineri ca este pacat sa se protejeze mi se pare de o incultura si o inconstienta crasa. Redau mai jos cateva idei, si astept pareri. Poate nu judec eu limpede, daca mi s-a parut deplasat:

“Inca dinainte de a ne naste, suntem predispusi desfraului. Asta pentru ca parintii nostri s-au masturbat!”(WTF?!?)

“Un baiat si o fata nu ar trebui sa ramana niciodata singuri intr-o incapere. Aici nu vorbim despre avort, ci de faptul ca nu trebuie sa ajungem acolo. Vad in ochii multora ca deja ati ajuns in acest punct, si acest lucru ma intristeaza foarte tare”(si au urmat sfaturi in legatura cu importanta abstinentei, nicidecum legate de masuri de protectie)

“Metodele de contraceptie sunt un mare pacat, sexualitatea este doar pentru a procrea! M-am certat cu multi doctori pe tema asta! Desfraul poate fi si in casnicie, daca sotii nu au relatii care sa aiba ca scop procreerea”(probabil am sa putrezesc in iad)

Definitia casniciei perfecte

Tweet

Primita pe mail

Se poarta “Anti-Basescu”. De ce nu “Pro Geoana”?

Tweet

Auzi de noul trend pe la colturi, de la omul de la chiosc fixat pe Realitatea care urla “Dictatorul”, de la babutele care iubesc trandafirii, pana la mai-marile televiziuni de stiri. Si pana la urma, daca cei mai mari smecheri din Romanica, Los Mogulos, spun ca se poarta, inseamna ca intr-adevar se poarta, mai nene. Noua linie de vestimentatie arata astfel: basca iliesciana, privire pierduta si tampa tip Vanghelie si sacou colorat papagalicesc a’ la Mazare. Clasica de acum flexiune a incheieturii, in mare voga printre pitzipoance, trebuie preschimbata in stilul “mana intinsa” al lui Oprisan. Dar, pana la urma, totul tine de atitudine. Pentru a fi cu adevarat “Anti-Basescu”, trebuie sa urli cat te tin plamanii “Raul suprem, imputitule, securistule, betivanule, unde-i flota?”. Totul e clar pana acum. Ce nu inteleg este de ce nu se adopta o atitudine pozitiva “Pro Geoana” sau “Pro Klaus”? Pe primul il vedem, dar nu prea ne spune nimic, iar al doilea lipseste cu desavarsire. Sa nu ma intelegeti gresit, este probabil cea mai nefericita combinatie de candidati in turul doi. Dar macar incercati sa priviti lucrurile pozitiv! Daca pana la urma intra trendul “Pro-Geoana”, va fi liniste, presa nu va mai comenta deloc despre politica, cel putin nu nefavorabil, iar baronii deja au promis ca-l darama pe invizibilul Klaus in cateva luni. Dormiti linistiti. "Pro Geoana" vegheaza.

P.S- Oare cat a castigat moderatorul care i-a taiat discursul portocaliului? Sunteti liberi sa va dati cu presupusul.

Un crin ofilit

Tweet

Ultimele declaratii ale lui Antonescu mi-au creat o repulsie ingrozitoare fata de toata clasa politica si jocurile ei interminabile. Si asa am ajuns din nou sa regret ca am mers la vot. Cum e posibil sa ii spui in fata unui om ca e demagog, un om care plange in bratele babelor si da salarii de zeci de mii de euro pe luna unor rude si apoi sa-mi ceri mie sa-l votez?!? Si cum poti tu sa iti tratezi alegatorii ca pe o sleahta indobitocita care are nevoie de indrumarea ta? Te-am ales pentru ca am crezut intr-adevar ca se poate rasturna situatia. Regret amarnic faptul ca nu am pus “stampula” (cum i se mai spune acum) pe pletos, cum voiam initial. Dar am zis sa nu votez in van. Mare greseala. Mi-e mai scarba decat mi-a fost vreodata. De Realitatea si Antene, care au filmat babe care au declarat in direct ca au fost puse sa voteze “trandahirii” si mai apoi nu a comentat nimeni. De moaca de onanist a lui Geoana si de zambetele acre si avide de putere din spatele sau, care il joaca precum o papusa pe sfori. De ranjetul lui Basescu cu echipa sa de ridzipoance care nici macar nu stiu sa fure. Si ceea ce stiu aproape sigur este ca domnul Klaus Johannis nu va fi premier, si ca ii vom avea la guvernare pe sacalii care asteapta de mult: Oprisan, Vanghelie, Mitrea si Hrebenciuc, alaturi de vesnica si eterna Ambramburica. Si oameni buni, apele linistite sunt mai adanci! Sub aparenta serenitate a bunei intelegeri se va fura pe rupte tot ce a mai ramas. Un an de gratie ii mai dau Romaniei si apoi am plecat!

Cu cine ai votat, mamaie?!?

Tweet

In postarea asta n-am sa vorbesc despre babele fan Mircea Geoana, ci doar de baba mea, mamaia Tinca. Redau mai jos scurtul dialog:

-Cu cine ai votat mamaie?
-Pai, cu Geoana, mama.
-De ce?!?
-Doar nu era sa votez cu chiorul cel urat sau cu ala cu ochii beleujati(in traducere- foarte deschisi la culoare)! Geoana e cel mai frumos, mamaie!

Si uite asa am ajuns sa votam presedinti din ratiuni estetice. De referendum n-am mai cutezat sa intreb. Dar cred ca atat timp cat nu erau si poze cu parlamentarii, n-am de ce sa-mi fac griji. Dar, bai Geoana, macar o punga de faina sau 10 lei sa-i fi dat si lu’ mamaia, ce naiba? Poate la alegerile urmatoare vor candida soferii lui Moni. Atunci sa vezi framantari pe capul mamaitei mele!

Supleant de roman

Tweet

Inainte sa incep sa-mi spun parerea despre scrierea lui Petru Popescu, tin sa mentionez ca tot ceea ce scriu eu despre cartile pe care le citesc reprezinta doar un punct de vedere, in mod evident subiectiv si ca nu am nicidecum pretentii de critic literar sau mai stiu eu ce. Ei bine, odata fiind zise toate astea, cartea asta nu mi-a placut in mod deosebit. Desi parea sa aiba toate ingredientele unui roman pe care nu-l poti lasa din mana si anume idila intre autor si “fiica puterii”, Zoia Ceausescu, calatoriile in tari indepartate, si o alta perspectiva asupra comunismului, frantura din viata autorului, expusa parca prea brutal, nu m-a impresionat in mod deosebit. Ei bine, ingredientele picante nu lipsesc din “Supleantul”, dar parca lucrurile nu se incheaga. Romanul imi pare mai mult un scenariu de film care se vrea a fi scandalos si pe alocuri vulgar. Nu ii neg lui Petru Popescu abilitatea de a atrage cititorul prin dialog si imagini in acele vremuri, dar parca exprimarea literara, metafora, imbinarile savuroase de cuvinte au fost abandonate in favoarea unor descrieri brute, nefinisate care au menirea de a vinde. Chiar si relatia protagonistilor mi-a parut expusa superficial si nu mi-a satisfacut curiozitatea si pofta de detalii zugravite fin, care sa-mi transmita profunzimea unor simtiri puternice. Dar, cum spuneam la inceput, este doar parerea mea, nu vreu sa influentez pe nimeni care si-ar dori sa citeasca volumul. Din “Supleantul” am cules un singur citat:

“Scriitorul tineretului o saruta pe fiica puterii, fumegos si lung. Ea incearca sa se desprinda de el, odata si inca odata, dar cade prada atractiei trupurilor lor incordate si nedormite. A buzelor lor amare, de la tensiunea nervoasa si de la gustul de nicotina. Cade prada necunoscutului si neobisnuitului. Amandoi tradeaza, fiecare in felul lui, si amandoi gusta dulceata si usurarea tradarii. Isi pierd rasuflarea. Se despart ca sa-si reumple plamanii cu oxigen si cu mirosul marii. Si se saruta iar, ignorand universul, momentan eliberati”

Trezirea!!!

Tweet

Am apucat sa vad si eu intr-un final editia Top Gear facuta in Romania. Nu stiu cata lume stie, dar am avut o perioada de cativa ani in care eram obsedata de tot ceea ce inseamna masini, ajungand chiar pana in redactia unei reviste auto la interviu. Din pacate, n-a fost sa fie. Asa ca nu l-am putut rata pe Jeremy Clarkson si pe colegii sai in minunata lor plimbare prin Romanica noastra dulce si amara. Si atunci m-a lovit din nou. Cate lucruri s-ar putea face pentru bucatica asta de pamant din miezul Europei! Cum ar fi sa se organizeze curse de masini in Casa Poporului? Sau pe drumurile montane care serpuiesc cu darzenie printre varfurile semete impovarate de nori? Oare nu am putea sa ne fructificam si noi relieful, obiceiurile si peisajele care te lasa fara de suflu? Cred ca sunt doar doua variante pentru esecul nostru turistic. Nu se vrea. Nu se poate. Anul trecut eram in Tunisia. O tara lipsita de resurse, care traieste exclusiv din turism. O tara dominata de desert. Fara munti inalti, fara vegetatie abundenta. Dar orice duna, orice casa a berberilor, orice izvor era sub asediu turistic. Si au doar doua lucruri in plus fata de noi in comparatie cu multe alte minusuri: sosele si cazare ieftina si de calitate. Cat poate fi de greu?!?

R.I.P.

Tweet

Doar adevaratele tragedii ne pot demonstra cat de repede poate fi curmata o viata, si cum e nevoie de doar o secunda pentru a pune punct. Ieri am aflat ca o colega de liceu a plecat dintre noi. Fata cu ochii mari, cu ambitie nemasurata si care daruia mereu zambete celor din jur nu mai e. Nu am fost cele mai bune prietene, dar sunt sigura ca daca as fi incercat macar, nu as fi fost dezamagita. Am incercat sa-mi alung gandurile negre care ma tot patrund de cateva zile, dar nu pot. Nu pot sa ma impac cu ideea ca oamenii care ar fi putut avea ceva de zis, care vedeau o lumina in tot intunericul ce ne-nconjoara pot sa ne paraseasca atat de usor. Ca a fost indeajuns o clipa pentru a declansa atata durere, indignare si tristete si pentru a distruge vietile tuturor celor ce o pastrau in inima. Un singur moment de teribilism, de nebunie tinereasca. Intamplarea asta, care ma bantuie intruna, ma face sa imi pun niste intrebari cu vedere la cum trebuie traita viata. Pe mine aproape mereu m-a caracterizat simtul masurii, teama de necunoscut, prudenta. Am ajuns chiar aproape de a-mi detesta partea asta a caracterului care cred ca mi-a rapit multe momente memorabile. Oricat te-ai feri din calea secundei fatale, ea poate veni cand nici nu te astepti; poate sa te izbeasca in spinare ca un pumnal. Cui nu i s-a intamplat sa mearga cu un sofer care calca prea tare pedala de acceleratie? In locul Oanei puteam fi noi toti, dar destinul a ales-o pe ea in locul meu, al vostru. Merita atunci sa te eschivezi de la a alege calea mai dificila din teama sau prudenta, atat timp cat moartea te poate alege pe tine intr-o clipita, fara sa tina cont de caracter, inteligenta, pacate sau bani?

“Mi-e frica”

Tweet

Sunt cuvintele despre care se spune ca se auzeau acum mai bine de douazeci de ani. Erau spuse in causul palmei, sub sudoarea naclaioasa a fruntii si cu ochii traversati de vinisoare rosiatice, multe si dese. In camasuta mea portocalie cu snur albastru, de care eram tare mandra, le-am simtit prima data. Nu le-am auzit, doar le simteam in altii. Teama. Tacerea. Frustrarile. Si mai presus de toate, incercarea de a le ascunde. Zilele trecute le-am auzit cu adevarat la telefon si mai apoi pe viu. Frica de pierdere a serviciului si de irosire a muncii de o viata prin rostirea adevarului, prin expulzarea furiei si a dezgustului cu privire la oameni care ocupa locuri pe care chiar daca le-ar merita, modul in care au ajuns in varf nu poate imprima stema mandriei in fruntea nimanui. Am ajuns sa traiesc fiorii fricii despre care am auzit ca impovara romanii cu decenii intregi in urma. Nu ca protagonist, ci ca martor al unei societati care miroase a ruina, a vechi, poate chiar a hoit. O lume in care decrepitii zambesc ironic in fata trairilor sincere, desi inauntrul lor e doar putregai. Discursuri demagogice, pe care nici marele Caragiale nu ar sti cum sa le mai persifleze. Acum probabil ca nu ar mai starni rasul nimanui. Si peste toate astea, saracie lucie si o teama mutanta, intr-o noua forma. Lacatul rece care le inchide buzele celor care ar avea ceva de spus, si de facut, e impins cu forta pana in luciul dintilor.

“Convorbiri cu Octavian Paler”- Daniel Cristea-Enache

Tweet

“Am afirmat intr-o prefata ca nu pot sa scriu daca nu ma descriu” este fraza care m-a convins sa citesc “Convorbiri cu Octavian Paler” de Daniel Cristea-Enache, in ciuda faptului ca nu am citit niciun roman al lui Paler. Asa ca am preferat sa-l cunosc inainte sa-l citesc. Si cum nu l-am citit, ci doar l-am cunoscut prin propriile sale cuvinte, am sa va las pe voi sa-l descoperiti, prin citatele pe care le-am selectat, pe care le consider edificatoare, in speranta ca va fac curiosi:

“Cum ne-am fi descurcat noi sub turci, sub rusi, sub toate imperiile care au dorit sa faca “istorie” din “geografia” noastra daca n-am fi fost optimisti? Am fi dat, probabil, culturii niste tragedii, dar nu i-am mai fi oferit lui Caragiale ocazia sa zica “Bravos Natiune!”. Am fi avut mai putini “destepti”, dar si mai putine consolari. Banuiesc ca, la noi, in loc sa moara, Hamlet s-ar fi dus cu amicii la o bere ca sa uite de dilemele lui”

“Altadata regula era: frica. Acum, regula e: tupeul. Comunismul a creat omul duplicitar, schizofrenic. Vremea de azi creeaza omul cinic”

“Nicio tara de pe batranul nostru continent nu dispune de harul nostru de a lua in deradere orice, de a scoate bancuri din orice tragedie. Cine poate concura cu bascalia de pe malurile Dambovitei? Nimeni. Aici n-avem rivali”

Si credeti-ma, sunt mult mai multe. Poate volumul pe care l-am citit cu sufletul la gura nu ar fi atat de valoros, daca ultima insemnare a lui Paler n-ar fi fost scrisa cu o saptamana inainte sa incheie socoteala cu viata, caci trecerea intr-un spatiu de dincolo de noi nu reprezenta un concept pentru scriitorul pentru care “a crede” era un lucru inimaginabil, dar admirabil. Ultimele sale cuvinte au fost :” Orice cuvinte as folosi pentru a exprima pustiul duminicilor mele, tot prost le-as folosi”. Adio, Paler, adio Dinica! Bun venit …???

In judetul trist...

Tweet

Daca de stirile politice si de emisiunile porno de la televiziunile romanesti m-am cam saturat, la urmarirea emisiunilor despre calatorii nu pot renunta. Si nici nu vreau. Ieri am vazut doua emisiuni; una despre capitala Coreei de Sud, Seul si cealalta despre New York. Nu am pretentii ca Focsaniul sa semene macar cu un cartier din orasele astea, dar mi-e dor de cochetaria sa, de plimbarile prin Piata Unirii, de bulevardele lipsite de gropi si de perechile care se plimbau candva pe strazi. Acum Focsaniul parca se afla in coma. Strazi slab luminate, unde asprimea gropilor abia se percepe cu ochiul liber si vid, pustietate. De fapt, intreg judetul asta parca isi face somnul de veci. Unde sunt masinile care umpleau pana la refuz statiunea Soveja? Ce a ajuns Crangul, daca nu un peisaj dezolant, in mijlocul caruia troneaza o mare ruina? Unde sunt turistii din toata Europa care veneau la tratamente? Unde e gloria Marasestiului?

Toate astea s-au pierdut in dorinta insatiabila da e fura tot, de a distruge tot ce e mai frumos doar de dragul inavutirii. Dragi conducatori, reveniti-va odata! Si daca ma gandesc mai bine, dorinta de emigrare nu porneste doar din lipsa banilor, ci si din faptul ca, oricat ai castiga, cand cobori din limuzina, tot intr-o groapa innoroiata calci, tot printre gunoaie incerci sa-ti faci drum. Draga conducatorule, chiar si atunci cand avionul te aduce din locuri paradisiace, tot de pista gaunoasa te lovesti, si cand cobori din palatu-ti aurit, tot in noroi si mizerie esti obligat sa-ti duci traiul. Si asta doar din cauza ta!

Turnul din Pisa ma-sii

Tweet

Daca pana acum am crezut ca vina pentru decaderea societatii o poarta, in mare parte, fetele schimonosite care ne conduc, acum gandurile incep sa mi se lumineze. Pana acum am crezut sincer ca singura noastra speranta sta in mentalitatea tineretului, in mintile care pot emana o noua aroma a viitorului. Evident, ca de aproape fiecare data, m-am inselat. Aseara am fost la un bal de bobocei. Pe langa melancolia tineretii pierdute (da, suna cam nasol la 23 de ani, dar m-am distrat teribil in liceu) m-a surprins cultura generala a elevilor, care lipseste cu desavarsire la majoritatea. Cum naiba sa nu recunosti Turnul din Pisa?!? Sau Ateneul Roman. Sau Babele. Mai haioasa, si totodata trista, a fost interventia „luminata” a prezentatoarei, care a clarificat situatia prin rostirea cu voce tare a denumirii varfului, punand accentul pe penultima litera, astfel ca Babele a sunat gen manele sau mamele, notiuni desigur mai familiare boboceilor. Cu toate astea, inca imi mai propun sa cred in generatia tanara, mai ales dupa ce am descoperit cateva bloguri exceptionale scrise de liceeni.

Moacele politicii vrancene

Tweet

Foto: Iulia Cretu si Alex Chitu

Top Blog de duminica (4)

Tweet

http://delavrancea.blogspot.com/ - Noua aparitie in blogosfera: Baciul vrancean. Se merita sa-i faceti o vizita si sa cititi ce-i mai iese din fluieras!

http://generatia-prozac.blogspot.com/ ganduri, poezie, carte si multa nostalgie
“Mi-e dor...de mine cea din anii trecuti, mie dor de tine, mi-e dor de noi. Mi-e dor de tot si toate, pur si simplu azi am hotarat sa-mi fie dor. Am voie, ca rasplata pentru cinismul celorlalte zile din an. De ce mi-e dor? N-as putea sa-ti spun. De ce azi?Nici asta nu stiu.Tot ce stiu este ca m-am schimbat, si e normal”

http://www.sorinbasca.ro/- blog cu de toate, pentru toti si o privire lucida spre Romania de astazi.

Suflet sau confort?

Tweet

Cred ca odata cu progresele semnificative in domeniul tehnologiei si cu toate intamplarile superficiale care ne inconjoara, incepem sa uitam de suflet, de eul nostru launtric, de ceea ce ne face fericiti cu adevarat. Cat poate dura fericirea izvorata din cumpararea unui nou gadget si ce intensitate are, comparativ cu intalnirea sufletului pereche sau cu cateva minute de sincera introspectie? Aseara mi s-a facut dor de padure, de umbra racoroasa a unui brad. Cand eram mica, mergeam la cules de fragi pe dealuri. Ca sa adunam un borcanel de fructe mici si delicioase, urcam si coboram vreo 4-5 dealuri si treceam prin doua paduri. Dar punctul culminant nu era mancatul bobitelor aromate dupa o zi intreaga de oboseala apasatoare, ci cele zece minute pe care le petreceam la umbra unui brad, savurandu-i mirosul crud si intepator, simtindu-mi tensiunea grea din oase si aerisindu-mi piciorusele extenuate. Si acum pot auzi susurul vantului cald de primavara printre ramuri si pot simti teama copilareasca de animale salbatice. Dar sunt convinsa ca la umbra acelui brad batran si singur printre frunze abia imbobocite am descoperit fericirea adevarata. Fericirea care nu tine cont de puterea pecuniara, de campanii electorale sau de obiecte care se prafuiesc in cateva ore.

O satira dureroasa

Tweet

Este prima data cand abordez un autor suedez si l-am ales pe August Strindberg si al sau roman „Salonul Rosu”, intrucat mi-am dorit o incursiune in alte timpuri, dar si in alt spatiu politic, artistic si gazetaresc. Desi locul de intalnire care da titlul romanului apare rar in carte, sugereaza intreaga adunare de caractere, care influenteaza mai mult sau mai putin viitorul unei natiuni aflate in cumpana, subjugate de minciuni si deziluzii. Principalele subiecte tratate in scrierea ziaristului cu aspiratii de actor sunt, dupa cum era de asteptat, politica, presa si lumea literar-artistica. Autorul surprinde cu o subtilitate extraordinara toata mizeria ce colcaie in societatea suedeza a secolului XIX, dar mai ales piedicile puse in calea celor cu initiative laudabile, a talentelor veritabile si a personalitatilor care refuza sa fie subjugate unor norme care frizeaza ridicolul. De la manipularea maselor, la recenzii si articole izvorate dintre aripile razbunarii, pana la povesti de dragoste cu final imprevizibil si nefericit, Strindberg picteaza o imagine completa a unui popor care si-a pierdut de mult identitatea politica, artistica si chiar umana. Orice cititor si fin observator al realitatii cotidiene va regasi in „Salonul Rosu” aspecte care ii influenteaza existenta chiar in momentul in care isi asterne ochii pe randuri.

Citate:

„Nu exista alt profesor decat experienta si ea este atat de capricioasa sau calculata, exact ca profesorul de la scoala. Unii elevi sunt mereu protejati, altii, mereu persecutati”

„Stabileste-ti un dispret calm si tacut fata de lume- nu trebuie sa te temi ca din cauza asta vei deveni insensibil”

„L-am intrebat odata pe un ziarist liberal de ce scrie atat de frumos despre tine fara sa te cunoasca. El mi-a raspuns ca asta se datoreaza faptului ca opinia publica, adica majoritatea abonatilor, iti este favorabila. „Si daca opinia publica se intoarce impotriva lui?- Atunci il dobor, fireste!””

Ai fi dispus sa o iei de la capat?

Tweet

Cati dintre noi am avea puterea si curajul sa ne dezlipim de viata cu care ne-am obisnuit deja? De familie, prieteni si locul caldut in care ne complacem. De o buna perioada de timp simt nevoia unei schimbari majore, a unui proiect care sa ma motiveze, a unei initiative care sa-mi dea fiorii si emotia unui nou inceput. Mereu am visat sa am afacerea mea in sectorul de turism si servicii, dar pentru asta mi-ar trebui o suma de bani pe care nu stiu cand as putea sa o adun. Tot ce stiu este ca niciodata nu ma voi opri din „incercat”. Cred ca, de fapt, totul porneste de la frustrarile clientului nemultumit. De la lipsa zambetului de pe chipul chelnerilor, mancarea rece, plina de ulei sau preturile astronomice in raport cu dimensiunea si calitatea portiilor. La asta adaugam tarifele de milioane pentru niste camere babacite de hotel si avem imaginea mucegaita a turismului romanesc. Dar poti face ceva, atat timp cat singurele aspecte care raman in responsabilitatea statului, spre exemplu drumurile, sunt lasate in voia sortii? De cand eram copil, visam la ceva mai mult pentru mine, aveam idealuri, teluri si planuri elaborate in acest sens. Credeam intr-o lume in care dorintele nu sunt imposibil de indeplinit. Sunt convinsa ca ochii in care licarea speranta candva m-ar privi acum cu deznadejde si mi-ar spune printre gene: „Am vrut mai mult pentru tine”.

Deja e prea mult

Tweet

Ca sa lamurim lucrurile de la inceput, vreau sa spun ca nu imi place Basescu, si nu, nu o sa-l votez, cel putin nu in primul tur. La al doilea ma mai gandesc daca ma duc. Dar ce vad la Realitatea si la Antene depaseste cu mult granita bunului simt si imi jigneste capacitatea de a percepe informatiile. Imi este imposibil sa cred ca Basescu este cel mai mare hot din tara asta, cel mai rasist, cel mai prost si cel mai nesimtit si ca ai sai contracandidati sunt numai lapte si miere. Varianta Antonescu recunosc ca mi-a suras pana acum ceva timp, pana cand am vazut ca in spatele „florilor de crin” zace acelasi tip de politician care arunca in ceilalti cu aceleasi fecale al caror miros nu il mai suport. Cu atatea „monstruoase coalitii”, deja imi este frica sa mai acord votul cuiva. Dupa alegerile parlamentare, inca ma gandesc daca are rost sa mai votez ceva, atat timp cat Ei aseaza lucrurile tot in modul in care le convine. Insa campaniile astea de presa care emana danful puturos al simpatiilor politice nu pot decat sa ma scoata din sarite.

Care-i faza?!?

Tweet

Ori am imbatranit eu mult prea devreme, ori s-a dat lumea asta peste cap de trei ori si a devenit tampita. Mai vad pe messenger la unii elevi pe care ii am in lista, sau pe diverse site-uri limbajul acela codat in mod voit de tip: „S1nt 0 fata frumushik, sh1 vr3eau 1 barbat f3roce”. Nu stiu cat mi-a iesit, sigur mai am de invatat... Mereu am avut o gandire libera, nu am judecat oamenii pentru faptele sau parerile lor decat atunci cand au fost in mod intentionat umbrite de rautate si aroganta. Dar modul acesta de a scrie nu il inteleg deloc, cu atat mai putin englezismele total inutile. De ce un status gen „i’m happy today”, in loc de „sunt fericit astazi”? Bai oameni buni, vorbiti si scrieti corect romaneste! La ce sunt bune formularile astea, cand toata lumea stie, sau crede ca stie macar o boaba de engleza? Nu cred ca impresioneaza pe nimeni. Nu mai zic, la unii singurele cuvinte dintr-o fraza scrise in romana sunt gresite si normal, de multe ori, si cele scrise in engleza. E trist cum lanturile de Haur si ceasurile DiHor au trecut si in spectrul limbajului. Acu’, eu ma gandesc ca mititeii care stau pe site-uri gen Libertatea sa mai vada si ei o tata, vor crede ca asa este si normal sa scrii. Doar vazand cum se exprima o buna parte din cititorii presei online, mai ales cei ai publicatilor de scandal, te gandesti daca nu cumva tu esti tampit si tot ce te-au invatat la scoala a fost o mare farsa...

De ce doar bugetarii conteaza?

Tweet

Ma tot uit de cateva zile la TV si am observat un lucru. Nimeni nu vorbeste de IMM-uri. Toate promisiunile cu iz de campanie se indreapta spre masa cea mai usor de manevrat, pensionarii, urmati indeaproape de bugetari. Insa nimeni nu se gandeste la mediul privat, care se afla intr-o prapastie in care n-a mai fost aruncat de zeci de ani. La oamenii care fac ca economia acestei tarisoare sa mearga, oamenii jecmaniti non-stop de organele de control, care nu cer nimic altceva decat sa fie lasati in pace sa-si faca treaba. Oameni pentru care programul de lucru nu se limiteaza intre orele 9 si 5. Oameni eficienti, harnici si mai presus de toate, profesionisti. Au fost odata doi tineri, care au ales sa paraseasca Capitala cea plina de promisiuni de viitor pentru a fi proprii lor sefi, pentru a realiza ceva impreuna. Au lasat in urma prieteni, posibilitati mari de a lucra pentru companii de prestigiu, totul pentru a se intoarce acasa si a face o schimbare. De luni, totul se naruie. Castelul pe care il credeau de caramida s-a dovedit a fi de nisip, si a sfarsit prin a se darama sub forta valurilor guvernantilor, acesti Poseidoni malefici si strambi ai Romaniei. Doi tineri si-au pierdut speranta, iar o mana de oameni sarmani nu o sa mai aiba cu ce sa-si hraneasca copiii, asteptand pomana acra de la stat.

Mereu e vinovata femeia…

Tweet

Cum poti avea pretentia ca o societate sa deschida in sfarsit ochii dupa decenii intregi de cenzura si discriminare? Femeile au fost stigmatizate, culpabilzate si ponegrite sute de ani, iar din discriminarea asta se pare ca nimeni n-a invatat nimic. Cum poti sa arunci un copil de exceptie in gaura neagra a submediocritatii, doar pentru ca mintea ta nu a reusit sa depaseasca pragul judecatilor de valoare eronate? Si mai mult de atat, cum poate un om al poeziei, al gandirii libere, sa judece atat de aspru o simpla adolescenta, care, la fel ca toti tinerii, greseste? Cum te-ai simti tu „moralule” daca fiica ta ar fi in aceeasi situatie? Daca un barbat, care se prezinta in fata societatii ca un sot model, alearga dupa eleve, cand ar trebui sa fie la munca sau sa petreaca timp pretios cu copilul sau, tot femeia este vinovata. Sigur domn’le, ea l-a atras in panza sa de paianjen, tesuta cu senzualitate si sexualitate pana i-a luat mintile. El saracul, este doar un naiv care gandeste cu excrescenta din pantaloni, si, bineinteles, nu se face vinovat de nimic. El alege sa joace rolul atat de convenabil al victimei, al individului violat mental, ametit de aburii unui trup fraged de copila. Si de cand a devenit dragostea un concept condamnabil? Cand oare inima s-a impletit cu ratiunea atunci cand s-a indragostit? Este oare preferabil sa ducem o viata amoroasa plata, asemeni unei balti napadite de matasea broastei doar pentru ca asa trebui, sau sa savuram apa limpede de izvor? Atat timp cat acel barbat a plecat din sanul familiei, un motiv a avut si el, dar in mod sigur nu a fost promiscuitatea unei minore. Reveniti-va oameni buni, sau o sa ajungem sa condamnam sufletele de 10 ani, cu o copilarie murdarita de bestii cu chip de barbati naivi!

Explicatia indignarii mele: http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?articol=35728

Vecina din Iad

Tweet

Mereu cu ochii in patru, mereu preocupata de „bunastarea” vecinilor de scara si hotarata sa faca dreptate cu orice pret. Atat timp cat ea se afla permanent in spatele vizorului, si-a jurat ca nimeni nu va ridica tonul, nimeni nu va rade in hohote si nimeni nu se va simti bine in scara ei! Ii simti mirosul intepator si acru de la trei metri; te ghideaza la iesirea din scara, si datorita parfumului sau inconfundabil stii ca se afla la locul sau de veghe, vizorul. Si nu, nu poti alerga vesel pe scara, caci usa se deschide instantaneu, iar un tipat strident, ca de disc zgariat te intampina duios, insotit de o privire taioasa in care citesti imediat „Ce dracu’ te bucuri atat fetito?”. Stie tot despre fetele „usuratice” care aduc mereu baieti in apartament, vecina de la 2 care are amant si „aia tineri care abia s-au mutat si indraznesc sa renoveze apartamentul in miezul zilei”. Dar cand, bre? Noaptea?!? Uff, dar poate pe mine chiar nu ma intereseaza viata privata a vecinilor si iti dau "Buna ziua" doar din politete si nu pentru a barfi impreuna. Baietii de la supermarketuri care impart pliante sunt fugariti, porcaiti si dati afara din bloc. Iar eu nu stiu cum naiba am indraznit sa imi pun aer conditionat, SPECIAL pentru a-i strica florile sau sa parchez masina in fata blocului SPECIAL pentru a-i bloca iesirea. Sunt eu oare singura condamnata sa convietuiasca impreuna cu astfel de specimene?

Ce clipa sa traim, bai?

Tweet

In toate cartile astea motivationale si la emisiunile Tv cu psihologi ni se spune “Traieste clipa!”. Zilele astea, stand de vorba cu ai mei, mi-a fost dat sa aud tot felul de povesti din tinerete despre petreceri de pomina, cu multa bautura, cantece, bancuri si evident, dansuri. Chiar ieri, taica-miu si-a sarbatorit ziua prin cantec si dans, la 55 de ani. Si atunci am realizat ca parintii mei si prietenii lor sunt, de fapt, mult mai tineri decat mine. Eu nici nu mai tin minte ultima oara cand am dansat din placere o melodie si am petrecut toata noaptea. Poate doar la vreo nunta, ceva. Suntem asaltati de cluburi care fie au muzica house, al carei sunet imi aminteste de zilele in care vecinii isi renovau apartamentul, fie manele, aceasta epopee agramata a unei vieti pline de dusmani, mii de euro si pipite. Timpul meu liber, si-asa putin, il petrec stand de vorba cu prietenii in fata unei cafele. Pai asta e viata? De ce nu avem si noi locuri in care te poti distra, poti canta sau dansa pe masa? Cand eram copil, in vacanta la bunici, abia asteptam vinerea si sambata sa merg sa dansez la discoteca din sat, impreuna cu toti prietenii mei veniti din toate colturile tarii. Acum, ideea de week-end nu ma mai incanta cu nimic, pur si simplu nu am ce face. Si atunci, ce clipa sa traiesc, daca ideea de distractie se rezuma acum la o pastiluta cu apa plata care sa-ti dea forta sa te distrezi pe ritmuri constante de bubuiala?

Ce e de facut?

Tweet

E cat se poate de clar ca valurile nemultumirii populatiei au ajuns la cote de tsunami in aceasta perioada. Cred ca mai toti ne aflam in aceeasi oala, cea a lipsei de bani, a unei vieti duse intre avans si lichidare, intrebandu-ne ce sa facem mai departe. Cred ca nimeni nu si-a dorit in copilarie sa aiba o viata care se scurge intre birou si pat, o viata in care timpul trece aproape imperceptibil. In mod sigur, orele pierdute ne vor lovi mai tarziu cu o sete nestavilita, improscand cu amaraciune si pareri de rau. Cu cat incerci sa intelegi mai mult fenomenul, cu cat te intrebi mai des de ce, cu atat parca te arunci mai mult in bratele nebuniei si depresiei. Este suficient sa arunci o privire asupra ruinelor turismului de altadata, asupra craterelor de pe strazi si o ocheada in portofelul in care parca simti briza austrului, sau poate a „austerului”. Degeaba incerc sa ma afund in povesti minunate care nu-mi apartin din carti, daca atunci cand iau o pauza si aprind televizorul vad tarfe, circ ieftin si saracie. Si mai trist e ca, in ciuda traiului la limita subzistentei, prejudecatile si intoleranta isi fac loc fara probleme si fara menajamente, stricand si ultimul loc curat care ne-a mai ramas, sufletul. E o lume gri, trista, care-si plange de mila prin orice gest, orice protest la care, inca din momentul in care ridici pancarta vei sti ca tot ce primesti vor fi minciuni, zambete strambe si promisiuni cu un gust amar.

Reclama, sufletul ingretosarii

Tweet

Eu sincer cred ca oamenii astia de la agentiile de publicitate ne iau drept prosti, cocalari, scatofili si gerontofili. “Mami vreau sa fac caca la Paul” sunt cuvintele care imi rasuna in minte periodic de saptamani bune, urmate, bineinteles de “Ce ai facut toata ziua iubito?”, la care ea ii raspunde suav la intoarcerea de la toaleta “Hmm, mai nimic”. Nu mai zic de babele care isi pierd proteza in mar, sau replicile din fascinantele reclame la Adria, gen “Ia ma… Mana de pe ea!!” Bai “publicitarilor”, nu ne mai luati de tampiti, nu toti vrem sa vedem rahati si babe fara dinti. Na, ca am facut si versuri! Pe mine reclamele astea ma fac sa nu mai cumpar nici un produs din cele prezentate. Cum sa ma duc eu la buda si sa apas pe butonas fara sa ma gandesc la Paul?!

Spirite malefice, arome orientale si politica

Tweet

Poate suna ciudat o asemenea alaturare, dar “O mie si una de nopti si zile” a lui Naghib Mahfuz tine sa le reuneasca pe toate intr-o colectie de povesti pe cat de frumoase, pe atat de moralizatoare. Romanul debuteaza cu a o mie doua noapte araba, cand Seherezada reuseste sa-l cucereasca pe sultan prin basmele sale si sa-l schimbe in bine. De aici, spiritele preiau fraiele mahalalei, patrunzand in casele oamenilor de rand sau chiar ale demnitarilor. Le schimba iremediabil destinele tuturor celor pe care ii intalnesc in cale, singura cale de mantuire a muritorilor fiind curatenia inimii si iubirea neconditionata a semenilor. Autorul, laureat cu premiul Nobel in ’88, realizeaza o fresca incantatoare a societatii egiptene, descrierile sale succinte si stralucitoare patrunzand pana in cel mai ascuns ungher la vietii protagonistilor sai. Crima, tradare, rusine, promiscuitate, toate sunt ingredientele acestei scrieri care fascineaza aproape instantaneu orice tip de cititor, dar mai ales pe cel care, asemeni mie, cauta sa se refugieze pentru cateva ore intr-o poveste incredibila, de o frumusete rara.

Bonus, cateva citate:

“Darurile nu conteneau sa curga, inimile erau furate, iar mintile o luau razna. Purtarile necugetate si prostia pusesera stapanire pe ei. Nimeni nu se gandea la ceea ce ar fi putut urma. Trecerea timpului nu mai conta, nu ramasese decat clipa. Iar lumea se abatu de la calea credintei”

“Stapane, am invatat ca bucatele sunt hrana cand sunt mancate cumpatat si otrava cand apare lacomia. Acest lucru e adevarat si cand e vorba de placerile carnii”

“Vai de oamenii care au un conducator care nu stie ce e rusinea”

Asa-i ca seamana cu societatea noastra de astazi??

Top Blog de duminica (3)

Tweet

Recomandari pentru saptamana ce vine:

http://capitolul7.wordpress.com/ -“Este nascuta pe data de 7 martie 1991 si poate ca din aceasta cauza a facut de-a lungul timpului o obsesie din cifra 7. Nu ii place sa se supuna si uraste cand trebuie sa o faca. Cu toate astea ar putea oferi tuturor nervi si vise frumos regizate,la kilogram”, se autocaracterizeaza Andra, autoarea unui blog destul de acid si pe alocuri haios rau!

http://alexepilog.weblog.ro/ -„Scriu aproape degeaba, subtil... mai mult ca sigur sa ma descarc! Sau poate nici macar din acest motiv. Scriu fara nicio ratiune, scriu doar ca sa invat sa scriu la taste si sa memorez literele tastaturii mele... de sus in jos si de la dreapta la stanga. Scriu pentru mine. Scriu ca sa-mi amintesc maine, poimaine, saptamana sau luna vitoare, anul viitor”- sunt doar cateva cuvinte in care m-am regasit si, evident, ma incanta!

http://anti-plicti.blogspot.com/ -Un blog cu care merita sa-ti incepi ziua sau pe care sa intri daca te plictisesti pe la birou.

Negrul din noi

Tweet

Cum poate un om bine educat, inteligent si generos sa se transforme intr-o fiara careia ii tremura carnea de placere la fiecare rautate spusa sau infaptuita? Ce anume ne induce simtamintele malefice, dar atat de dulci in trup? Acum o luna cred, am vazut un film documentar, in care un gardian cu inima mare a fost prins in mrejele puterii in stare pura si in ale violentei care absoarbe fiecare particica buna a sufletului. Primul baston aplicat scurt pe spatele detinutului a declansat furia si descatusarea frustrarilor intr-un om ca oricare dintre noi. Dintr-un suflet odata maculat, in doar o secunda, a tasnit un izvor de manie si satisfactie murdara stropita cu vinovatie. Acea vinovatie care se extinde ca puroiul. Acea vinovatie care iti ia cu asalt intreaga faptura. Dar acesta e doar un caz de transformare brusca. Din pacate insa, de cele mai multe ori, latura noastra neagra este exploatata si crescuta inca din copilarie, precum un al doilea plod.

Astazi ascultam povesti despre cum parintii se impotrivesc ca ai lor copii sa invete in clasa cu alti micuti cu dizabilitati usoare, precum autismul. Spre marea mea mirare, si conducerea gradinitelor, care era de fata, parea sa evite sa aiba astfel de copii in grija. Ba un anume personaj chiar a insistat sa se planga de programul „infernal” de care are parte CATEODATA, lucrand de la 9 la 17.00!!! Incredibil, domn’le! Daca pentru o clipa, cei pe care ii lasam sa ne supravegheze si sa ne ghideze viitorul si-ar scoate valul ignorantei si al nesimtirii de pe chipul stalcit, poate am putea avea incredere intr-o zi de maine macar cu o nuanta mai luminoasa. Dar preferam sa aruncam sagetile otravite ale urii peste oamenii care sufera inutil din simplul motiv ca s-au nascut intr-o categorie (da, suna aspru) neagreata de „cei multi”. Cum intoleranta si discriminarea sunt parte din noi inca de la nasterea umanitatii, disparitia lor este greu chiar si de imaginat. Ce este intr-adevar infricosator este abilitatea noastra de a fi la fel, de a striga „cioroi imputit”, „handicapat olog” sau „chior impiedicat”. Asa-i ca-i usor?

Miroase a mucegai

Tweet

Ii vad de luni intregi pe “alesii” nostri la TV vorbind despre reformarea educatiei. Examinari noi, mai putine probe la bac, scoaterea politicii din scoala(sic!). Dezbateri de luni intregi, certuri, acuzatii, balci. Si ma suna frate-miu, elev intr-a VII-a si imi spune entuziasmat ca de anul asta incepe sa invete informatica, fiind tare pasionat de tot ce inseamna calculator. Peste doua zile aflu ca invata Turbo Pascal. WTF?!? Si eu am facut Turbo Pascal, si mama, probabil ca daca mergea bunica la liceu, invata si ea tot TurboPascal! Mi-e scarba cand vad ca se discuta despre cum mai impartim anul scolar, cum dam probele la bac si admitere, ce partid ocupa catedra, dar nimeni nu se oboseste sa se uite in programa scolara. Zeci, sute de informatii inutile parca indesate cu pumnul in creierul copiilor de toate varstele. Cand internetul si programarea sunt viitorul, scoala parca simbolizeaza doar regresul si miroase puternic a mucegai. Eu in liceu am avut pentru cateva luni un profesor de limba romana, care ne citea „Moara cu noroc”(Asta era tot ce facea), in timp ce ii tremurau mainile si ii curgea scuipat din gura, iar sotul meu a avut in facultate un profesor orb!! De ce nimeni nu se uita la lucrurile cu adevarat importante? De ce niciodata nu se reformeaza nimic incepand de la baza?!? Ma gandesc cu tristete ca unii construiesc blocuri care isi schimba forma dupa lumina soarelui, iar urmasii mei vor invata Turbo Pascal si in epoca robotilor.

Sacrificiu, necaz si speranta

Tweet

“A ramas Mara, saraca, vaduva cu doi copii, saracutii de ei, dar era tanara si voinica si harnica, si Dumnezeu a lasat sa aiba si noroc”. Asa incepe marea capodopera a lui Slavici care ne arata treptat luptele care se poarta in sufletul unei precupete pentru care copiii sunt nucleul existentei sale. Trica si Persida isi aleg fiecare drumuri sinuoase, iar pentru ei calea cea mai simpla este un itinerariu de neconceput. Inca de la inceput, „norocul” din prima fraza ne sugereaza ca finalul povestii va fi unul pozitiv. De fapt, toate intamplarile care se succed fragmentar nu demonstreaza decat ca a alege cu inima este, fara indoiala, cea mai buna varianta, in ciuda faptului ca dumul spre fericire e pavat cu necazuri, sacrificii si rasturnari incredibile de situatie. Pe tot parcursul volumului, cititorul redescopera noi laturi ale personajelor, perfect justificate de evenimentele care se intretaie armonios, dovada ca Slavici stapaneste bine arta analizei psihologice prin constructia unor personalitati complexe, care surprind cu fiecare pas. „Mara” este un roman romanesc pur, intrecut prin frumusete si complexitate doar de „Ion”.

Citate care mi-au placut: „E o miselie nemaipomenita, isi zise ea in cele din urma, sa ai o singura viata si sa amarasti in viata asta zilele altora, lipsindu-te si pe tine de cele mai mari si mai curate multumiri”
„Cuprinsa de samtamantul ca dansa i-a adunat pe toti la un loc si ca copiii ei sunt cheagul care-i tine stransi, ea umbla mandra si usoara, oarecum pe zburate, si vorbea rara si apasat ca o imparateasa”

Hai sa ne refugiem in propria tara

Tweet

Si acum inca mai primesc ceva comentarii la postarea cu emigrarea. Oameni care nu mai suporta Pet-urile aruncate pe mijlocul strazii, aglomeratia si poluarea din oras, craterele din asfalt sau nesimtirea semenilor. Mie una mi-a venit o idee. Sa ne mutam cu totii la sat. Cu banii din vanzarea unui apartament iti faci o casa cocheta, cu un petec de pamant verde in fata. Asa am avea tot ce ne-am dori. Liniste, curatenie, mai ales sufleteasca, si multa verdeata. Eu una nu mi-as fi dorit sa traiesc in epoca medievala, stransa intr-un corset incomod si inconjurata de crinolina rece de fier. Mi-ar fi placut sa traiesc la sat. Dar la acel sat plin de voiosie, sa-l astept pe badita la poarta si sa mergem impreuna la hora. Cum o fi sa-ti incepi ziua trezindu-te incet, mangaiat de soarele racoros de munte, sa bei o cana de lapte cald si sa pleci la plimbare prin padurea umbroasa? Satele erau singurele locuri din lume unde sufletul se mentinea pur, dragostea nu cunostea latura perfida a interesului, iar viata curgea lin precum paraul izvorat din munti. Mereu am crezut ca iubirea de natura innobileaza sufletul. Cea mai imaculata si frumoasa imagine, pentru mine, e cea a ciobanasului cocotat in varf de deal, singur cu oile sale si cu cantecul fluierasului care coloreaza vesel vaile. Oare noi nu am putea aduce lumea asta inapoi?

Prima zi de scoala

Tweet

Ieri, plimbandu-ma prin curtea scolilor, am fost napadita de franturi de amintiri din primele mele zile de scolar. Nu era desfatare mai mare a sufletului, emotie mai luminoasa si mai intensa, iar curiozitatea apasatoare de a-mi cunoaste noii colegi s-a mentinut de fiecare data cand am trecut la alt nivel, de fiecare data cu simtaminte noi. Ghiozdanul, caietele, stiloul, toate miroseau a un nou si minunat inceput. Dar, cum e si firesc, tot intamplarile mai neplacute se mentin proaspete. Dupa ce am dat admiterea pentru clasa a V-a la „Cuza” si la „Unirea” si am luat la amandoua, a ramas sa ma duc sa-mi fac actele. Am inceput cu „Unirea” pentru ca era mai aproape de scoala la care invatasem in I-IV. Cum am intrat eu, mica si hotarata (fara parinti, ca intotdeauna, caci orgoliul de a ma descurca singura imi depasea emotiile), m-au luat de la usa cum ca ei acolo ii mananca pe copiii care intra. In naivitatea mea, i-am crezut si am zburat dincolo. La „Cuza” totul a decurs bine, pana in prima zi de scoala. Dirigintele striga clasele nominal, iar eu nu ma regaseam nicaieri. Pentru prima si ultima data am plans din cauza scolii. M-am dus sa cer socoteala, dar mi s-a raspuns taios „Ai luat si la „Unirea”, ce mai cauti aici?”. Si nu stiu cum se facea, aveam un loc din 25 ocupat prin examen, acum erau 30, dar eu... nicaieri!! In fine, dupa rauri de lacrimi si un scandal monstru totul s-a rezolvat. Din pacate, de atunci, amintirile din prima zi de scoala au devenit mai amare. Dar n-am mai plans niciodata. Nici macar cand am ramas fara lacasul copilariei mele, casa bunicilor.

Munca, bratara de datorii

Tweet

Cand timp pentru tine aproape ca nu mai ai, cand te imparti intre serviciu, casa, prieteni, iar la numaratoarea finala ramai cu portofelul cam gol, te gandesti daca se mai merita sa faci vreun efort. Cam asa gandeste un mare procent din romani, care au ales ajutorul social si stau acasa pretextand boli inchipuite. Acum incep sa nu-i mai condamn deloc. Zilele trecute, cand ma plimbam prin Bucuresti, nu am putut sa nu observ familiile intregi de romi, care lancezeau in case monument istoric, de o frumusete rara candva, acum ajunse la stadiul de ruine. Nicio grija, niciun stres, doar o dulce leneveala in curte, sub soarele racoros de septembrie. De cand eram mica am visat sa stau intr-o altfel de casa, sa am mobila stil Ludovic al XV-lea si tapet fin de matase. Pe atunci credeam ca daca voi munci, voi avea tot ce imi doresc. Nimic mai gresit! Am ajuns intr-o cutie de chibrituri, presata de nevoia de a lucra pentru a plati chiria exorbitanta, privind la fericitii care beneficiau fara niciun efort de casa visurilor mele infantile, pe care o ruinau. Acum imi dau seama ca daca vreau un sfert din ce visam, trebuie sa ma zbat intre credite, datorii catre stat sau catre banci. Am ajuns cu totii sa ne muncim tineretea pentru o locuinta, pentru ca la 60 de ani sa incercam sa ne odihnim. Culmea, tocmai atunci cand rodul muncii noastre de zeci de ani incepe sa se degradeze.

Ce faci mai Placy?

Tweet

Am aflat din Gandul ca inotatoarea Camelia Potec, medaliata cu bronz la Campionatele Mondiale de natatie de la Roma, nu va mai participa la competitii. Nu pentru ca s-a saturat, nu pentru ca a tras cocaina pe nas, nu pentru ca nu ar fi facut performanta. Pentru ca MTS nu ii plateste antrenorul!! Si din nou simt nevoia sa ma izolez intr-o padure racoroasa si sa urlu cat ma tin plamanii! Bine ca avem scene de sute de mii de euroi pe care urca pipite siliconate, si fotbalisti carora le e sila sa alerge si sa dea cu sutul in minge si care dupa un meci pierdut se relaxeaza in acorduri de manele si de burice unduitoare. Ce ma „distreaza” pe mine este ca stirile cu vestimentatia vedetelor Mutu si Chivu dureaza minute in sir, in timp ce sportivii care au performante REALE abia daca au un loc in finalul buletinului de stiri, inainte de publicitate. Niciodata nu vom avea sportivi de performanta intr-o tara in care circul ieftin, fitzele si furtul de orice fel guverneaza, sau in care inotatorii se antreneaza ca pestii pe uscat, in bazine goale, sarind pe saltele imbuibate de mucegai. Iar noi romanii, mai inghitim un mic cu mot de mustar, luam un gat de bere la Pet si deliram crezand ca poate, ceva se va schimba.

Mergeti la vot?

Tweet

Desi n-ar trebui, de ceva vreme ma aflu in cumpana, nu stiu daca sa votez au ba. Am inteles deja ca nu am de ales decat dintre „culorile calde” despre care vorbeam la un moment dat. Din perspectiva mea de necunoscator am trei variante: rosiaticii, hoti deja experimentati, care stiu cat de cat sa se acopere, sa treaca proprietati pe numele membrilor familiei, au acoperire pentru orice gainarie, portocalii care fura mai putin, dar mai „pe fata”, in stilul consacrat de tip Ridzi, si Patriciu, despre care am aflat ca a vandut si ultimele procente detinute la Rompetrol, deci trebuie sa inceapa altceva, pentru care, in mod evident, are nevoie de bani si putere. Dintre astea trei posibilitati, niciuna nu mi se pare convenabila, dar nici in situatia in care suntem astazi nu putem continua. Asa ca, daca aveti vreo alternativa, astept sfaturi! Pana atunci, daca totusi sunteti decisi sa votati, as vrea sa aflu motivele. Aaa, si inca o chestie; singurul lucru care m-ar fi facut sa votez pana si PSD ar fi fost candidatura lui Cristian Diaconescu.

Plansul de mila, un sport national

Tweet

Nu cred ca exista in lumea asta larga oameni mai deprimati ca romanii. Fete schingiuite, aproape mutilate, cutreiera strazile precum celebrii zombie, in cautare de noi surse de energie negativa. Orice intamplare, oricare persoana, orice obiect are, musai, ceva negativ. A luat copilul la facultate? Ooo, super! Dar a luat printre ultimii. Mare, dar mare necaz. Ti-ai cumparat masina noua? Uff, ce tristete ca n-ai avut bani de incalzire in scaun si senzori de parcare. Este revelionul! Ce bucurie, ce extaz. Dar stai! Daca ar fi fost si bunicul, sa se bucure alaturi de noi. Si tot asa... Imi place ca atunci cand cunosc oameni de peste hotare, in privire li se citeste serenitatea, colturile gurii se indreapta in sus pentru a dezveli usor intreg setul dintilor, iar din ochi le rasar raze de fericire. Vad energie, vad speranta, vad o lupta continua pentru schimbare. Resemnarea nu este o optiune. Viata nu ar trebui sa fie un cumul de frustrari, de ura, de dispret si mai ales de lipsa de toleranta. Nu o sa incep cu prelegeri plictisitoare gen iubeste-ti aproapele, nu barfi, etc. Dar, frate, macar iubeste-te pe tine! Dar, atat timp cat nucleul tau este unul otravit, pana si aceasta iubire pare imposibila.

P.S.- BdV- fa ceva cu partea de comentarii, incerc sa-ti las trei vorbe de vreo luna!

Balacaritus pe ciolanus

Tweet

Tara asta a devenit doar o scena pentru teatrul burlesc, hidos si grobian al bataii pe ciolan. Ciolan care incepe sa se subtieze simtitor, si sa ramana fara grasimea pufoasa si fara carnea roz care le faceau odinioara ochii sticlosi conducatorilor neamului. Ce naiba farmec poate sa aiba un amarat de fotoliu de sef? Cat poti sa te injosesti sa tii cu dintii de o functie, in timp ce subordonatii rad de tine pe la colturi, te fac nebun, prost, avar s.a.m.d? Cat de josnic poti sa fii, sa-ti petreci zilele in certuri permanente, scandaluri, procese, acuzatii si jigniri? Familia te asteapta cu caldura acasa, prietenii te cheama la bere, dar tu ce faci? Stai sa pazesti scaunul visand la himericul ciolan... Iti vinzi demnitatea lingand dosurile celor aflati mai sus de tine doar pentru a fi, la randul tau, deasupra altora. Te umfi in pene asemeni unui curcan, caci tu esti boss, esti sefu’, esti tata lor! De fapt, nu esti decat un suflet disperat dupa atentie, putere si dupa un pumn de bani murdari, pentru care pupi, te apleci si zambesti fals zi de zi. Sefule, nu vezi cat de mic si penibil ai devenit?

Schimbare aniversara

Tweet

Aceasta este postarea cu numarul 100, asa ca m-am hotarat sa fac o mica schimbare de look. Mi-a placut sablonul, pentru ca seamana cu filele unei carti vechi, prafuite, iar apusul dintr-o poza facuta recent e asemanator starii mele de spirit.

Eternul si fascinantul gratar

Tweet

Nicicand un simplu obiect nu a fost mai reprezentativ pentru o intreaga natiune. Week-endul, gura de aer de dupa o saptamana de lucru ii este inchinat. Reuneste familii, leaga prietenii si da nastere povestilor de amor. Prin folosinta sa se nasc hormonii fericirii in stare pura. Este chiar el, zeul gratar! Inca de la orele pranzului, cei care il venereaza pornesc traseul sfant prin supermarketuri, intr-o frenezie de golire cu patos a rafturilor, cum rar intalnesti. Nimic altceva nu mai starneste atata pasiune, atata iubire neconditionata. Asezarea mesei si a chipului zeului fripturilor este, de asemenea, un ritual neegalat de altele. Fiecare „credincios” are rolul sau, la fel servetelele, mustarul, farfuriile usoare de plastic si scaunele usor patate de asteptarea din timpul saptamanii. Sosirea maestrului de ceremonii cu jertfa de mici si ceafa este aplaudata, unii dintre adepti chiar se inchina, iar din cand in cand ofteaza tamp. Tot desfraul intoarcerii carnii si sfaraitul inaltator ii aduc pe pofticiosi pe culmile paroxismului. Fumul gros, innecacios trezeste cartiere intregi la viata. Cum este si normal, exista si cei ce se impotrivesc cultului gratarului, dar sunt complet ignorati. Doar initiatii pot intelege dedicarea si devotiunea grataristilor de bloc, aceasta baie de fericire a sinelui. Orgasmul gastronomic si spiritual vine abia in momentul infulecarii cu nesat a carnii, pe nemestecate, bineinteles alaturi de berea la PET, incununata de ragaieli periodice, pline de intelesuri ascunse. Epuizati dar pe deplin satifacuti, adeptii se intorc in casele lor unde, pentru cateva zile de asceza, mediteaza in asteptarea unei noi „slujbe sfinte”.

Lenea cea de toate zilele

Tweet

Trebuie sa marturisesc ca la intoarcerea din concediu m-a palit cea mai apriga, contagioasa, periculoasa si neiertatoare boala: Lenea. Mi-e lene sa citesc, mi-e lene sa scriu, mi-e lene sa fac curatenie sau mancare (eh, asta oricum nu o mai fac prea des). Nu exista sentiment mai placut si totodata mai frustrant decat nevoia de a sta degeaba in fata televizorului sau de a lancezi in fata unei cafele la terasa ore in sir. Am incercat multe solutii sa ies din aceasta micuta criza personala. Cafea, energizant, notarea in carnetel a lucrurilor pe care vreau sa le fac, dar nimic nu merge. Parca dorinta primordiala de a STA mi-a acaparat toate simturile si doar serviciul ma mai scoate din starea asta, dar cu greu. Nu stiu cand sau din ce cauza mi-am pierdut entuziasmul, energia. Sunt pur si simplu “chefless”. Daca a mai trecut cineva prin asta si a gasit solutii, astept cu nerabdare sa mi le impartasiti. Nu ma lasati sa ajung grasa si telenovelista, mai am putin si ating nivelul maxim de puturosenie!

Copilarie pierduta in negura

Tweet

Micuta Alexandra Udriste s-a stins din scurta si nefericita sa viata in urma cu cateva zile. Odata cu ea si sperantele mele intr-o lume macar putin mai buna. Cazul fetitei a fost semnalat intr-o perioada in care sufletul, generozitatea si empatia sunt concepte necunoscute celor care ar putea salva o viata, campania electorala. Cand sumele vehiculate pentru a candida pe liste la parlamentare au valori ametitoare, de zeci de mii de euro, un ajutor substantial care le putea readuce zambetul pe chip unor parinti chinuiti a fost imposibil de obtinut. Ce asteptari sa mai ai de la o societate in care viata insasi este mai putin pretuita decat un fotoliu caldut de unde un individ negru pe dinauntru ar putea salva nu una, ci sute de vieti de copil. La un simplu calcul, mii de vieti pierdute printre evaziuni fiscale, spagi, scandaluri, comisii de ancheta si discursuri demagogice. Banul si puterea au ajuns sa otraveasca inimi, suflete, intregi existente si intregi generatii. Noi, cei care bagam putin cate putin in buzunarul lor nu putem face nimic altceva decat sa semnalam aceste tragedii. Puterea noastra pecuniara le este transferata lor zi de zi, odata cu sansele de a face o schimbare, de a salva o familie de la o suferinta care o consuma ceas de ceas pentru tot restul vietii. Poate ca atunci cand vor ajunge acolo, alaturi de Alexandra, eternitatea le va fi neagra si umbrita de regrete, iar lacrimile de copil le vor nimici sufletele otravite.

Top Blog de duminica (2)

Tweet

http://nuclearrr.wordpress.com/ o mare de poezie si un buchet de ganduri razlete. Am spicuit cateva versuri care mi-au placut: ” de ce sa ma mai uit in urma?/de ce sa mai tulbur/fluieraturile cu care gandurile mele/te-au fulgerat in dimineti?//..pune-le la uscat, si fa-ti un colier/pentru vara care vine!../Mai degraba vesel as vrea sa citesc/alfabetul cu senzuale punctuatii;/erai subt mine odata/si eu, ca soarele pe apa. Cuvintele noastre//tasneau ca viforul cel mai dulce/intredeschizand portile antice de El Dorado!/Stiu, iti amintesti perfect , de vreme ce mereu/mi-arunci/la tzram cate-un tsunami de vorbe/ care-au prins vechime-cum te-ai grabit/si le-ai resuscitat!//- „Mesaje din sticla”

http://claudiugilmeanu.ro/ fotografii de o calitate exceptionala. N-ar strica sa aruncati un ochi si pe aici!

http://hellostupid.wordpress.com/ De departe cel mai haios blog vrancean. Recomand cu caldura postarea „A cui o fi asta”. Am ras cu lacrimi!! Nu e de ratat nici „Salveaza planeta, mananca un vegetarian!”

Astept in continuare propuneri interesante!

Romanul, tot roman…

Tweet

Am ales sa vorbesc separat despre Meteora, al doilea centru al crestinismului ortodox din lume, dupa Muntele Athos. Structura impresionanta a rocilor am inteles ca este un fenomen unic in lume, datorat eroziunii apelor unei mari care a existat acum mii de ani si a unor miscari tectonice. Zona este extrem de curata, casutele ingrijite si pline de flori, iar manastirile cocotate in varful stancilor par a face parte dintr-un film SF. In acest loc extraordinar, care inspira liniste si meditatie, si-au facut loc, din pacate, niste animale din atlasul de mitocanie urbana sosite, de unde altundeva, decat din Romanica. In centrul localitatii, un hotel foarte cochet. Exact in fata intrarii, un grup de cinci romani. Nu admirau stancile crescute ca niste arbori argintii din pamant. Nu se rugau. Nu faceau poze chiliilor in care candva stateau calugarii pustnici, despre care legendele spuneau ca au trait ani in sir mancand lamai. Ei SCUIPAU SEMINTE PE STRADA!!! La plecare, cand am mai batut o data mica straduta pe care se afla hotelul, cu gandul la maretia si spiritualitatea locurilor, am gasit o mare. Nu Mediterana, ci o mare de coji de seminte, care se intindea pe trotuar si aproape pana la jumatatea stradutei stramte. Si atunci mi-a venit o idee. Sa ma instalez comod in una dintre chiliile sculptate in munte, cu un kil de lamai, si sa raman acolo.

Grecia, cu bune si rele

Tweet

Intr-un sfarsit, am putut si eu sa admir apa aceea albastra de care tot auzeam pe la TV si pe care o tot vedeam in poze despre care ajunsesem sa cred ca sunt prelucrate in Photoshop. Am ales ca destinatie insula Zakyntos. Peisajele pe care mi-a fost dat sa le vad probabil ca nu-mi vor parasi culoarele mintii ani de zile de acum incolo. Marea si cerul se uneau intr-un albastru perfect, impecabil, spart doar de stancile grizonate care brazdau pe ici, pe colo infinitul. Plimbarile cu barcuta, tavernele inconjurate de ape si arbori, plajele cochete si drumul intortocheat printre stancile impodobite cu verdeata au creat un tablou perfect. Pacat ca si aici isi face loc marlania si nesimtirea turistilor si pe alocuri si a personalului responsabil de servicii.

Puncte bune ale Greciei: autostrazile luminate si soselele aproape impecabile chiar si in partile indepartate ale insulei, peisajele care-ti taie fara drept de apel rasuflarea, limpezimea si culoarea incredibila a apei, casutele mediteraneene mangaiate de soare, pline de flori colorate si serenitatea si buna dispozitie de pe chipul locuitorilor. Puncte slabe: pet-urile de care nu am scapat nici pe unele plaje si nici pe drum in mai toate popasurile, bacsisul bagat pe gat fie prin paine si unt, fie prin adaugarea la nota (1 euro de persoana pentru o gustare de doar cativa euro e cam mult), faptul ca unii chelneri intarzie sa aduca nota sau comanda fie chiar si la bauturi si nu in ultimul rand toaletele din restaurante, majoritatea duhnind de la cativa metri de intrare. Dintre obiectivele turistice nu ratati plimbarile la plaja Shipwreck (din poza din postarea trecuta) si la Blue Caves si nici un mic ocol prin Meteora. Nu o sa va para rau.


La plaja Shipwreck

La o plaja cu apa sulfuroasa

Blue Caves

Un albastru infinit

Pauza!

Tweet

In perioada urmatoare voi fi pe undeva pe aici. Ne vedem la mijlocul lunii august. Bloggareala placuta!

Zbarciti de atata traditie

Tweet

Va spun cu mandrie ca week-end-ul asta am fost nasa de nunta si de botez pentru niste prieteni buni. Mi-am dat seama ca nimic nu te umple mai mult de buna-dispozitie si fericire decat un gest simplu de acest fel. Dar eu tot am un of. Best of! Traditiile si obiceiurile care nu au nici o noima, si nu fac decat sa te incurce. De ce sa-mi infig eu degetele intr-o prajitura unsuroasa, pe care am sfarsit prin a o arunca “cu sete” in capul saracei domnisoare de onoare? De ce sa spal saracul copil in lapte si ou lipicios, iar fulgii si sarea sa-i irite pielea sensibila?!? Nici la nunta mea nu am scapat de nenorocirile astea, desi mi-am dorit din toata inima. Fetele zbarcite de experienta nuntilor, cumetriilor si inmormantarilor te inconjoara si te preseaza cu tot felul de sfaturi si pur si simplu nu poti sa fugi sau sa spui NU. Este vorba despre genul acela de oameni care simt nevoia sa le dicteze altora, atotstiutorii, intelectele absolute. Ei stiu totul. Daca nu dai cu piciorul galetii din fata bisericii o sa mori in chinuri, devorat de fiarele junglei si vei fi, bineinteles, condamnat la nefericire pentru tot restul vietii tale de rahatel neascultator. La fel si daca nu stingi lumanarea de tocul nou si lucios al usii sau daca nu plimbi gaina prin restaurant sau mai stiu eu ce altceva. Si sa te fereasca Sfantul sa nu fie preotul multumit de banii dati pe slujba (neimpozabili, bineinteles!).

Top Blog de duminica

Tweet

Incepand de astazi, voi face saptamanal un scurt inventar al blogurilor pe care, cred eu, se merita sa aruncati o privire.

http://adinahutanu.wordpress.com/ o artista cu simt critic dezvoltat
http://22minutes.wordpress.com/ ganduri asezate fara menajamente pe “pergamentul” blogului, cu nuante colorate de umor
http://d3sd3mona.wordpress.com/ pareri sincere despre orice
http://ultimulfotograf.wordpress.com/ poze superbe de la cel mai fain colaborator al ZdV
http://elaroseni.blogspot.com/ - un strop de poezie acompaniat de muzica buna

P.S: astept si alte recomandari!

Scoateti banii!

Tweet

Saptamana asta am avut un soc. Am dat la stat din incasarile firmei mai mult decat mi-am putut imagina ca se poate cere. Si sunt atatia fraieri ca mine in tara asta. Ce nu vad eu e unde se duc verzisorii astia. Gropile din fata blocului sunt la locul lor, mizeria e la ea acasa, iar scolile, spitalele sau turismul nu par sa mearga mai bine. Am inceput sa ma simt ca un jucator la „Caritas”, doar ca stiu dinainte ca dau niste bani in spirit filantropic, ca sunt prostita si batjocorita de toti angajatii mai-marelui stat. Si continui sa decartez in nestire. Si de aici, de la nivelul de jos al prostimii manipulate si mintite inca de la nastere, sunt obligata sa asist la concertul burlesc al trio-ului Ridzi, Udrea si Placinta. Spectacolul grotesc al nesimtirii, minciunilor si stralucirea mizerabila a celor la care cotizez fara drept de apel lunar. Show-ul paparudelor pe fata carora zambetul pare acum doar o grimasa fara de sfarsit. Actorii se schimba periodic, iar multimea incepe sa huiduie. Dar asta nu schimba nimic. Ei continua sa incaseze, noi ne afundam mai tare in gropi si Pet-uri. Poate cand vor ajunge acolo unde vom fi toti la un moment dat, vor trebui sa ne dea socoteala. Poate lacrimile oamenilor care au muncit pentru vorbe goale o viata intreaga ii vor face sa plece capul si sa scoata banii. Pacat ca asta nu-i va mai scoate din prapastia neagra a propriilor lor existente abjecte.

Copilarie murdara

Tweet

O scurta scena din fata blocului: O fetita de vreo 6 ani s-a murdarit de inghetata, moment in care cea care trebuia sa aiba grija de ea, de vreo 12 ani, i-a spus: “Faaaa, in mortii ma-tii, du-te la ma-ta sa se spele, faaa!”. Injuratura pe care, by the way, nu o inteleg deloc. Logic, ce treaba au mortii in disputele oamenilor vii?!? Si atunci care e viitorul tarii asteia? Pitzipoance care isi umfla pieptul in cautarea barbatului perfect financiar? Tzatze cu mainile in solduri care injura in toate directiile? Eu cand aveam 5, 6 ani nu auzeam decat injuraturi molcome, cenzurate, gen “tu-i norii ma-sii”! Toate erau cu “tu-i” sau cu “tu-ti”, niciodata plinatatea verbului nu era exprimata. Nu mai zic, acest “Faaaa!” il aud pe la toate colturile, precum hiturile de vara, fredonate pe orice strada. Langa teatru, in parc, in intersectie si cand ies la un suc. Tu cand ai auzit ultima data slagarul “Faaa”?

Ssst! Vorbeste provincia!

Tweet

Am tot citit in ultima perioada tot felul de postari pe bloguri referitoare la minunatul trai in capitala si moldovenii saraci si prosti. Aproape ca nu exista articol despre moldoveni/ moldovence, care sa nu aiba atasate comentarii cretinoide care sfideaza bunul simt. Si in aproape toate se simte aroganta bucuresteanului get-beget. Sa va povestesc eu, pe scurt, experienta mea in capitala, unde am stat atat in centru, cat si mai spre periferie. Plimbarile lungi si romantice de seara se impotmoleau mereu la vederea stafiilor cu pungile atasate de caile nazale si nimic nu se compara cu samantarii care “faceau decat sa bea bere si sa injure”. Corporatistii robotei si pitzipoancele de mall imbogateau deja mult prea pestritul peisaj. Si traficul, ooo, da, traficul! Imperiul imbulzelii fara de margini, precum o multime adunata in fata discursului unui dictator, prin care treceam precum un orb fara baston. Nu imi sta in fire sa fac generalizari si nici sa emit judecati, caci nu toti sunt la fel. Dar simbolurile Bucurestiului de astazi par sa fie aroganta, haosul si aparentele false. Minunatul centru istoric zace si acum in uitare, mizerie si decrepitudine. Capitala e asemeni unui bad-boy; il urasti, dar il poti iubi la nebunie cateodata. Din fericire eu am scapat de relatia asta toxica, revenind in dragul meu orasel, pentru a-l gasi la fel de bland si inofensiv, ca o batranica depasita de timpuri, plina de ridurile intelepciunii, dar care te asteapta cu bratele deschise, desi e senila si traieste in saracie.

P. S: O gluma cu moldovence: „De ce sunt moldovencele ca nucile? Pentru ca se coc in Moldova si se sparg in toata tara!

“Cititorul” cu nasu-n cer

Tweet

In doar doua zile, m-am izbit de mai multe ori de nasuri ridicate cu dispret inspre cer, de sprancene arcuite pana se termina chelia sau de maini fluturate elegant prin fata. Dar ce e cu adevarat marcant e privirea, aerul de “sunt mirobolant, sunt Zeus coborat pe pamant, sunt Tatal Vostru, ba!”. De la macacii mei de cartier care “prufnesc” atunci cand eu ma stramb din cauza gropilor in care ma inec zilnic, la vanzatoarele care se fac ca nu ma vad sau, din contra, imi sufla in ceafa sau eventual imi spun ca rochia cutare e cam scumpa, pana la “cititorii” ziarului. Nu ma refer la adevaratii cititori, care-si rup din pensie sau salariul si-asa mic sa-si faca abonament, sau cei care beau cafeaua dimineata cu ochii in articolele de pe net, ci la cei care nici nu stiu exact cum se cheama gazeta. Intra cu pasi apasati in redactie, cu varful nasului atintit spre etajul superior, si cateodata au un iz de statut. Sunt cei care cersesc atentie, vor sa se razbune pe mama, pe soacra, pe sef sau doar pe redactorul care nu a facut nimic altceva decat sa citeze niste surse oficiale. Niciodata, dar niciodata cel acuzat nu ar trebui sa aiba un punct de vedere, dupa parerea lor. Doar ei au dreptate. Tu le stai la picioare si trebuie sa scrii ce spun ei. Problema lor e cea mai grava. Trebuie sa te ridici imediat de pe scaun si sa o iei la goana spre locul cu pricina, chiar daca e o fabuloasa serbare de gradinita. Astazi am avut cea mai frumoasa dimineata, asteptandu-mi “cititorul” in locul de intalnire, pe la ora 8 si ceva. Cativa insi care m-au vazut luand micul dejun pe strada au aruncat un dulce “Ti-ai luat teapa”, cu ranjetul de rigoare. Dupa 40 de minute imi raspunde la telefon, pentru a-mi spune ca a avut ceva treaba si nu a putut ajunge, dar si ca nu va mai apela niciodata la mine, ca n-am rezolvat nimic. Ce e si mai frumos de atat e incheierea acra a discursului de “cititor”: “Sa-mi dati un telefon cand apare articolul, sa stiu sa cumpar ziarul!”.

L.E.- a nu se incurca "cititorul" cu nasul pe sus cu cei care au probleme reale, oamenii loviti de soarta, care au nevoie de ajutor si cei care ne dau cate un "indiciu" pretios