Agenţi imobiliari, Y U NO spuneţi adevărul?

Tweet

Desigur, ştiţi câte ceva despre majusculele din tilu. Dacă nu, nu folosiţi internetul suficient(sic!). Acum 9 luni căutam o garsonieră de închiriat, mai nou caut apartament de două camere, undeva pe la 300-350 de euro pe lună, în zonă bună, cu centrală(că deh, babele din blocul meu nu se spală şi se încălzesc la aragaz). Cu ocazia asta am făcut un dicţionar al anunţurilor imobiliare. Iată ce a ieşit:

- În apropiere de metrou: la cel puţin 10 minute de mers pe jos în ritm alert sau foarte alert, în care nici sprâncenele nu mai fac faţă transpiraţiei de pe moacă SAU la minim 5 staţii de troleu de Unirii, Tineretului etc.

- Mobilat LUX: IKEA în cel mai bun caz. Alte variante ar fi canapelele din piele albastru strident, combinate cu perdele de un portocaliu-fund de maimuţă inflamată SAU pereţii verzi ca vârful cepei cu mobilă de un galben în nuanţa pai-morning pipi

- Zona Dorobanţi: aici avem două variante. Fie în bloc din epoca preistorică, îmbulinat puternic, dai un bobârnac şi moare SAU undeva pe la Obor, între câini şi semeni “brown sugar”

- Mobilat clasic: în stilul deschizi uşa de la dulap şi te pocneşte în frunte SAU piese albe, scorojite la colţuri, covor persano-chinese, faianţă de veceu ecologic, aragaz cu plită şi fier de călcat cu jar

- Zonă liniştită: “Prrr, ţaaaa, tu eşti viaţa mea, să moară mamaaa!!!” SAU “tâgâdâm, tâgâdâm, eu sunt Tramvaiul pârpârâm”

- Apartament curat: Fooooarte naşpa SAU fooooooooooooooooarte naşpa

Aşa că, stimaţi agenţi imobiliari, spuneţi dracului adevărul! Şi mie îmi place să mă plimb, da’ dă-o dracului, nu mă faceţi să pierd timpul. Mai muncesc şi eu aşa, câte puţin. Şi dragi proprietari, 350 de euro pe un apartament de 40 de metri pătraţi în Berceni e mult prea mult. Mulţumesc.

Semnat Chiriaşul Disperat şi Epuizat, care nu vrea să se întoarcă în Sat.

Matizache, frăţiorii tăi fac cât două mere degerate!

Tweet

Bre, chiar în halul ăsta?!?

O zi la Zoo Băneasa

Tweet

Mai ţineţi minte compunerile acelea din clasa a II-a, în care eram puşi să descriem o zi la grădina zoologică? Eu una n-aveam la Focşani aşa ceva, astfel încât eram nevoită să-mi imaginez ba câte o cămilă, ba câte o girafă. Eh, amintiri... Dar timpul a trecut, iar acum, după câteva ore petrecute la Zoo, am rămas cu alt fel de amintiri, hai să le spunem deosebite. N-am chef de descrieri prea ample, tot ce pot să spun e că animalele arătau bine, erau destul de simpatice şi vesele, dar spaţiul alocat fiecăruia a rămas la el de restrâns. Dar hai mai bine să vă redau câteva secvenţe, pentru că vizitatorii au fost, de departe, mult mai interesanţi:

La cuşca maimuţelor, o tanti mai maronie bătea de zor cu lingura într-un castron, pentru a atrage atenţia primatelor:

“Ce faci făh păduchioaso? Te scarpini în cur? Iote făh la ea, nesimţita! Ce-ai la cur fă, de eşti aşa roşie?!?”

Dacă maimuţa ar fi vorbit, cu siguranţă ar fi spus:

„Whatever.... Haters gonna’ hate”

Al doilea moment în care oamenii şi-au arătat din nou superioritatea a fost în faţa secţiunii unde erau admirate caprele cu coamă(Mda, chiar există aşa ceva). Care capre erau de culoarea maro deschis. Eh, dar aşa e rasa umana, orgolioasă, după cum mi-a arătat o tanti:

“Bueei, asta-i capră neagră bueeeei!!”, dorind să scoată în evidenţă stupiditatea fără margini a administratorilor grădinii. Cu toate că un lucru ar fi putut s-o pună pe gânduri, culoarea MARO a caprei.

V-aştept şi cu alte poveşti, căci rasa umană e veşnic surprinzătoare. Câte despre exemplarele rare pe care le puteţi admira la Zoo, să nu rataţi oaia şi capra domestică!

Ce se ascunde în mine?

Tweet

Umm, am avut o dilemă azi noapte pe la 1, când m-am trezit brusc, traspirată şi şocată de ce-mi poate produce mintea în stare de amorţire. Iată ce-am visat:

O tanti deprimată nu a mai putut suporta singurătatea şi tristeţea care o rodea şi s-a sinucis cât se poate de frumos. A băgat capul în cuptorul de microunde, i-a dat drumul şi a rămas acolo până ce i-a explodat scăfârlia. Asta după nopţi în care visam ba că mi se taie beregata, ba că îmi mor prietenii şi că urmez eu. La trezire mă păştea o întrebare: Dacă bagi un bebe la microunde, explodează?!?

Am I sick or what?

P.S.: Se pare că nu sunt singura. Netul e plin de dubioşi ca mine.

De neuitat…

Tweet

Am avut cea mai frumoasă copilărie. Spuneam cândva că astea au fost cele mai frumoase zile din viaţa mea . Nimic mai adevărat, însă nu au fost singurele.

Am mai spus-o, nimic nu se compară cu răcoarea dulce a muntelui, cu aerul proaspăt care-ţi inundă nările, cu foşnetul discret şi aspru de conifere. Iubesc marea cu intensitate, dar inima mea de copil rămâne tot la munte. În vârf de deal la Soveja şi sub cascada Putnei din Lepşa. Niciodată o baie în mare nu va egala scăldatul în ape curgătoare. Marea nu are nici limpezimea, nici puritatea apei de munte.

Încă de când îi auzi prima oară cântecul, cascada te stăpâneşte, te domină, şi peste toate astea, te face să treci peste toate neajunsurile ei. Tălpile învineţite de colţurile rocilor, frigul care te-mpresoară de cum ieşi din apă, toate vieţile pierdute în vârteju-i dulce, toate sunt nimicuri de care uiţi de îndată ce-i simţi glasul.

Odată intrat sub cascadă, îţi laşi sufletul aici şi ştii că nimic din tot ce va urma în anii ce vin nu va depăşi în intensitate aceste clipe. O baie în cascada Putnei e ca o poveste scurtă de iubire, acea iubire pe care o porţi cu tine oriunde, pe care n-o uiţi indiferent câte ţi se mai arată prin lume. Poate alţii au munţi mai înalţi, ape mai albastre şi mai învolburate, dar eu am Cascada Putnei, laolaltă cu regretul de a nu mai putea coborî niciodată acolo.

Algele nu sunt peste tot la mare, ci în Mamaia

Tweet

Cică să se mai ducă omu’ la mare când vede la tembelizor weekend de weekend că e plin de alge la mare. Pentru cei mai temători dintre voi, simt nevoia să spun că mormanele verzi şi împuţite de la mal nu prea se regăsesc în restul staţiunilor de pe litoralul nostru, CI DOAR ÎN MAMAIA. În Costineşti de exemplu, primăria n-a făcut vreun efort mega-senzaţional, ci doar a trântit nişte stabilopozi mai în larg. Rezultatul? Când la Mamaia se plătesc minim 1000 de lei pe un weekend în muci, în celelalte staţiuni oamenii stau bine-mersi pe mal, mirosind doar valurile.

Am avut veri întregi petrecute la mare, în care am luat staţiunile şi plajele la rând şi ghici ce, apa era destul de curată în rest. Să mai zic de zilele călduroase, însorite, cu marea caldă ca un ceai? Ei bine, tembelizorul le arăta altceva cetăţenilor stingheri în oraş şi anume că e frig, e înnorat, că mai bine s-ar duce la Mall.

Apăi, dacă noi ne dăm cu bâta în cap ca idioţii, ce pretenţiisă mai avem de la alţii? Suntem ca o femeie care se plânge tuturor că are fundul mare şi zeci de colăcei, în timp ce spinarea mai are puţin şi i se lipeşte de spate...

Metroretarzii, episodul 6. Azi cârtiţa de metrou

Tweet

Dacă până acum am analizat doar specii care, indiferent de anotimp, se comportă la fel, astăzi vom trata comportamentul unui animal sezonier şi anume: cârtiţa de metrou. Nu trebuie să o cauţi mult, o remarci imediat după ochelarii de soare care se odihnesc pe nasu-i ascuţit.

Cârtiţa de metrou are o pasiune deosebită pentru întuneric, purtându-şi accesoriul definitoriu atât dimineaţa, în miezul zilei, cât şi seara. De cele mai multe ori, aceasta nu îşi schimbă comportamentul nici la restaurant şi nici dacă se întâlneşte cu prietenii.

Şi ce poate fi mai delicat decât o persoană care îţi vorbeşte cu ochelarii pe nas într-un spaţiu închis?!? Nu face decât să calce aprig pe toate simţămintele umane. Hai să explic cum vine asta.

Cum ar fi dacă ţi s-ar da papucii de către o cârtiţă de metrou? Fără expresie, fără lacrimi, fără pleoape tremurânde. Doar pa! Dureros, nu? Mai ales că gura unui om e, de cele mai multe ori, înşelătoare. Tot ochii surprind esenţa lui.

Tocmai ăsta-i scopul cârtiţei de metrou, distanţarea de restul speciilor prin răceală, atitudine nepăsătoare, “jemanfişism”.

Date biologice care ţin de regn:

-specia îşi face apariţia la începutul lunii mai, odată cu primele cireşe
-cârtiţa se adaptează foarte greu la anotimpul rece, purtându-şi prelungirile negre ale personalităţii până târziu în toamnă
-hrana preferată e berea, asezonată cu mici de Kaufland şi covrigi cu susan
-cârtiţele se împerechează doar pe întuneric, în linişte

Atât pentru astăzi. Până data viitoare, “Atenţie, se închid uşile!”

Un alt fel de rasism. Al meu

Tweet

Nu trece zi de la Dumnezeu să nu auzi o înjurătură la adresa ţiganilor. Putori, hoţi, needucaţi, cerşetori, peşti, mizerabili, „fătători” de copii pe bandă rulantă etc. Nu voi nega “calităţile” ce le sunt atribuite zi de zi, căci nu sunt deloc false, asta desigur generalizând. Dar oamenii ăştia TRĂIESC! Pentru ei nu există ziua de mâine, griji, buget, cheltuieli şi venituri, ci doar CLIPA!

Câţi dintre noi am putea face o mare petrecere, să cheltuim tot ce avem, asta doar pentru o seară de desfrâu? Câte dintre noi, doamnelor, am desface picioarele fără să ne gândim că dacă nu ne protejăm ne alegem cu un boţ de carne care trebuie întreţinut, educat, iubit, alintat, umplut de daruri scumpe doar pentru a-l vedea zâmbind? Câţi dintre noi i-am spune celui din faţă ceea ce credem cu adevărat, cu riscul de a ne alege cu un machiaj străveziu? Câţi dintre noi luăm atitudine când ne simţim neîndreptăţiţi, preferând în schimb să ne înghiţim frustrările doar să evităm scandalul? Câţi dintre noi ar sări la bătaie pentru a apăra un simplu necunoscut? Vă spun eu, puţini… Printre ceaune, lângă foc, prăfuiţi pe tălpi şi cu plete unsuroase, oamenii ăştia sunt FERICIŢI!

În altă ordine de idei, mentalitatea conform căreia toţi am fi la fel, toate rasele, e cât se poate de falsă, de o ipocrizie stupidă. Noi românii nu vom fi niciodată ca nemţii, nu vom munci de drag, nu vom pune la ciorap, nu vom menţine niciodată curăţenia nici în casă, nici pe străzi. Nu vom fi niciodată de o inteligenţă sclipitoare ca asiaticii şi nici la fel de răbdători ca ei. Puneţi voi românul să culeagă orezul fir cu fir! În schimb, avem alte calităţi care ne scot în faţă.

Punerea în aceeaşi oală a tuturor naţiilor e o imbecilitate, diferenţele fiind evidente, diferenţe care trebuie îmbrăţişate şi înţelese, nu ascunse sub perdeaua discursurilor demagogice. La un moment dat a fost făcută publică şi lista pe continente a IQ-urilor, care a fost exact aşa cum ne aşteptam. Din diverse motive a fost ulterior ascunsă opiniei publice, pentru a nu genera rasism. Fiecare rasă are calităţi şi defecte în egală măsură. Unii compensează lenea prin prietenie, alţii inteligenţa prin hărnicie şi tot aşa.Nu suntem toţi la fel! A crede asta e la fel de nociv cu a sublinia doar defectele unei rase şi a înfiinţa “tabere de reeducare”.

Text scris pentru Vechi moravuri

Vremea greşelilor "am decât" sau "fi frumoasă" a apus!

Tweet

Cum te adresezi soacrei?

Tweet

Pe o planetă în care lumea moare de foame şi de sete, unii oameni au probleme şi mai grave de atât. Cum ar fi asta:

Cum, Doamne iartă-mă, să mă adresez mamei soacre?!? Mai jos avem câteva variante, una mai proastă ca alta:

1.Mamă soacră- Sună ca un fund de maimuţă. Mic, delicat, dar aspru şi păros. Naşte grimase, iar la simplul său auz deja îi vezi ochii îngustaţi din care se preling lacrimi de neputinţă.

2.Soacră- Simplu şi lejer, nu? Ei aş! Asta deja pute a acreală, a luat la mişto, a presiflare. Urmează construcţiile “Poamă acră”, “Carne macră”, etc.

3.Mamă-Total exclus! Felicitări totuşi celor cu inima mare, care au lansat acest trend de multiplicare a uterelor din care poate ieşi un copil, celor cu suflet curat, celor plini de iubire şi de generozitate care pot să spună aşa ceva.

4.Pe nume-Până la un moment dat am crezut că e ok, dar se pare că am deranjat, deşi spuneam aşa doar când vorbeam cu alţii la telefon. Asta deja pune un fel de egalitate între două fumei, deci unde-i mumă respectul, ha?

5. Să nu-i spui în niciun fel-Ei bine, asta-i abordarea mea, de genul “Auziţi” şi alte cele, adresate de obicei chelnerilor şi vânzătoarelor, deci iarăşi e naşpa.

În speranţa că minţi strălucite mă vor lumina şi pe mine să-i fac femeii o bucurie şi să scap de mâncărimile limbii când vreau să-i spun câte ceva, Ajutoooor!!!

Să scriu, să nu scriu… Mai bine mă împiedic

Tweet

Deşi nu obişnuiesc, săptămânile astea m-am gândit şi m-am tot gândit dacă nu ar trebui cumva să mă opresc din scris. Poate nu din scris în general, ci din scrisul pe blog, căci iniţial aici era locul în care-mi spuneam păsurile, în care îmi vărsam gândurile ce mă frământau. Era un fel de colţ întunecat unde negura din mintea mea se dispersa în aerul „onlinean”. În ultima perioadă parcă m-am golit de sentimente şi mă simt ca un borcan gol în căutare de capac, de linişte.

Preocupările mele sunt din ce în ce mai simpliste, nu mai tresar la nicio amintire, ci mă gândesc doar la prezent, la lucruri, la planuri de viitor, cam ca tot omul. Simt că partea mea ascunsă zboară şi mă transform deodată în omul de lângă mine. În toţi oamenii care mă înconjoară. Un punct mic într-o mulţime mare.

Cât despre simţul umorului, ia-l de unde nu-i! Nici nu ştiu dacă l-am avut vreodată sau doar am avut impresia că-l am. N-am nevoie de susţinere şi nici de mesaje nesincere, ci doar de linişte. Sau poate de o fundă roz, de un zâmbet ştrengar. Mai pe scurt, de o muză care refuză să mai apară. Poate că mă caută dar eu n-o văd. Cel puţin nu-i mai văd utilitatea.

Legile lu’ July (2)

Tweet

-Numărul zâmbetelor unui om e invers proporţional cu sinceritatea lui

-Cel cu care bârfeşti astăzi e duşmanul tău de mâine

-Turnătorii vor avea întotdeauna de câştigat în viaţă. Poate bani, poate putere, niciodată prieteni

-Dacă optimistul e un prost fericit, atunci pesimistul e un prost deprimat

-Prietenii ar trebui să fie precum miezul de nucă, din ce în ce mai dulce. Restul e doar coajă, care la început te murdăreşte, pentru ca mai apoi să nu ştii cum să scapi de ea

Am aflat de pe Facebook…

Tweet

Mda, exact cum scriam mai jos, din lenea de a vorbi unii cu alţii, am inventat Facebook şi Twitter. Uite-aşa a aflat şi aeriana pământului, aka Iulia, că frac’su are gagică. Asta doar din două like-uri şi trei poze. Şi mai e şi simpatică pe deasupra, că dacă era vreo naşpetă mai înţelegeam...

Bre, s-a întors lumea cu susu-n jos! Noi chiar nu prea mai vorbim unii cu alţii, deşi ne aflăm faţă în faţă. Comunicarea devine un dialog al surzilor, iar fără taste suntem precum gladiatorii fără săbii. Lipsiţi de putere. Ca Samson al Dalilei, chel.

Care dintre voi se mai oboseşte să reţină zilele de naştere ale prietenilor? De câte ori ai avut un coleg la un metru distanţă, iar tu i-ai spus o glumă pe mess, skype sau Facebook? Nu mai zic de like-uri. De ce dracu’ să-i zici că îti place poza lui în faţă când poţi doar să apeşi pe un buton? E al naibii de greu să mişti buzele când ai degetele lipite de tastatură!

Mai jos voi scrie ce este posibil să mai aflu de pe Facebook:
-că am divorţat
-că am murit
-că a fost cutremur de 9 grade, deşi parcă l-am simţit
-evident, că ninge sau plouă
-că bunica s-a mutat în Caraibe ş.a.m.d.

Metroretarzii, episodul 5. Azi frecătorul de buton

Tweet

Cum stau eu aşa, aşteptând să se deschidă uşa, mă trezesc deseori cu specia asta de metroretard şi anume frecătorul de buton.

Ştiţi, bănuiesc, cerculeţul ăla care se luminează atunci când nu se deschid uşile automat. Săracul butonel se aprinde DOAR când ajungi în staţie, NICIODATĂ înainte! Ei bine, nu trece zi de la Dumnezeu să nu îmi taie faţa vreun entuziast care se apucă şi freacă butonul ăla nenorocit cu mult înainte ca metroul să ajungă la peron.

Îl pipăie, îl mângâie, îl apasă cu mişcări scurte şi intense fix în mijloc, pentru ca mai apoi să intensifice mişcarea. Frecătorul de buton nu mai are răbdare, simte că explodează şi ăla tot nu se aprinde. Şi iar îl ia la frecat. Mai tare, mai apăsat! Oooh… Aaaahh… S-a aprins!

După ce extazul de o secundă dispare, frecătorul iese aruncând un oftat în aer, profund satisfăcut. Şi azi a frecat butonul, ziua de muncă poate să înceapă.
Până data viitoare, “Atenţie, se închid uşile”!

Cel mai vechi dintre moravurile româneşti: lenea

Tweet

Dragii mei, să ridice mâna sus ăla care nu-i leneş. Ăla care dacă i se oferă atât de mulţi bani, încât să nu mai trebuiască să lucreze nici măcar o zi din amărâta-i viaţă zice ho bă, eu muncesc. Dar dacă numai cazul de faţă ne-ar putea transforma în leneşi, ar fi ceva. Dar, vedeţi voi, lenea e parte din român, se naşte odată cu el şi piere puţin după moartea sa, căci îi pătrunde până în măduva oaselor. În orice caz, ăsta nu-i un text de blamare a lenei, ci chiar de încurajare a ei.

Ce nu înţeleg eu e de ce continuăm să ne batem joc de acest simţământ pur al omului în loc să facem ceva util cu el, mai ales că în decursul istoriei lenea a adus mari progrese pentru omenire. Adică, ne-a fost lene să mergem pe jos mii de kilometri, am făcut maşina. Ne-a fost lene să înmulţim şi să împărţim, am făcut calculatorul. Şi pe măsură ce lenea a crescut, a evoluat şi tehnologia într-atât încât, din lenea de a vorbi unii cu alţii am făcut Facebook şi Twitter.

Câţi oameni harnici aţi văzut să fie şi bogaţi? Câţi dintre cei care muncesc cu cârca au cu adevărat bani? Dar dragoste? Ce e aia iubire, te întrebi când ai capul ocupat doar cu gândul de a munci? De multe ori lenea se confundă cu iubirea, atât e de dulce, de ameţitoare şi mai mult, îţi dă dependenţă. Românule, gândeşte-te de două ori înainte să te apuci de muncă sau să tragi ca boul în jug. Eu votez pentru un trup leneş şi o minte ageră!

Text scris pentru Vechi moravuri

Zidul

Tweet

Aţi avut vreodată senzaţia că tot ce vă doriţi e chiar lângă voi, că vă desparte doar o clipă de fericire? O clipă metamorfozată în zid rece, de gheaţă. Un zid pe care-l zgâriaţi cu colţul unghiei până ce scrâşnetul vă inundă timpanele vibrânde, până ce sângele vă împresoară buricele degetelor. Un zid aproape imposibil de escaladat, înalt ca un zgârie-nori. Şi voci. O, da! Vocile care fac din speranţă o biată râmă îmbibată în nămol, o larvă care se bălăceşte în neputinţă şi regrete. Vocile pentru care NU este singurul cuvânt cunoscut. Nimic nu-i mai greu decât să te afli în mijlocul balanţei şi să nu ştii în ce parte să te înclini.

Ghinionul când apare, soarele apune-n zare

Tweet

Frumos weekend se contura acum câteva zile. Ouă înroşite, pască pufoasă, cozonac dulce şi cremos şi mai ales linişte. Dar cum se întâmplă de obicei când visezi frumos, te mai şi trezeşti. Aşa se face că ne-am echipat încă de vineri seara cu purcel, căţel, boarfe şi casolete goale că deh, ştim cu toţii cum vine moldoveanul de acasă de la mama, cu sacii de mâncare în spinare. Frumoşi, tineri, zâmbitori şi mai ales modeşti, ne-am urcat în maşină. Am dat drumul la radio şi vuuuum!

Vuum pe naiba, că n-a pornit. Dă-i şi cheamă prietenii să te alimenteze, să te curenteze, orice numai să te mişti din loc. După mai bine de două ore de încercări am lăsat-o moartă şi ne-am dus la culcare cu tot cu o parte din bagaje. Am zis că a doua zi vorbim cu cineva cu o baterie mai mare că doar şi la astea mărimea contează(sâc!). Dimineaţă, iar speranţă, iar veselie. Am găsit şi o baterie mai mare la care s-o conectăm, dar nimic.

Hai să-l luăm pe Matizache, ne-am gândit noi. O fi el mai bătrân şi mai obosit, da’ măcar porneşte. Şi dă-i şi mută bagajele şi iar apăru speranţa, în ceapa mă-sii de speranţă. Că aşa-i cu asta, te păcăleşte, te face să zâmbeşti, să crezi că va fi bine, pentru ca mai apoi să rămâi tot prost.

Dar na’, hai să continui. L-am şters pe Matizache de praf şi hai la drum! Frumos, soare, lăsam Bucureştiul gri în spate când... Trosc, poc, a început să se înfrâneze, să huruie, în plus se încinsese roata, de a trebuit să ne întoarcem. Că de unde service în sâmbăta de Paşte?!? Într-un final, aventura s-a încheiat cu bine, căci am făcut rost de o altă maşină şi până la urmă am plecat. Şi uite-aşa, din două maşini, am plecat cu a altuia, căci niciodată două rable nu sunt de ajuns când ţi-e poftă de miel.

P.S.- Aseară, când m-am întors acasă şi am privit nostalgic pe geam, am zărit o mare buşitură pe aripa dreaptă a maşinii. Hristos a înviat!

O sugestie pentru CNA

Tweet

Am stat şi mi-am sucit creieraşul obosit şi atrofiat şi am ajuns la o concluzie despre care bănuiesc că vă va fi pe plac. Cum ar fi dacă, în loc să cenzurăm exprimările care abundă în organe care mai de care, să aplicăm banda neagră pe gură şi bip-ul pe unda sonoră în cazul agramaţilor?

Cum a zis unu’ “Am decât doi lei” sau “Masa care am mâncat-o”, pac, tăiem sunetul. Şi cu asta am scăpat de violul în grup asupra limbii române, dar mai ales de riscul ca ai noştri copii să creadă că Bebe care sparge seminţe în faţa blocului vorbeşte corect, că doar a văzut şi auzit la TV aceeaşi exprimare.

Nu ştiu voi, dar eu prefer să aud înjurături, până la urmă porniri sincere şi nedisimulate ale spiritului, decât să îmi zgârie timpanul tot felul de exprimări greşite. Şi ce naiba, rinichii sau plămânii nu sunt tot organe?!? Şi uite aşa, vin cu nişte propuneri:

-Băga-mi-aş inima în tine!
-Ce faci băi rinichi? (aici cu diminutivul rinichiuţ)
-Să-mi sugi aorta!

Posibilităţile sunt nelimitate!

Măgăria post-relaţie

Tweet

Nimic nu mie se pare mai penibil decât omul care, după ce se desparte, începe să arunce cu noroi în cel care i-a stat alături ani în şir. Câtă ură se poate cuibări acolo, în tine, câtă frustrare să-ţi roadă pântecele, pentru a uita tot?

Brusc, dintr-un înger care aruncă steluţe pufoase şi roz de iubire, cel pe care l-ai iubit cândva ajunge un demon încornorat, o expoziţie ieftină a celor mai rele dintre trăsăturile umane, un monstru, un cumul al promiscuităţii.

Nu puţine au fost cazurile de acest fel pe care le-am întâlnit. Şi uite aşa, noroiul se întoarce tot la tine, ca dintr-un ventilator setat la treapta 5, în timp ce se naşte o întrebare firească. Dacă persoana cu care ai fost e chiar atât de malefică pe cât laşi să se vadă, cine a fost prostul care o pupa pe frunte în fiecare seară, în timp ce-i mângâia cosiţele păcătoase?!?

Cel mai tare videoclip din ultima vreme

Tweet

Legile lu’ July

Tweet

1.Întotdeauna va suna telefonul atunci când stai pe budă şi meditezi la rostul existenţei tale pe Pământ şi mai ales la transcendenţa sufletului din perspectivă metafizică.

2.Întotdeauna, când te grăbeşti să termini pentru a răspunde, se va închide exact când ajungi la el.

A, şi încă una:

3.Eşti la muncă? Nu deschide niciodată linkurile postate de arhi pe Twitter!

Probabil va urma...

Metroretarzii, episodul 4. Azi împingăcioşii

Tweet

Astăzi vom vorbi despre un întreg colectiv, întrucât nimic nu ne caracterizază mai bine decât spiritul de turmă, tendinţa din născare de a-i urma pe ceilalţi. Ştiţi cum e şi cu spiritul ăsta de turmă? El e bun aşa, ca idee, dar folosit aşa cum trebuie, adică să-i urmăm pe cei mai buni ca noi, cum s-ar zice să mergem cu turma la deal, nu la vale.

Cine nu-i cunoaşte pe împingăcioşi, să fim serioşi?!? Urci scara, te împing cu coatele, cu genunchii, cu nasul, cu ochii, cu tot ce au la îndemână, numai să se apropie de tine, să te bruscheze, să-ţi simtă cutele pielii şi asprimea hainelor. Dacă îţi vin din faţă, păzea!! Dacă nu te dai, poţi mătura cu genele pe jos în timp ce speli podeaua cu sângele din nas. Nu contează că mai sunt cinci minute până vine metroul, ei aleargă, dau din mâini şi vor cu tot dinadinsul să pară foarte ocupaţi, deci foarte importanţi.

Ei sunt oile care se aşează în faţa uşii când vine metroul şi nu pe lateral, ci fix între uşi, să nu cumva să apuci să ieşi. Şi aşteaptă deschiderea uşilor cu mare nerăbdare, vânând momentul în care să te izbească frenetic, cu forţă, cu determinare, căci ei au dreptul de a intra primii în vagon. Îmi amintesc şi acum o fază povestită de o fostă colegă, când a dat de un asemenea specimen şi i-a spus: “Mai înainte se iese şi apoi se intră”, la care împingăciosul răspunde: “Ehehe… Nu întotdeauna domnişoară” şi-i face cu ochiul în modul ăla libidinos... Cine nu i-a întâlnit până acum, felicitări... Până data viitoare, atenţie, se închid uşile!

A început Twitteriştii au talent! The caşfight is on!

Tweet

Later edit: And the winner is @anca_duma, care va gusta caşul diseara! Felicitări marii câştigătoare!

Cum şedeam eu aşa într-o seară pe Twitter, uitându-mă tâmp la “Românii au talent” şi urmărind între timp popularul Haştag cu acelaşi nume, o idee mi-a străpuns creieraşul, şi-aşa obosit de simplul fapt că există. Dacă toţi păcălicii pot, twitteriştii de ce să nu poată, bre? Aşa ca am dat naştere la #twitteriştiiautalent, iar înscrierile n-au întârziat să apară. De fapt au întârziat, din cauza lipsei mele de popularitate, dar după stresarea şi spamarea multora, am adunat cei 10 concurenţi, aleşi pe sprânceană.(Pe naiba, i-am trecut pe toţi cei care s-au înscris).

Aşadar, a rămas să vă prezint lista celor mai talentaţi twitterişti. Garantat, vă vor da pe spate!

1)Pe locul I în concurs, @blogatu cu ultra-popularul său blog . Talentul său nu e lupta neobosită împotriva prostiei sau modestia exacerbată, aşa cum aţi fi crezut, ci abilitatea nemaiîntâlnită de a da RT!!!

2)Cu numărul doi în ordinea înscrierii, îl avem pe @AdrianEugen , acest critic desăvârşit al twittosferei. Baftă duuude!!

3)La categoria frumuseţe, talentul competiţiei îi revine lui @Jteph pe care îl găsiţi şi aici . Mânca-l-ar mama de delicat…

4)Nu se putea fără cântăreţi, aşa că în cursă a intrat @RalucAlexa Cu toate astea, avem nevoie de un video, ceva :))

5)Oameni buni atraşi de cultură, pasionaţi de poezie, aveţi un reprezentant în persoana lui @paul_tita, pe care îl găsiţi şi aici . Foaie verde pui de urs, Paul Tita s-a ajuns!

6)Un super talent are şi @RFboris, talentul pur ca prima zăpadă a iernii. Atât! E mare lucru să ai talentul de a fi talentat, nu?

7)Pe locul 7 îl avem pe @SorinGrumazescu, care mai scrie şi aici. El e opusul concurentului anterior, având talentul de a nu avea niciun talent. Ce ziceţi de asta, ha?

8)Un super talent are şi @cc696 care mai scrie pe aici. Şi acum ţineţi-vă bine! E cea mai tare la mimat orgasme!! La fel ca mai sus, aşteptăm dovezi! E cu “Ooooh” sau cu “Aaaah” ?

9.Urmează @OanaEssy, autoare aici . Ei, aici avem o multitalentată. Ca şi la fotbal, se pricepe să învârtă capul bărbaţilor pe degetul mic. Aş fi pus eu o întrebare kinky şi total lipsită de haz, dar mă abţin.

10.Şiii, pe ultima sută de metri o avem pe @anca_duma pe care o găsiţi şi aici. Anca face cel mai bun pui cu mango şi curry, cântă şi râde. Câte talente să mai încapă într-o fată?

Acum că i-aţi cunoscut pe nominalizaţi, treceţi la vot. Aveţi poll în dreapta! Premiul, un caş afumat de la bunică-mea! La luptă!!! Aveţi o săptămână la dispoziţie să votaţi, până la finală! Acum e momentul să vă folosiţi pilele!

Reporter multimedia sau cum să dai cu mucii în fasole

Tweet

Nu ştiu câţi dintre voi aţi citit Scrisoarea lui Cartianu către angajaţii săi de la Adevărul. Tot ce pot spune eu, din perspectiva unui fost ziarist este că viziunea sa este una deplasată, foarte dăunătoare mass-mediei. Nu îmi place să fac teorii, hmm, de fapt îmi place, dar acum o să vorbesc din fapte.

S-a întâmplat de câteva ori să am diverse anchete mai mult sau mai puţin de impact, pentru care era necesară o documentare destul de consistentă, deci un timp mai mare pentru a fi realizate. Nici nu pot număra pe degete cazurile în care am întrerupt documentarea pentru a scrie ştiri de duzină, prostioare care trebuiau scrise, declaraţii care aduceau trafic, texte de umplutură. De ce? Pentru că paginile alea trebuiau umplute cu ceva, orice. Şi de ce să ai răbdare sau să angajezi mai mulţi oameni, pentru că orice începător ar şti să facă o ştire după un comunicat de presă, când poţi să tragi de ceilalţi?

Nimic nu e mai păgubos pentru un ziarist decât să fie asaltat din toate părţile de tot felul de informaţii, majoritatea de doi lei. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi să faci aceeaşi ştire pentru 4, 5 publicaţii, plus filmuleţe, plus postat în aceeaşi zi. Nu mai zic de câte ori ţi se întâmplă să pleci pe teren tocmai când te afli în plin proces de creaţie... Şi nu rar se întâmplă ca un om foarte bun în presa scrisă să fie varză la TV.

Boala asta românească de a face totul şi de fapt nimic e cea mai periculoasă maladie, ba chiar aş îndrăzni să spun că e cancerul performanţei. Şi apoi ne întrebăm de ce a picat presa, în schimb în 10 ziare găseşti aceleaşi informaţii şi alea total neinteresante. Pentru că, din păcate, cantitatea primează.

Nu ştiu voi, dar eu aş da bani pe două pagini cu ştiri, reportaje şi anchete serioase, decât pe 50 cu prostii.

Metroretarzii, episodul 3. Azi pipiţa vuittonată

Tweet

De cum se deschide uşa, vavuuum!! Un damf puturos şi înţepător pătrunde în vagon. Îţi intră prin nările îngheţate şi se cuibăreşte printre circumvoluţiuni precum un pârâu subţire, rece şi otrăvit. Apoi privirea-ţi e paralizată de o claie gălbuie şi uscată, care încadrează o faţă chituită bine, brăzdată de mov, roşu, roz şi albastru baltic(adică de baltă, nu altceva). Imediat după te frapează unghiul în care e poziţionat năsucul fin, îndreptat în sus, ca un semn de superioritate asupra semenilor mai puţin boiţi.

Dar las’ că toţi am mai văzut pipiţe. Ce vezi mai rar ce-i drept, sunt pipiţele vuittonate, branduite până în măduva oaselor. Pariu că dacă le dezbraci au şi chiloţii branduiţi. Şi breteaua sutienului. Şi buzele de jos. Ba chiar inima le e împărţită între Louis Vuitton şi D&G. LV pe atrii şi D&G pe ventricule.

Totul ar fi perfect, lumea lor branduită ar fi de poveste, doar că e un clinci aici. Totul e fals, totul imagine, visele le sunt alterate de percepţii absurde, maxilarele înţepenite de schimonoseli la fel de false ca geanta pe care o poartă cu graţie de bursuc pe încheietură. Până data viitoare “Atenţie, se închid uşile!!!”


P.S.- În postarea de sus vorbeşte invidia din mine. La naiba fatăăă, nu mai aveau LV false la staţia Apărătorii Patriei :)

Religii

Tweet

via Ellunes

Metroretarzii, episodul 2. Azi moşneagul malefic

Tweet

E o mare diferenţă între babe şi moşi. De obicei, ele sunt cele cu gura mare, cele care se împing prin toate mijloacele de transport în comun, cele care n-au muncit nici măcar o zi din viaţă, în schimb se vaită că au pensia mică. Şi tot ele sunt primele care se aruncă la mici şi bere cu iz politic, pentru ca mai apoi să-l voteze pe ăl mai frumos.

Bărbaţii în vârstă, în general, îmi par mai paşnici, mai împăciuitori, nu se ceartă ca miuerile de anii lor. Dar au un alt stil de a te scoate din pepeni. Pe primul moşneag malefic de metrou mi-l aduc aminte chiar din facultate, când încercam să îngraş porcul în ajun, repetând pe ultima sută de metri, în metrou desigur. Cum eram eu concentrată, transpirată, simt ceva tare şi cilindric împingându-se în umărul meu.

Mă uit în sus, era el... Sprâncene stufoase, urechi brăzdate de păr dalb şi o chelie de om deştept(ştiţi, aia care apare în frunte, cică dacă ai în spate înseamnă că te-ai scărpinat prin zona aia din lipsă de idei). Îmbrăcat ponosit, dar în formă fizică de invidiat, nicidecum cu baston. Şi continua să mă împingă cu degetul(ce credeaţi, băi nesimţiţilor?!?) încruntat şi dezgustat de parcă atingea un lighean de muci. Nici măcar nu mi-a vorbit, doar mi-a făcut semn să mă ridic. Iniţial n-am vrut, dar mai apoi, din lipsă de chef de ceartă, am cedat. Ăsta a fost un moşneag malefic doar prin starea pe care mi-a creat-o, lăsând la o parte gestul de mare rafinament.

Pe cel de-al doilea moşneag malefic l-am cunoscut doar pentru o staţie. Un bărbat cu soţia şi bebeluşul aflat în căruţ tocmai aşteptau să se deschidă uşile să coboare din metrou. Şi s-au deschis. Stupoare. Un moş ordinar, scandalagiu şi împuţit, grăbit probabil să-şi ridice pensia sau să joace table prin parc, s-a aruncat literalmente în metrou, dărâmând căruţul cu tot cu copil în el. Vă daţi seama că tatăl şi-a ieşit din pepeni şi a început să se ia de el. Da’ ce? Te pui cu moşu’? Urla ca din gură de şarpe că tineretul ăsta e nesimţit. Halal!

Nu ştiu dacă prin povestirile astea v-am distrat, enervat sau poate chiar dezgustat prin lipsa afecţiunii pentru gingaşii bătrânei, dar fiţi pe fază, că urmează şi altele. Până săptămâna viitoare, “Atenţie, se închid uşile!!!”

Poezie mondenă. Ghiciţi personajele!

Tweet

A fost odat’ ca niciodat’
Un moş bălos şi cam ridat
Era libidinos şi trist
Cu faţă de centurist

Când stelele s-au împreunat
Şi luna s-a luminat
Ea în cale i s-a arătat
Şi de p...apion l-a luat

“Ti iubiesc, frumosul mieu
Araţi mai bine ca un zeu
Chiar de îmi ajungi la c.r
Ti iubiesc di mor, mî jur!

Au făcut nuntă de zile mari
Cu piţipoance, cocalari
După ce c-au existat
S-au şi înmulţit... în pat

Băse-şi dă cu pumnii în cap
Parcă presa l-a uitat
Până şi Realitatea
Dă de bătrânel şi consoarta

Să vină războiu’ peste noi
Foamete, ciumă sau boli
Ne doare în zone moi
Cât timp se ceartă cei doi!

Eutanasiaţi-mă, numai să nu muncesc!

Tweet

Ştire halucinantă pe Realitatea. Un şomer vrea să fie eutanasiat pentru că a depus, atenţie!, 30 de CV-uri şi nu şi-a găsit loc de muncă. Ştiu prea bine cum e să cauţi loc de muncă şi cererile tale să rămână undeva în neant. Dar Doamne iartă-mă, te-ai gândit măi nene să schimbi puţin macazul, să te reprofilezi sau să-ţi cauţi slubă în alt oraş, altă ţară? Nuuu, stai, depui câteva CV-uri şi dacă nu-ţi iese, mori.

Nici nu vreau să mă gândesc cum se comportă un astfel de om atunci când se duce la interviu, pentru că e clar că e genul care preferă să aştepte bani din cer, dovadă cererile pentru pensionare anticipată, ajutor etc. Prea mulţi oameni vin la interviuri şi când aud că au de muncă şi nu vorbesc despre stat peste program, abuzuri şi alte lucruri de genul ăsta, zic din start nu. Eu, dacă aş fi angajator şi îmi vine unul la interviu care a încercat pe toate căile să obţină bani fără să muncească, l-aş respinge de la bun început, asta ignorând labilitatea sa psihică.

Cum ar fi dacă toţi tinerii care au plecat afară ar fi rămas să mulgă vaca în sat?!? Câte ştiri de genul ăsta am fi avut? Cunosc mulţi oameni de vârste înaintate care pleacă afară să muncească şi nu stau să se vaite pe la televizor. Şi până la urmă cine naiba angajează din milă?!? Omule, doar tu eşti dator să faci ceva pentru tine! Nu-ţi convine, schimbă ceva! Nu merge la tine în sat, orăşel, mergi mai departe... Orgoliul de a nu şterge pe cineva la fund păleşte în faţa foametei pe care o clamezi. Hai să privim mai departe de pătrăţelul în care ne aflăm!

P.S.- Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu e firesc să nu fie suficiente locuri de muncă în oraşele mai mici, lucru de care m-am lovit şi eu lunile trecute, dar dacă nu vrei să mergi mai departe, încetează să te vaiţi după 30 de CV-uri depuse.

Viaţa e o luptă! Ascute-ţi sabia şi dă-i înainte! Când lupţi cu ochelarii de cal pe faţă, eşti victimă sigură.

Un metroretard pe săptămână. Episodul 1

Tweet

După cum v-am mai spus, mai nou las maşina acasă în majoritatea timpului şi iau metroul, cu care ajung cu mai bine de jumătate de oră mai devreme la birou. Aşaaa... Dar cum Doamne iartă-mă să începi ziua bine când vagoanele sunt pline de specimene care de care mai dubioase şi enervante? Pe parcursul perioadei următoare voi enumera câteva. Dacă mai ştiţi şi alte exemplare din rasa “metroretard”, le aştept cu drag şi le voi adăuga postărilor.

Azi tanti cu ochii bulbucaţi sau holbatoarea de serviciu. Ştiţi cum e, îţi vezi de treaba ta, iei un loc pe scăunel şi aştepţi să ajungi la destinaţie. Deodată, cum visezi tu la călătorii în ţări îndepărtate, ceaiuri aromate şi dulceţuri fistichii, simţi o presiune în plex.

Nici nu e nevoie să o priveşti, simţi deja incandescenţa admiraţiei de tip bou la poartă nouă cu care se holbează la tine. Dacă te-a mâncat între obrăjorii inferiori să te uiţi la ea, atunci începe lupta. Ţi-a prins privirea, acum eşti a ei! Te va sfredeli cu pupilele-i dilatate până în fundul retinei tale de muză fără de voie, îţi va transmite toată nedumerirea ei, iar mai apoi te va dezbrăca vizual, dar nu într-un mod pervers, ci unul tâmp.

Analizează cu patimă unghiul în care ţii picioarele, stropii de noroi de pe lateralul cizmei, cuta adâncă a blugilor, grosimea gecii şi desimea sprâncenelor. Apoi te va privi contemplativ, ca pe o statuie. Nu orice statuie, ci una proaspăt “fecalizată” de ciori. Adică aşa, cu silă, cu un aer superior, cu o strâmbătură udată involuntar de salivă. Şi când e pe cale să-ţi dea lovitura finală, acel zâmbet milos, ca şi cum ţi-ar fi prietenă de-o viaţă, pac, se deschid uşile şi trebuie să cobori. Dar nu-i nicio problemă, la întoarcere sigur o vei găsi acolo. Ea, holbatoarea de serviciu, e nelipsită.

Până săptămâna viitoare vă urez un familiar “Atenţie, se închid uşile!”

Tocmai ce vorbeam despre televiziunile de la noi...

Tweet

No comment!



via zoso

Sport.ro, prietene!!

Tweet

Nu prea mă mai uit eu la televizor, mai mult butonez decât să vizionez ceva. Ce dracu’ să alegi între „Noră pentru mă-ta”, „Răi da’ stupizi”, “Dan Cacapatos”, “Realitatea isterică” cu a sa „Oră de floc?”, şamd?

Şi ce mă gândesc eu? Hai să văd o coridă. Buuun! Frumos, elegant totul, până se ajunge în momentul sadic al uciderii taurului. Deşi nu sunt o sensibilă, recunosc că m-au trecut ceva fiori. Eu ca eu, da’ să vedeţi prezentatorul, comentatorul sau ce o fi el. Eu îl bănuiesc a fi un băieţaş de ghetou. În momentul în care a venit călăul încornoratului, taurul a reacţionat şi l-a împuns. Şi atunci a venit şi reacţia năucitoare a super-profesionistului de la Sport.ro:

“Ha, ha! Nu mai eşti aşa şmecher acum, prietene?!?”

Şi acum vă pun eu întrebarea: La ce dracu’ să ne mai uităm?

Parcă văd la CNN:

-Yo, my man! Wassup?!? We iz from dă hud!

La Discovery, profu’ de fizică de la Braniac:

-Şi-acum să pârlim beleaua asta de scârmâz chimic, mânca-ţi-aş!

La TVR Cultural, poezie de cartier:

-Dacă te mai iei de mine, mă piş spiritual de tine/ Hai citeşte frăţioare-o carte, s-o ardem cultural mai departe!

De ce vin moldovenii în Bucureşti

Tweet

Nu ştiu de restul, dar pot să vă zic de mine. În ultimii doi ani am făcut tot posibilul să realizez ceva în minunatul meu orăşel Focşani. Am deschis firmă. În ciuda faptului că ne-am lovit de nenumărate aberaţii birocratice, de lenea angajaţilor şi nu în ultimul rând de abilitatea nativă de a-şi însuşi bunurile altora, am crezut că poate va merge. Nu, n-a mers. Fără cunoştinţe nu ai şansa să faci nimic, fără o şpagă plasată strategic rămâi fără lucrare, iar unii se tocmesc şi se zgârcesc atât de mult încât ar dori să lucrezi pe gratis sau eventual în pierdere. Şi nici astea n-ar fi o problemă dacă ar merge CEVA, ORICE! Dar totul e în moarte clinică. Se descurcă doar cei care cotizează la diverse partide.

Nici experienţa de angajat în provincie n-a fost mai strălucită, în ciuda faptului că mi-a plăcut la nebunie ce făceam. Nopţi petrecute la birou, weekenduri pe teren şi salariu tip ceapă. Adică te uiţi la el şi îţi dau lacrimile. Nici asta n-ar fi fost o problemă, dacă aş fi putut măcar să TRĂIESC din asta, dar la un simplu calcul ieşeam pe minus. Înainte de a mă gândi la varianta cu Germania am încercat să caut altceva, căci nu sunt genul care să stea într-un loc şi să se vaite. Mai are rost să spun că toate posturile erau ocupate încă dinainte să fie eliberate? Nu cred!

Mai apoi, am auzit din sursă sigură că trebuia să se deschidă o fabrică mare de vopseluri în Vrancea, dar că nu s-a întâmplat, pentru că un pitic cejist a vrut un sac de verzişori doar pentru un teanc de hârtii, iar oamenii şi-au făcut fabrica la Piatra Neamţ.

Da, m-am scârbit total de tot ce se întâmplă în ţinutul vinului şi al cutremurelor, devenit acum ţinutul şpăgii şi al viermilor de partid. Un tărâm în care nu mai au loc tinerii, investitorii, firmele mici şi mijlocii independente politic. Ce să facem şi noi, dragi bucureşteni? Ne orientăm spre plaiuri mai prietenoase, cel puţin din punct de vedere al veniturilor. Şi dacă nu e Bucureşti, e loc în Italia, Germania, Spania, S.U.A., etc.

Pentru noi nu e loc în Vrancea!

Dac-ar fi pentru o zi preşedinţi...

Tweet

Lăsând gluma la o parte, ce categorie socială credeţi că ar fi cea mai potrivită să ne conducă? Eu am propus deja: taximetriştii şi frizerii. E suficient să le asculţi măcar o dată discursurile şi rămâi pe vecie sub aura magică a diplomaţiei de care dau dovadă. Şi da, se pricep la toate!

Aşa... Să vă povestesc despre prostia mea

Tweet

Să expunem datele problemei:

-După o perioadă destul de lungă de căutări găseşti un job fain, eşti înconjurat de oameni de calitate, care îţi acordă tot felul de facilităţi precum un laptop frumuşel şi un telefon performant, lucruri de care eu n-am beneficiat până acum. La jobul anterior, deşi dădeam zilnic cel puţin 10 telefoane pentru documentare, nu aveam telefon de serviciu, totul venind pe factura mea personală, pe care tot eu o achitam integral. Bine, la fel ca benzina. Cât despre aparatul foto, tot al meu. Ah, aparatul...

-Într-o seară decizi să ajuţi un prieten şi mergi cu el la Cora Pantelimon, unde intri 15 minute, timp în care cumperi o baterie de maşină. Tu, tută paranoică de felul tău, zici să asculţi de cei care îţi tot spun să te relaxezi, că nu se fură chiar ca-n codru cum crezi tu. Ce dracu’, stai doar 10 minute în magazin, poţi lăsa bunurile în maşină.

-Când te întorci, vezi că a dispărut din maşină atât laptopul dalb cu măr muşcat, cât şi aparatul foto personal, partener de nădejde la atâtea articole şi reportaje, dar şi călătorii memorabile. Totul sub camere, lumini, paznici şi o turmă de taximetrişti care se aflau în zonă. Nici până acum n-am primit vreun semn de la Poliţia noastră cea de toate zilele, cum că ar fi prins pe cineva. Ba chiar mi-au zis de la început că şansele sunt aproape nule.

Deci, cât de prost poţi să fii să faci aşa o greşeală la doar câteva săptămâni de la angajare?!? Foooarte prost! Eu una n-am mai auzit de aşa idioţenie! Şi da, deja am început să mă împac cu prostia mea, să mă obişnuiesc cu ea, ba chiar parcă am intrat în rutina aceea specifică relaţiilor de lungă durată.

Prostia mea e ca o inimă care zvâcneşte constant, dar nu în piept, ci în creier.

E greu să fii prost

Tweet

Şi nu vorbesc despre alţii, ci despre mine. Cel mai dureros moment din viaţă e acela în care realizezi cât eşti de prost şi cum cinci minute de neatenţie/prostie te costă luni întregi de efort. Revin cu detalii când o să-mi pot îmbrăţişa prostia în toată splendoarea ei şi când o să o conştientizez pe deplin. O să fie şi ăsta un pas înainte pentru mine, măcar mi-am dat seama.

De ce?!?

Tweet

De ce te-ai terfeli pentru trei genţi şi doi saci de ţoale?!? Cât de obsedată să fii să menţii nişte aparenţe absurde, când e clar că nu îţi permiţi un anume stil de viaţă din veniturile "la alb"?

Băi, m-am săturat să văd pe stradă sau în staţiile de autobuz fete cu genţi Louis Vuitton sau ceas Cartier... Chiar nu realizaţi cât de penibile sunteţi?!? Tare bine mai şade Rolexul pe o mână care se sprijină pe bara din tramvai!

Le pot înţelege pe cele care se prostituează de foame, frig, neputinţa de a face altceva, etc... Dar să pupi cârnăciori fleoşcăiţi pentru o curea D&G depăşeşte cu mult puterea mea de înţelegere. Vă prevăd o bătrâneţe îndestulată, când veţi plânge de foame strângând în braţe cizmele Christian Louboutin din tinereţile voastre zbuciumate şi le veţi arăta nepoţilor din flori poze cu botic din Ibiza.

Furtişag, mândria ţării

Tweet

De când am început să merg zilnic cu metroul, pot să spun că am avut parte de cele mai interesante conversaţii de până acum. Pe prima poziţie şade cu mândrie o tanti pe la vreo 30 de ani, care a împărţit cu gingăşie din povestirile familiei ei, dar mai ales ne-a învăţat pe toţi cei din staţie o lecţie despre respect şi iubire de mamă, bineînţeles rostită cu voce tare, să audă şi cei de sus (nu ăia morţi sau îngerii, ci ăia de la suprafaţă). Şi acum, citez din memorie fragmente din mărturia cutremurătoare, care m-a impresionat până la lacrimi, a mândruţei de o onestitate rară:

“Fatăăăăăăă!!!! Maică-mea a fost cea mai tare! A furat, frateeee, de nu s-a mai văzut! Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost când lucra în confecţii şi venea acasă cu saci de cârpe, din care făcea fuste, rochii, de toate şi apoi le vindea. Aveam de-a bani… Prea tare, ce să mai! Cum am dus-o aunci… Acuma nu mai e nimic de făcut, ne iau ăştia tot, stau ca vulturii cu ochii pe tine, facem decât foamea, dreacu’ . Frate, ce bine mai era...”

Şi aşa cum cu gingăşie şi-a început monologul de preaslăvire a uneia dintre cele mai vechi meserii româneşti, presărat cu solide cunoştinţe politice şi socio-economice, la fel de repede s-au închis uşile, răpind încă un om tremurând înfiorat la amintirea vremurilor bune în care “ce-i în mână nu-i minciună, faci un ban şi eşti regină/ Şi în cartier măi frate, ai decât seninătate”


P.S.- Îmi cer scuze pentru ritmul de melc în care postez în ultima perioadă, dar sper să înţelegeţi un om care în mai puţin de două luni de zile a stat în trei locuri diferite, cu acces limitat la internet. Îmi revin eu :)

Foto: inkcinct.com.au

Un punct de vedere

Tweet

“Cea mai mare dorinta pe care o am pentru noul an este o schimbare de mentalitate in rindul celor din jur. Imi doresc sa scapam odata pentru totdeauna de atitudinea de asistat social, de asteptarea cu gura larg deschisa a pomenilor de orice fel, de grotesca replica „Sa ne dea, sa ne faca”, si sa ne dorim mai mult pentru noi. E singura cale prin care putem evolua. Din pacate, nici orasul Focsani si nici acest judet nu mai par sa aiba nimic de oferit tinerilor care nu vor decit sa traiasca decent, investitorilor care se lovesc de necesitatea imperioasa de a oferi „atentii” doar pentru a crea locuri de munca si a plati impozite din ce in ce mai mari, profesionistilor sufocati de incompetenti sfertodocti, cocotati pe scaune inalte doar prin posesia unui carnet de partid si a unui sac de bani negri. Imi doresc ca orasul in care am prins viata sa nu ajunga un sat parasit, pentru ca in mod cert este pe cale de a deveni. Cinematograf nu mai exista de ani buni, un bilet la teatru e mai scump decit la un spectacol la Ateneul Roman, strazile ilustreaza o urbe lovita aprig de obuze nemiloase, iar copiii se joaca in parcuri ignorate de autoritati, napadite de buruieni si de o amara uitare. Vrinceni, trenul schimbarii se apropie! Si nu, acesta nu vine in opulenta Eurogara, ci in voi insiva! Nu lasati focurile de artificii pe care le-ati platit un an intreg sa va umbreasca vederea, caci intr-o clipita se sting... „

Îl găsiţi şi aici. Vă rog să observaţi că semnez pentru prima dată în calitate de blogger :D