Frate-miu: "Ăla din familia Simpson" =))
P.S.- Ţin să le mulţumesc pe această cale minunaţilor profesori care l-au îndrumat de-a lungul timpului. Abia e la gimnaziu. Poate până termină facultatea şi masterul află şi de celălalt Homer.
joi, 30 decembrie 2010
Dau din casă
Tata: "Cine a fost Homer?"
Frate-miu: "Ăla din familia Simpson" =))
P.S.- Ţin să le mulţumesc pe această cale minunaţilor profesori care l-au îndrumat de-a lungul timpului. Abia e la gimnaziu. Poate până termină facultatea şi masterul află şi de celălalt Homer.
Frate-miu: "Ăla din familia Simpson" =))
P.S.- Ţin să le mulţumesc pe această cale minunaţilor profesori care l-au îndrumat de-a lungul timpului. Abia e la gimnaziu. Poate până termină facultatea şi masterul află şi de celălalt Homer.
marți, 28 decembrie 2010
Ce îmi doresc de anul nou
NIMIC!
Deja am tot ce vreau, mai lipseşte să şi pun în aplicare nişte dorinţe mai vechi. O iau de la capăt din nou, după o tentativă eşuată de a reveni şi de a face ceva în Focşani, după o mare dezamăgire privind plecarea în Germania. Pentru mine 2011 vine cu mireasmă dulce, cu speranţă şi cu satisfacţia de a fi depăşit criza financiară, dar mai ales mica mea criză personală şi senzaţia deloc plăcută de a fi unul dintre nimicuri. Un nou job într-un domeniu care m-a atras dintotdeauna, revenirea la oraşul căruia i-am dus dorul, dar pe care l-am şi urât timp de doi ani şi la prietenii noi şi vechi, toate îmi aduc un zâmbet timid dar încrezător pe chip.
2011 miroase a nou, a provocări, a dezvoltare personală şi profesională, dar înseamnă şi renunţarea la o mare pasiune, presa scrisă, pentru care poate nu am fost făcută. Cel puţin nu am fost făcută să îndur mizerii şi să ascund gunoiul sub preş, prefăcându-mă că mi-e cald şi bine, când de fapt mă simţeam ca peştele pe uscat într-un loc în care opiniile sau gândurile mele nu valorau mai nimic, cel puţin în ochii celor care luau deciziile. Vine o zi în care după o simplă privire realizezi că eforturile îţi sunt zadarnice. Şi nu e nimic mai cumplit decât să renunţi la ceea ce îţi place din cauza ideilor fixe şi a lipsei de viziune. Am pus punct “voluntariatului”, justificat de o mare dragoste pentru meserie şi de reportajele în care am crezut din tot sufletul că vor aduce o schimbare.
Dar nu regret nimic, căci indiferent de corsetul strâmt al “ceea ce trebuie făcut” în detrimentul a “ceea ce simt că este bine să fac”, sunt un om mai bogat, iar toate experienţele trăite mi-au adus noi prieteni, oameni ca mine, care nu vor decât să trăiască decent, oameni care nu visează la Seychelles, yachturi, coliere de diamante sau palate de marmură, ci doar să fie răsplătiţi pe măsura efortului depus. Şi da, poate că măcar din când în când cu toţii avem nevoie de cuvinte de încurajare sau de aprecieri. Nu costă nimic!
Să mai zic oare de oamenii minunaţi din blogosfera vrânceană sau cât de mult m-au îmbogăţit toate întâlnirile noastre şi dimineţile cu parfum de cafea şi bloguri? Nu cred că mai are rost nici să adaug că regret teribil că nu am putut ajunge la întâlnire. Dar vor mai fi, nu-i aşa?
Deja am tot ce vreau, mai lipseşte să şi pun în aplicare nişte dorinţe mai vechi. O iau de la capăt din nou, după o tentativă eşuată de a reveni şi de a face ceva în Focşani, după o mare dezamăgire privind plecarea în Germania. Pentru mine 2011 vine cu mireasmă dulce, cu speranţă şi cu satisfacţia de a fi depăşit criza financiară, dar mai ales mica mea criză personală şi senzaţia deloc plăcută de a fi unul dintre nimicuri. Un nou job într-un domeniu care m-a atras dintotdeauna, revenirea la oraşul căruia i-am dus dorul, dar pe care l-am şi urât timp de doi ani şi la prietenii noi şi vechi, toate îmi aduc un zâmbet timid dar încrezător pe chip.
2011 miroase a nou, a provocări, a dezvoltare personală şi profesională, dar înseamnă şi renunţarea la o mare pasiune, presa scrisă, pentru care poate nu am fost făcută. Cel puţin nu am fost făcută să îndur mizerii şi să ascund gunoiul sub preş, prefăcându-mă că mi-e cald şi bine, când de fapt mă simţeam ca peştele pe uscat într-un loc în care opiniile sau gândurile mele nu valorau mai nimic, cel puţin în ochii celor care luau deciziile. Vine o zi în care după o simplă privire realizezi că eforturile îţi sunt zadarnice. Şi nu e nimic mai cumplit decât să renunţi la ceea ce îţi place din cauza ideilor fixe şi a lipsei de viziune. Am pus punct “voluntariatului”, justificat de o mare dragoste pentru meserie şi de reportajele în care am crezut din tot sufletul că vor aduce o schimbare.
Dar nu regret nimic, căci indiferent de corsetul strâmt al “ceea ce trebuie făcut” în detrimentul a “ceea ce simt că este bine să fac”, sunt un om mai bogat, iar toate experienţele trăite mi-au adus noi prieteni, oameni ca mine, care nu vor decât să trăiască decent, oameni care nu visează la Seychelles, yachturi, coliere de diamante sau palate de marmură, ci doar să fie răsplătiţi pe măsura efortului depus. Şi da, poate că măcar din când în când cu toţii avem nevoie de cuvinte de încurajare sau de aprecieri. Nu costă nimic!
Să mai zic oare de oamenii minunaţi din blogosfera vrânceană sau cât de mult m-au îmbogăţit toate întâlnirile noastre şi dimineţile cu parfum de cafea şi bloguri? Nu cred că mai are rost nici să adaug că regret teribil că nu am putut ajunge la întâlnire. Dar vor mai fi, nu-i aşa?
duminică, 5 decembrie 2010
luni, 29 noiembrie 2010
Calificări utile pe timp de criză
Simţi că oricât ai învăţat şi oricâte CV-uri ai depune nu ai nicio şansă să-ţi găseşti un job? Ai făcut toate cursurile posibile de calculator, limbi străine, gastronomie şi tot nimic? Stai fără de grijă, avem un curs pentru tine, elaborat de cei mai buni profesionişti în domeniu. Şanse garantate pentru obţinerea unui job! În câteva luni ai slujba mult visată, plătită cu mult peste medie. Înscrie-te acum la cursul intensiv de piţipongeală!! Tot ce ai de făcut este să urmezi câţiva paşi esenţiali:1.Începe prin a-ţi încorda buziţele. Dar atenţie! Nu înainte de a le botoxa corespunzător! Cu cât mai mult intră, cu atât mai bine. A, şi obişnuieşte-te cu vorba asta. Va fi crezul tău de acum încolo!
2.Buun.. Şi acum pasul doi: Decolorează, decolorează! Orice fir de păr trebuie să devină de un blond pui de găină, neapărat cât mai ars. Dacă după decolorări repetate tot nu se arde, încearcă şi cu bricheta!
3.Ce dacă te-a dotat mama natură cu un piept generos? Secretul unei piţipoance de succes este să nu se mulţumească doar cu atât. La fel ca la punctul 1, plusează la maxim. Vorba reclamei, maxim am zis!
4. Mediatizare intensă! Sună la ziar şi spune o prostie. Bagă-te în cadă cu un moşneag bogat. Ai grijă să fie jacuzzi, măcar să nu ştii de unde ies atâtea bule. Sau, şi mai bine, fă un top al iubiţilor tăi. Nici nu mai contează că-s imaginari, fotbalişti să fie!
5.Puţină limbă română, condimentată cu expresii neaoşe! Nu mai spune am doar fund şi sâni, ci am decât fund şi sâni. Niciodată, dar niciodată să nu mai rosteşti corect pluralul substantivelor. Pentru inspiraţie, ia exemplu de la Eba cu celebrul „succesuri”, de la Crin Antonescu mai puţin faimosul “serviciuri” şi de la madam Aura Vasile “bugeturi”.
Odată puşi la punct primii paşi, cariera ta în lumea dură a piţipoancelor din România e ca şi asigurată. Acum nu ai decât să alegi dintre numeroasele posturi aflate pe piaţa muncii, special pentru tine:
asistentă tv, maseuză la un salon cu tematică erotică, “declaratoare” prin ziarele mondene, dansatoare la bară(de aici poţi avansa în juriu la “Dansez pentru tine”), Miss PSD, model cu celulita la purtare, videochatistă(eh, aici mai ai nevoie de ceva accesorii de formă cilindrică), fata de la miezul nopţii, gagică de Ţânţărean şi multe altele.
Acum, spune tu, ce facultate îţi mai oferă aşa o şansă în viaţă? Spune nu studiilor, învăţatului până târziu, cititului şi altor asemenea gesturi nesăbuite şi inutile!
P.S.- Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare! Cine preia ideea şi o transformă într-un business de succes este invitat să mă anunţe!
vineri, 19 noiembrie 2010
O să rămân şi fără puţina minte pe care o mai aveam
Later Edit: Gata, am făcut-o şi pe asta. Încă mai doare, dar na', aşa ar şi trebui să doară când nu mai ai minte :))Ce poate fi mai romantic decât o scurtă excursie la stomatolog? O excursie mai lungă la chirurgie. Cam aşa mă distrez eu zilele astea. După nişte dureri aproape imperceptibile prin mandibulă, am decis să merg la medic, gândindu-mă că m-am umplut de carii. De unde? Cea care făcea fiţe era nimeni alta decât măseaua mea de minte, pe care acum trebuie s-o scot. Asta pentru că mititica s-a gândit să nu crească normal, ci să împingă celelalte măsele, probabil de invidie.
Cu ocazia asta, îmi cer scuze pentru imposibilitatea de a participa la Lecturi Urbane, întrucât am un drum de făcut până la Bucureşti. Pentru că, nu-i aşa, cine mai are încredere în doctorii de aici?!? Mai ales că am prieteni şi rude care au păţit-o grav lăsându-se pe mâna unor, frumos spus, măcelari.
P.S. În imaginea alăturată o aveţi pe Zâna mea Măseluţă. Simpatică, nu?
vineri, 12 noiembrie 2010
Cititori şi cititoare...
Cred că toată lumea a auzit de „Lecturi Urbane”. Ei bine, două fete care iubesc din suflet cărţile s-au gândit că Focşaniul nu trebuie să lipsească de pe harta proiectului, aşa că ne aşteaptă pe 21 noiembrie în faţă la Ceasul Rău. Pentru detalii, intraţi aici.
Eu una nu pot garanta că ajung, dar voi face tot posibilul. Mi-ar plăcea foarte mult ca Lady Allia să vină împreună cu volumul său de debut, cred că s-ar găsi mulţi cumpărători. Ce spuneţi, cum vi se pare iniţiativa?
Eu una nu pot garanta că ajung, dar voi face tot posibilul. Mi-ar plăcea foarte mult ca Lady Allia să vină împreună cu volumul său de debut, cred că s-ar găsi mulţi cumpărători. Ce spuneţi, cum vi se pare iniţiativa?
joi, 4 noiembrie 2010
Blogrollul creşte şi creşte...
Pentru mine blogrollul e locul în care intru in fiecare dimineaţă, încă de la prima oră. Alături de cafeaua aburindă mă afund în paginile electronice ale oamenilor pe care îmi place să-i citesc postare cu postare. Cum a trecut multă vreme în care nimeni nu şi-a mai făcut loc pe aici, vă anunţ cu mândrie că am trei noi "intrări" numai bune de lecturat. Este vorba despre: Violeta Loredana, Ex-Silentio şi The dreamer, care-mi este amică şi în offline.
Şi ca să vedeţi că nu doar eu scriu despre alţii, ci şi alţii despre mine, aveţi o părere despre subsemnata aici.
Şi ca să vedeţi că nu doar eu scriu despre alţii, ci şi alţii despre mine, aveţi o părere despre subsemnata aici.
marți, 2 noiembrie 2010
Sinonimia muncii: “puturos” înseamnă “sărac” sau „şmecher”?
După cum ne e obiceiul ancestral, când emitem o judecată, o facem generalizând, luându-i pe toţi cei implicaţi la grămadă. Şi tot la grămadă îi înjurăm, sau din contră, le plângem de milă. Bugetarii sunt nesimţiţi, toţi profesorii iau şpagă, la privat toată lumea munceşte pe brânci, toţi pensionarii sunt la limta subzistenţei şi tot aşa...Ei bine, eu sunt de acord cu stimulentele şi mai cred că în orice domeniu sunt binevenite. La fel şi sancţiunile. Cum poţi încuraja un inspector să colecteze banii datoraţi de un agent economic, dacă nu primeşte şi un procent din ceea ce aduce statului, bani neprogramaţi să intre în buget? Ar fi timpul ca statul să adopte o atitudine precum cea a firmelor mari, care îşi răsplătesc angajaţii în funcţie de performanţe, căci nu e normal ca un angajat care îţi aduce 800 de miliarde lunar să fie remunerat la fel ca unul care aduce 50. Pe de altă parte, în cazul în care se constată nereguli la controalele anterioare, cel care a făcut gafa ar trebui, fără îndoială, sancţionat.
Sunt convinsă că dacă s-ar proceda astfel în toate domeniile, lucrurile ar merge altfel. Însă nu pot fi de acord cu acordarea stimulentelor către şoferi sau cei care stau la ghişeu, oameni care prestează aceeaşi muncă zilnic, încep programul şi îl termină la aceleaşi ore, oameni care fac o muncă de roboţel, aceeaşi în fiecare zi.
Cum ar fi dacă ţie, la locul de muncă, ţi s-ar oferi plăţi suplimentare pentru zilele cu un volum de muncă mai mare, pentru proiectele de amploare duse la final, pentru performanţă? Aşa e că ai munci mai mult dacă ai şti că stând degeaba iei cel mult jumătate din cât ai câştiga dacă ţi-ai da silinţa? Ori dacă ştii că indiferent cât de mult sau cât de bine munceşti salariul e acelaşi, hai să fim sinceri şi să recunoaştem că de multe ori închei ziua de muncă fără să fi tras de tine la toată capacitatea.
Cred că doar prin stimularea celor care muncesc cu adevărat se poate face performanţă. Ar fi şi timpul ca omul care munceşte să primească mai mult decât cel care stă. Să vorbim despre calitatea muncii nu ca în comunism, la nivel ideatic, în timp ce ne facem că lucrăm, ci ca despre singurul lucru care face diferenţa între angajaţi. Cum ar fi ca termenul “puturos” să fie echivalent cu “sărac” şi nu cu “şmecher”?
vineri, 29 octombrie 2010
Pledoarie pentru reportaj
Trebuie să recunosc cu ocazia asta că ador reportajele. Îmi place la nebunie să le citesc, dar şi mai mult îmi place să le scriu. Să fiu oare printre singurii fani ai acestei specii publicistice? Altfel, nu înţeleg de ce unele bijuterii jurnalistice sunt ascunse undeva în josul paginii sau pot fi accesate doar dintr-o pagină separată. Chiar întrebam zilele trecute pe Twitter dacă nu ar fi fain să se promoveze mai agresiv reportajele şi am primit un feedback surprinzător de pozitiv.
Ce poate fi mai relaxant decât să citeşti poveşti de viaţă impresionante, să cunoşti tineri cu adevărat capabili ai acestei ţări, să simţi că eşti acolo, lângă copiii marginalizaţi care se zbat în mâlul sărăciei lucii, să suferi, chiar dacă doar pentru câteva minute, împreună cu ei? Şi cine ştie, poate cineva, acolo, care citeşte aceste poveşti cât se poate de adevărate, are posibilitatea şi dorinţa de a ajuta. Mai cred că mulţi dintre noi ne identificăm cu protagoniştii reportajelor sau vărsăm o lacrimă când vedem cum frumuseţile de odinioară ale ţării au ajuns maldăre de moloz. Pentru mine, reportajele sunt ca paginile unei cărţi, doar că prezintă lumea reală, în plenitudinea ei şi într-un mod plăcut consumatorului de presă.
De unde vine tendinţa asta a noastră, observaţi vă rog că mă includ, de a scormoni rahaturi inutile, de a înjura printre dinţi articole care au în centru creiere goale, suflete goale, oameni împachetaţi în plastic? De unde plăcerea masochistă de a savura scandaluri dintre cele mai groteşti, care ajunge până la a crea o relaţie de ură între noi şi oamenii din televizor, fie ei moderatori sau invitaţi? În ce moment considerăm că două fufe care îşi scot ochii cu unghiuţele roz aprins merită timpul nostru? Ce ziceţi? Facem o schimbare?
Ce poate fi mai relaxant decât să citeşti poveşti de viaţă impresionante, să cunoşti tineri cu adevărat capabili ai acestei ţări, să simţi că eşti acolo, lângă copiii marginalizaţi care se zbat în mâlul sărăciei lucii, să suferi, chiar dacă doar pentru câteva minute, împreună cu ei? Şi cine ştie, poate cineva, acolo, care citeşte aceste poveşti cât se poate de adevărate, are posibilitatea şi dorinţa de a ajuta. Mai cred că mulţi dintre noi ne identificăm cu protagoniştii reportajelor sau vărsăm o lacrimă când vedem cum frumuseţile de odinioară ale ţării au ajuns maldăre de moloz. Pentru mine, reportajele sunt ca paginile unei cărţi, doar că prezintă lumea reală, în plenitudinea ei şi într-un mod plăcut consumatorului de presă.
De unde vine tendinţa asta a noastră, observaţi vă rog că mă includ, de a scormoni rahaturi inutile, de a înjura printre dinţi articole care au în centru creiere goale, suflete goale, oameni împachetaţi în plastic? De unde plăcerea masochistă de a savura scandaluri dintre cele mai groteşti, care ajunge până la a crea o relaţie de ură între noi şi oamenii din televizor, fie ei moderatori sau invitaţi? În ce moment considerăm că două fufe care îşi scot ochii cu unghiuţele roz aprins merită timpul nostru? Ce ziceţi? Facem o schimbare?
marți, 26 octombrie 2010
Impresii de weekend. Ţăranca a ajuns şi la blogmeet!
Weekendul ăsta a fost unul plin de evenimente. După cum am scris mai jos, mi-am luat inima în dinţi, paharul de must cu mine şi m-am prezentat la Festival cu caşcavalul dulce de la bunica, cel mai fin şi mai gustos aliment. Lăsând la o parte faptul că de vândut nu prea am vândut eu, tre’ să spun că am fost un fel de maimuţă. Maimuţa de poze, ştiţi voi, cum era odată pe litoral. Toţi copiii veneau să facă poză cu mine în costum popular. Două babe aproape că m-au luat pe sus de emoţie că o sovejancă a lor le reprezintă la târg. Eh, poveşti…Dar cel mai tare mi-a plăcut la blogmeet, deşi din motive personale nu am putut să ajung la timp şi am pierdut partea în care s-a băut vin. Am avut noroc cu glumele lui căpcăunu’, care ne-a înveselit teribil şi ne-a făcut să mai stăm vreo două ore la taclale. Mai are rost să spun cât m-am amuzat cu poveştile lui? Asta deja cred că o ştiu toţi cei care îl cunosc, şi anume că e un tip cu care nu te poţi plictisi niciodată.
Pe Lady Allia n-am apucat să o cunosc foarte bine, dar vă pot spune că are o minune de fetiţă şi că abia aştept să ne revedem şi să stăm mai mult de vorbă. La fel de rău îmi pare că nici cu Adi n-am reuşit să leg vreo vorbă, mai ales având în vedere că îi admir foarte tare scrierile.În schimb, am pălăvrăgit vrute şi nevrute cu Tudor şi soţia lui, de la centrale termice, la plimbări şi multe altele, la fel şi cu Dan Braşov, PatrickDan şi Mirolara. Şi iarăşi, să vă spun că Grim Cris mă impresionează de fiecare dată şi că sunt sigură că o să fie "the next" Manafu sau Bobby Voicu e redundant. E clar că aşa va fi.
După minunatele ore petrecute în compania colegilor bloggeri, tot ce îmi doresc e o viitoare întâlnire cu miros de vin fiert şi friptură, undeva la munte. Aduc eu caşcavalul!
miercuri, 20 octombrie 2010
Ţărăncuţă, ţărăncuţă…
Nu ştiu câţi dintre voi ştiu asta, dar “mă trag” din neamul mândru al sovejenilor, iar Festivalul Viei şi al Vinului “Bachus 2010″ Focşani de anul ăsta e un bun prilej să vă şi demonstrez asta. Aşa că mă găsiţi în Piaţa Gării, de vineri până duminică, la standul cu produse tradiţionale vrânceneşti, ca o mândruţă rumenă în obraji ce sunt. Vă aştept cu caş afumat, gras şi dulce, ţuică de perje pârguite şi alte minuni eco, bio şi cum vreţi să le mai numiţi. Ce ziceţi, ne vedem la târg?
Leapşa pentru nostalgici
Căpcăunul cu caşchetă mi-a dat o misiune grea de tot şi anume să enumăr aici cărţile şi filmele care m-au impresionat şi nu în ultimul rând, cea mai frumoasă ţară în care am fost. Deci, să începem, că avem multă treabă, dar care se „uşurează” mult dacă stau să mă gândesc că despre toate astea am mai scris pe blog.
Cartea care mi-a plăcut cel mai mult în ultima perioadă este, fără îndoială, este Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Desigur, nu poate lipsi nici Idiotul, iar din literatura contemporană l-aş alege pe Orhan Pamuk cu “Mă numesc Roşu” . Aş putea scrie non-stop la subiectul ăsta, dar mă opresc aici.
Hmm, despre filme nu prea am scris pe blog, dar pot enumera „The Notebook”, “L’immortel”, “Filantropica”. Eh, ar fi multe..
Cât despre ţări şi oraşe... nu prea am văzut eu multe până acum, lucru care mă ruşinează destul de tare, dar pot spune cu mâna pe inimă că mi-a plăcut la nebunie Tunisia, cu ale sale dune, presărate cu oaze superbe şi oameni foarte veseli şi prietenoşi. Poze găsiţi în postările marcate cu link.
Eh, şi abia acum vine greul. Cum Căpcăunu' a dat leapşa cam la toţi cunoscuţii şi la toţi vrâncenii, nu am nici cea mai mică idee cui aş putea să i-o pasez, aşa că nostalgicii sunt rugaţi să o preia fără ruşine!
Cartea care mi-a plăcut cel mai mult în ultima perioadă este, fără îndoială, este Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Desigur, nu poate lipsi nici Idiotul, iar din literatura contemporană l-aş alege pe Orhan Pamuk cu “Mă numesc Roşu” . Aş putea scrie non-stop la subiectul ăsta, dar mă opresc aici.
Hmm, despre filme nu prea am scris pe blog, dar pot enumera „The Notebook”, “L’immortel”, “Filantropica”. Eh, ar fi multe..
Cât despre ţări şi oraşe... nu prea am văzut eu multe până acum, lucru care mă ruşinează destul de tare, dar pot spune cu mâna pe inimă că mi-a plăcut la nebunie Tunisia, cu ale sale dune, presărate cu oaze superbe şi oameni foarte veseli şi prietenoşi. Poze găsiţi în postările marcate cu link.
Eh, şi abia acum vine greul. Cum Căpcăunu' a dat leapşa cam la toţi cunoscuţii şi la toţi vrâncenii, nu am nici cea mai mică idee cui aş putea să i-o pasez, aşa că nostalgicii sunt rugaţi să o preia fără ruşine!
luni, 18 octombrie 2010
Nevoia de tătuc
Am citit de dimineaţă un articol, în care zace ascuns rezultatul unui sondaj surprinzător aici .
Până azi aş fi crezut că nevoia de a-ţi spune cineva ce să faci, cum să te îmbraci, ce să spui, cât şi cum să munceşti este doar a noastră. Se pare că şi nemţilor le e dor de un Fuhrer, care să conducă ţara cu mână de fier. Bine, nicidecum nu egalează dorul nostru de cizmarul îndrăgostit de popor. Ceea ce nu pot să nu observ e că ne îndreptăm uşor, uşor spre socialism. Şi îndrăznesc să spun asta din prisma ultimelor evenimente de pe scena politică.
Sloganul PSD “România curată, România socială” ar fi stârnit acum vreo cinci ani o întreagă revoltă, eventual proteste anticomuniste pe la Timişoara. Astăzi însă, din ce în ce mai mulţi români par să îmbrăţişeze ideea că “boul care trage, tot ăla să fie biciuit”. Gerhard Schroder spunea, într-un interviu la Antena 3, că împozitul progresiv e bun în Germania şi că timpul cotei unice a trecut. Dar în ţara în care mamele de baroni au trei case şi şapte maşini se mai aplică oare cu acelaşi succes? Nu mai zic de faptul că la nemţi dacă iei un salariu de 400 de E nu plăteşti impozite, însă dacă iei 800 ajungi tot cam pe acolo, aşa că nu te mai oboseşti.
Aud din ce în ce mai des că în comunism aveai casă şi serviciu, nu puteai vorbi prea multe, dar erai asigurat. Trăiai prost, dar liniştit. Nevoia de tătuci îşi are originea din antichitate, dar cred eu că şi în lipsa noastră de iniţiativă, în faptul că ne mulţumim şi cu pământ arid şi sterp, dacă avem rădăcinile bine înfipte în el.
Părinţii noştri nu au trecut prin căutarea unui job, nu au simţit cum e să dai din coate, dar nici cum e să avansezi, să ai opţiuni, să te perfecţionezi zi de zi. Suntem un neam comod, care alege să stea, să strângă cureaua, să îndure cu stoicism măgării de la tătuci. Numai noi putem aplauda şi stoarce lacrimi de admiraţie pentru un drum neterminat sau investiţii finanţate de cinci ori şi făcute o singură dată sau deloc.
O turmă de oi dezorientate care se pierde în munţi are nevoie de un cioban cu băţ de fier, îmbrăcat cu sumană scumpă, dar care varsă lacrimi de crocodil când se apropie lupul.
Până azi aş fi crezut că nevoia de a-ţi spune cineva ce să faci, cum să te îmbraci, ce să spui, cât şi cum să munceşti este doar a noastră. Se pare că şi nemţilor le e dor de un Fuhrer, care să conducă ţara cu mână de fier. Bine, nicidecum nu egalează dorul nostru de cizmarul îndrăgostit de popor. Ceea ce nu pot să nu observ e că ne îndreptăm uşor, uşor spre socialism. Şi îndrăznesc să spun asta din prisma ultimelor evenimente de pe scena politică.
Sloganul PSD “România curată, România socială” ar fi stârnit acum vreo cinci ani o întreagă revoltă, eventual proteste anticomuniste pe la Timişoara. Astăzi însă, din ce în ce mai mulţi români par să îmbrăţişeze ideea că “boul care trage, tot ăla să fie biciuit”. Gerhard Schroder spunea, într-un interviu la Antena 3, că împozitul progresiv e bun în Germania şi că timpul cotei unice a trecut. Dar în ţara în care mamele de baroni au trei case şi şapte maşini se mai aplică oare cu acelaşi succes? Nu mai zic de faptul că la nemţi dacă iei un salariu de 400 de E nu plăteşti impozite, însă dacă iei 800 ajungi tot cam pe acolo, aşa că nu te mai oboseşti.
Aud din ce în ce mai des că în comunism aveai casă şi serviciu, nu puteai vorbi prea multe, dar erai asigurat. Trăiai prost, dar liniştit. Nevoia de tătuci îşi are originea din antichitate, dar cred eu că şi în lipsa noastră de iniţiativă, în faptul că ne mulţumim şi cu pământ arid şi sterp, dacă avem rădăcinile bine înfipte în el.
Părinţii noştri nu au trecut prin căutarea unui job, nu au simţit cum e să dai din coate, dar nici cum e să avansezi, să ai opţiuni, să te perfecţionezi zi de zi. Suntem un neam comod, care alege să stea, să strângă cureaua, să îndure cu stoicism măgării de la tătuci. Numai noi putem aplauda şi stoarce lacrimi de admiraţie pentru un drum neterminat sau investiţii finanţate de cinci ori şi făcute o singură dată sau deloc.
O turmă de oi dezorientate care se pierde în munţi are nevoie de un cioban cu băţ de fier, îmbrăcat cu sumană scumpă, dar care varsă lacrimi de crocodil când se apropie lupul.
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Calc-o!!
Eu tot nu reuşesc să înţeleg care-i faza cu unii şoferi din Focşanigeles. Ori n-au treabă de făcut, ori nu se trezesc de-a binelea dimineaţa, ori au impresia că maşina e un fel de bicicletă care nu trebuie să depăşească 30 de km pe oră. Să luăm un şofer oarecare, să-i zicem Gică.Se trezeşte Gică, îşi bea cafeaua, fumează ţigara şi pleacă spre muncă. Coboară în parcare, se urcă în automobil şi de aici începe distracţia. Dă puţin cu spatele, îndreaptă, dă în faţă, trage stânga, roţile nu îl ascultă, dă iar în spate, trage dreapta, şi nimic. Tot cam pe-acolo e. După vreo zece minute a ieşit din parcare. Ah, acum se poate relaxa...
La ieşirea din parcare se asigură bineeee şi pac, iese fix în faţa altei maşini. Stă la semafor, aşează freza. Dă verde. Ei aş, dar cine se grăbeşte? Lui Gică îi place să plece mai spre galben, încolo. Aşa se face că în Focşani, de la un semafor pleacă doar vreo două maşini.
Pentru lungul său drum de zece minute, Gică alege să circule doar pe banda a doua. Ce dacă are 20 km/oră? O ţine pe a lui. Doar şi în afara localităţii face la fel. N-au decât să-l depăşească, cocalarii dreaq…
Pentru Gică nu există semnalizare sau oglinzi retrovizoare, pur şi simplu se bagă în faţă şi taie calea oricui. Şi dacă i se atrage atenţia sau este numit cu tandreţe “bou”, Gică lasă maşina în drum şi merge să „articuleze” nesimţitul. Ce dacă a trecut pe roşu şi mai apoi nu a dat nici prioritate? El e Gică, şi-a luat maşină mică, se înroşeşte ca focul (că doar stă în Focşani) şi-şi forţează norocul.
P.S.- Eu sunt „nesimţitul” din poveste, ocazie cu care am învăţat că dacă vreau să înjur pe cineva, să o fac întotdeauna cu geamul închis, cel puţin până voi ajunge la doi metri şi 150 de kile.
miercuri, 13 octombrie 2010
Cui îi place un căţeluş pe post de iubit?
Evident, e valabilă întrebarea şi pentru bărbaţi. Până acum n-am cunoscut nicio persoană care să-şi dorească alături un om fără personalitate, fără opinii proprii, care să asculte cu supunere comenzile, să facă totul fără a cere nimic în schimb, să accepte măgării, jigniri fără să crâcnească. Dar am cunoscut oameni care întruchipează căţeluşul perfect. Oameni atât de ameţiţi de aburii pasiunii confundate întrutotul cu dragostea, încât raţiunea trece pe ultimul loc şi aproape se risipeşte. Nu militez pentru relaţii între creiere, bazate pe convenienţe şi nici pentru supremaţia orgoliului în faţa sentimentelor, dar cred cu tărie că dacă ne transformăm doar pentru a-i face pe plac celui de lângă noi, însăşi esenţa noastră se evaporă.
Se mai poate numi iubire ceva ce face dintr-un om deştept un prost, dintr-un om puternic un mieluşel, dintr-un individ cu principii stabile o frunză în vântul imoralităţii? Şi după ce îţi schimbi caracterul ca pe un set ponosit de haine, mai are rost să te întrebi ce n-a mers? Şi-acum vin şi vă întreb sincer: câţi dintre voi preferaţi un partener care să facă doar ce vreţi voi? Când ieşiţi în oraş să ieşiţi doar unde vreţi voi, să se îmbrace după gustul vostru, să asculte deodată doar ce vă place vouă? Aştept răspunsuri sincere.
Se mai poate numi iubire ceva ce face dintr-un om deştept un prost, dintr-un om puternic un mieluşel, dintr-un individ cu principii stabile o frunză în vântul imoralităţii? Şi după ce îţi schimbi caracterul ca pe un set ponosit de haine, mai are rost să te întrebi ce n-a mers? Şi-acum vin şi vă întreb sincer: câţi dintre voi preferaţi un partener care să facă doar ce vreţi voi? Când ieşiţi în oraş să ieşiţi doar unde vreţi voi, să se îmbrace după gustul vostru, să asculte deodată doar ce vă place vouă? Aştept răspunsuri sincere.
joi, 7 octombrie 2010
marți, 5 octombrie 2010
Vreau să fiu ca bunicul meu!
Ştiu că unii dintre noi avem anumite modele în viaţă. Poate afacerişti de succes, vedete siliconate, actori, cântăreţi. Pentru mine, modelul suprem în viaţă e bunicul meu. Nu e bogat, nu a făcut decât patru clase, nu a avut o viaţă plină de împliniri în accepţiunea generală, dar zâmbetul pe care îl poartă pe buze e nepreţuit.Fiecare zi a lui începe cu speranţă, cu o glumă, cu fericire în stare pură. Acea fericire nealterată de dorinţe “pământeşti” precum banii şi obiectele care în fapt nu valorează nimic. A ştiut să ia viaţa ca atare, necazurilor le-a râs în nas, oricât au fost de mari. Niciodată nu a aşteptat să-i dea alţii, ci a muncit pe rupte pentru fiecare bănuţ. Peste tot şi-a făcut prieteni care nu l-au uitat niciodată. Ba mai mult, toată lumea din sat îl îndrăgeşte, pentru că de fiecare dată a ajutat fără să întrebe de ce. Dacă au făcut şi alţii acelaşi lucru pentru el când a avut nevoie? Evident că nu, dar asta nu l-a descurajat defel.
Am mai povestit aici cum, atunci când i-a luat foc casa, el ajuta pe altcineva şi când cei de la ştiri, avizi de lacrimi, l-au întrebat cum se simte, le-a zis senin că face alta. Asta după 40 de ani de muncă la ceva ce s-a mistuit în cinci minute. Şi acum, la peste 70 de ani, se caţără pe biserici să migălească la şindrilă fără să crâcnească sau merge kilometri întregi pe dealuri la muncă. Totul cu zâmbetul pe buze şi cu un păr negru ca noaptea.
Dacă-l întrebi ce mai face, răspunde şugubăţ că se ceartă cu baba, ca de obicei. Ei, uite-aşa vreau să fiu şi eu! Să pot să o iau de la capăt fără teamă, să mă tăvălesc de râs în faţa necazurilor, să nu mai văd mereu partea urâtă a lucrurilor, a societăţii ăsteia în care ne scăldăm fără vrerea noastră. Acum , mai mult ca oricând, avem nevoie de modele de genul ăsta, oameni care să ne arate că se poate trece peste orice fără drame, fără lacrimi. Ei îi zice simplu “Lupta cu viaţa”.
vineri, 1 octombrie 2010
Oamenii buni sunt proşti?
Ceea ce urmează să scriu nu face parte din vreo comedie proastă sau din vreo reclamă la spirtoase cu Dorei, ci e încă o filă din minunata viaţă de angajator român, care are norocul să lucreze cu oameni deosebiţi, pe care îi întâlneşti o dată în viaţă cel mult.
Ieri a fost o zi normală de lucru pe şantier, programul s-a încheiat la ora cuvenită, că deh, nu exploatăm oamenii fără plată suplimentară. A fost şi zi de salariu, înainte de care, lunar, nopţile devin albe şi somnul aproape dispare de la atâtea griji. Banii pe care urma să-i încasăm au mai întârziat o zi, aşa că a trebuit să anunţăm oamenii că îşi vor primi banii astăzi, cum ar veni. N-au zis nimic, şi-au făcut treaba ca de obicei, mai o bere, mai un pui de somn, imediat cum sunt lăsaţi singuri. A venit şi clipa plecării. Ca de fiecare dată au fost duşi la gară cu maşina. Eh, şi atunci s-a întâmplat minunea!
Au ieşit din maşină şi au plecat cu tot cu scule, spunând că ni le dau înapoi când le dăm salariile, care nu au întârziat decât o zi!!! Am făcut plângere la Poliţie şi acum aşteptăm…
Ţin să menţionez că până acum nu am întârziat cu salariile, deşi au fost zile în care noi înşine n-am avut un ban în buzunar, zile în care nu am dormit noaptea, zile în care am preferat să nu avem noi bani, dar să aibă oamenii pentru copiii lor. Când au stat peste program au fost plătiţi cum se cuvine, le-am înţeles toate problemele, le-am iertat micile abateri. Asta în timp ce alţii muncesc toate duminicile, nopţile, în timp ce pe şantiere angajaţii sunt trataţi de obicei mă scuzaţi, cu curul…
Aşa că vă rog să răspundeţi sincer la întrebarea din titlu.
Ieri a fost o zi normală de lucru pe şantier, programul s-a încheiat la ora cuvenită, că deh, nu exploatăm oamenii fără plată suplimentară. A fost şi zi de salariu, înainte de care, lunar, nopţile devin albe şi somnul aproape dispare de la atâtea griji. Banii pe care urma să-i încasăm au mai întârziat o zi, aşa că a trebuit să anunţăm oamenii că îşi vor primi banii astăzi, cum ar veni. N-au zis nimic, şi-au făcut treaba ca de obicei, mai o bere, mai un pui de somn, imediat cum sunt lăsaţi singuri. A venit şi clipa plecării. Ca de fiecare dată au fost duşi la gară cu maşina. Eh, şi atunci s-a întâmplat minunea!
Au ieşit din maşină şi au plecat cu tot cu scule, spunând că ni le dau înapoi când le dăm salariile, care nu au întârziat decât o zi!!! Am făcut plângere la Poliţie şi acum aşteptăm…
Ţin să menţionez că până acum nu am întârziat cu salariile, deşi au fost zile în care noi înşine n-am avut un ban în buzunar, zile în care nu am dormit noaptea, zile în care am preferat să nu avem noi bani, dar să aibă oamenii pentru copiii lor. Când au stat peste program au fost plătiţi cum se cuvine, le-am înţeles toate problemele, le-am iertat micile abateri. Asta în timp ce alţii muncesc toate duminicile, nopţile, în timp ce pe şantiere angajaţii sunt trataţi de obicei mă scuzaţi, cu curul…
Aşa că vă rog să răspundeţi sincer la întrebarea din titlu.
luni, 27 septembrie 2010
joi, 23 septembrie 2010
Parfumul de Patrick Suskind
Te-ai întrebat vreodată ce miros ai? Dar cum miroase lumea de fapt? Prietenia? Puritatea? Pentru eroul romanului “Parfumul”, Jean Baptiste Grenouille, lumea în forma ei olfactivă e lipsită de secrete. Viaţa sa începe într-o piaţă de peşte din Franţa secolului XVIII, unde propria sa mamă nu îi dă nici cea mai mică şansă de supravieţuire, însă doar o clipă de noroc îl salvează. Protagonistul nu este nicidecum un personaj verosimil, ci mai mult unul de basm, care trăieşte doar prin intermediul nasului său unic în lume. Cunoaşte toate miresmele existente, de la pietre, copaci până la copii şi oameni. Calitatea sa extraordinară de a identifica orice miros se identifică întrutotul cu el însuşi. Încă din fragedă pruncie, aspectul şi „ceva-ul” său îi fac pe oameni să-l respingă, să-l desconsidere sau pur şi simplu să îl ignore. După o copilărie şi o adolescenţă trăite doar prin muncă asiduă, chinuitoare, dar dusă la capăt fără lamentări, Grenouille ajunge în parfumeria lui Baldini, pe care, prin intermediul talentului său nemaivăzut, îl transformă în cel mai cunoscut parfumier al regiunii. Dar o amintire îl bântuie încă din momentul în care nasul său a cunoscut cea mai proaspătă, pură, încântătoare aromă, cea de fecioară tânără, parfum cules cu lăcomie la Rue des Marais de la o copilă ucisă cu sete, cu pofta de a absorbi aroma perfectă şi de a o păstra pentru eternitate. Dar pasiunea sa s-a evaporat imediat ce crima a fost înfăptuită, astfel că Grenouille caută o cale prin care să-i păstreze esenţa. Din acest moment cheie începe furtuna interioară în Grenouille, chinuit de dorinţa imposibil de învins de a poseda mirosul de fată tânără, pasiune care-l mistuie şi îi poartă paşii în pustietate pentru ca mai apoi să-l transforme într-un criminal de temut.
„Parfumul” nu este o carte pentru cititorii obişnuiţi cu poveşti verosimile, perfect valabile în lumea reală, ci deschide uşa spre basm, spre fantezie, spre o existenţă de poveste. Suskind îşi poartă cititorii prin lumea vastă a mirosurilor, de multe ori pe căi pe care mulţi le găsesc respingătoare. Redă lumea în registru olfactiv atât de bine încât parcă poţi simţi mirosul Parisului, mirosul tinerelor şi spaima lor, aroma singurătăţii şi pe alocuri puroiul unei societăţi mizerabile. După ce am citit romanul, am aşteptat câteva zile pentru a vedea filmul, despre care nu pot să spun că m-a dezamăgit, ba chiar a redat destul de bine faptele. O mică obiecţie am aici, în film nu s-a detaliat foarte mult perioada în care protagonistul s-a refugiat în peşteră, o etapă peste care consider că s-a trecut prea uşor.
Citate care mi-au plăcut:
“Acum mirosea ceea ce ţinea de fiinţa umană, sudoarea subsuorilor, grăsimea părului, izul de peşte al sexului şi le mirosea cu cea mai mare plăcere. Transpiraţia ei era la fel de proaspăt înmiresmată ca briza mării, seul pletelor adia dulce ca uleiul de nucă, sexul ca un buchet de nuferi, pielea ca floarea de cais...”
“De mireasmă nu era chip de ferire. Căci ea era geamăna respirării. Pătrundeau împreună în lăuntrul omului şi nimeni nu avea cum să se apere dacă voia să trăiască. Mireasma pătrundea direct în inimă, desluşind acolo definitiv înclinaţia de dispreţ, plăcerea de silă, dragostea de ură. Cine devenea stăpân peste miresme, stăpânea şi inimile oamenilor”
marți, 21 septembrie 2010
Dragă politician român,
Încearcă să priveşti în jos spre proştii pe care îi chemi la vot ca pe oi la stână. Desigur, din palatul tău aurit ţi se pare că lucrurile merg bine. Stai comod în fotoliu şi îi mai înjuri din când în când pe ăia care se iau de tine pe la televizor. Evident, sunt plătiţi să o facă. La fel şi cei care te înjură pe stradă şi comentatorii de pe internet. Toţi sunt nişte sclavi plătiţi să te urască, tu ştii bine asta. Că doar lucrurile merg bine. Mediul privat? E înfloritor! Numai dacă stai să te gândeşti câte lucrări pe bani publici grei au prietenii şi rudele tale, e clar că sunt bani. Bugetarii? Nişte îmbuibaţi. Ştii bine că ai pus pe funcţii aceiaşi prieteni şi aceleaşi rude, sau dacă vreunul a plătit mai bine nici măcar nu trebuia să-ţi fie apropiat. Şi ce, nu merge bine treaba? Doctorii? Mamă, mamă, câtă şpagă mai iau şi ăştia!! Când ai dat 3000 de euro la o operaţie de apendicită ai ştiut că ăla e un om fericit. L a fel şi poliţistul mituit la fiecare depăşire de viteză şi profesorul plătit gras pentru meditaţii neimpozitate. Să mai zică amărâţii ăştia de români că nu le merge bine. Şi-acum lasă-mă să-ţi spun ceva:
1.România e ţara în care sute de mii de firme se închid pentru că banii pentru investiţii sunt blocaţi, iar cei cărora le-ai dat drumul sunt pentru amici.
2.România e ţara în care mediul privat e în moarte clinică, iar tu îi mai dai şi cu ciocanul în cap cu biruri uriaşe şi controale abuzive. Pentru fiecare angajat, angajatorul mai plăteşte aproape un salariu la stat .Şi tu ce faci? Te gândeşti să mai creşti puţin dările, ca să nu se mai angajeze nimeni în viaţa asta. Lasă, că doar totul e pentru binele naţiunii!
3.România e ţara în care numărul şomerilor creşte zilnic şi tu ce faci pentru ei? Că dacă ne uităm la punctele 1 şi 2 nu au unde să se ducă. Aaa, da, ai găsit soluţia, mai dai afară câteva sute de mii! Că doar nu ai putea să înlesneşti dările angajatorilor, că doar ştii ce Merţane au amicii tăi...
4. România e ţara în care un profesor câştigă 6, 7 milioane şi un doctor 15. Şi tu vrei să stârpeşti şpaga şi vrei tineri inteligenţi, vrei dăruire, vrei pedagogie. Hmm, care să fie soluţia aici? Tai şi iar tai, că doar au bani. Dar dacă te uiţi la punctele de mai sus, nici şpaga nu mai are de unde să vină. Prietenii tăi cu bani îşi trimit copiii în afară şi se operează tot acolo.
5. România e ţara în care chiriile au acelaşi preţ ca în Germania, mâncarea e desigur mai scumpă ca acolo. Şi ce dacă floarea soarelui a crescut mai mult ca niciodată? Facem uleiul 10 lei.
6.România e ţara în care finanţele trimit scrisori lunari celor ca mine, care nu vor decât să muncească şi să mai dea câteva locuri şi altora, în timp ce alţii fac suveici peste suveici şi o duc bine-mersi de zeci de ani. Dar pe mine mă ameninţi că-mi iei maşina, singurul meu bun.
Mai are rost să continui? Oricum tu ştii mai bine, dragă politicianule. Ce nu ştii tu e că da, vei intra în colaps, pentru că în maxim cinci ani, toţi vom pleca de aici. La început ne vei face cu mâna zâmbind, că doar nu e nevoie de câţiva “trădători” de ţară. În timp, cifrele vor creşte, prietenii tăi nu vor mai avea pentru cine să lucreze, firmele rămase nu-ţi vor mai da un leu. Poate ţi se va face rău. La urgenţe nu te va mai aştepta nimeni. Vei fi asaltat de idioţii produşi de profesori incompetenţi şi ăştia nu ştiu multe. Îţi dau în cap şi gata. Nu te va apăra niciun poliţist plătit cu 500 de lei. De ce ar face-o? Viitorul tău e mai sumbru decât al meu. De asta poţi fi sigur!
1.România e ţara în care sute de mii de firme se închid pentru că banii pentru investiţii sunt blocaţi, iar cei cărora le-ai dat drumul sunt pentru amici.
2.România e ţara în care mediul privat e în moarte clinică, iar tu îi mai dai şi cu ciocanul în cap cu biruri uriaşe şi controale abuzive. Pentru fiecare angajat, angajatorul mai plăteşte aproape un salariu la stat .Şi tu ce faci? Te gândeşti să mai creşti puţin dările, ca să nu se mai angajeze nimeni în viaţa asta. Lasă, că doar totul e pentru binele naţiunii!
3.România e ţara în care numărul şomerilor creşte zilnic şi tu ce faci pentru ei? Că dacă ne uităm la punctele 1 şi 2 nu au unde să se ducă. Aaa, da, ai găsit soluţia, mai dai afară câteva sute de mii! Că doar nu ai putea să înlesneşti dările angajatorilor, că doar ştii ce Merţane au amicii tăi...
4. România e ţara în care un profesor câştigă 6, 7 milioane şi un doctor 15. Şi tu vrei să stârpeşti şpaga şi vrei tineri inteligenţi, vrei dăruire, vrei pedagogie. Hmm, care să fie soluţia aici? Tai şi iar tai, că doar au bani. Dar dacă te uiţi la punctele de mai sus, nici şpaga nu mai are de unde să vină. Prietenii tăi cu bani îşi trimit copiii în afară şi se operează tot acolo.
5. România e ţara în care chiriile au acelaşi preţ ca în Germania, mâncarea e desigur mai scumpă ca acolo. Şi ce dacă floarea soarelui a crescut mai mult ca niciodată? Facem uleiul 10 lei.
6.România e ţara în care finanţele trimit scrisori lunari celor ca mine, care nu vor decât să muncească şi să mai dea câteva locuri şi altora, în timp ce alţii fac suveici peste suveici şi o duc bine-mersi de zeci de ani. Dar pe mine mă ameninţi că-mi iei maşina, singurul meu bun.
Mai are rost să continui? Oricum tu ştii mai bine, dragă politicianule. Ce nu ştii tu e că da, vei intra în colaps, pentru că în maxim cinci ani, toţi vom pleca de aici. La început ne vei face cu mâna zâmbind, că doar nu e nevoie de câţiva “trădători” de ţară. În timp, cifrele vor creşte, prietenii tăi nu vor mai avea pentru cine să lucreze, firmele rămase nu-ţi vor mai da un leu. Poate ţi se va face rău. La urgenţe nu te va mai aştepta nimeni. Vei fi asaltat de idioţii produşi de profesori incompetenţi şi ăştia nu ştiu multe. Îţi dau în cap şi gata. Nu te va apăra niciun poliţist plătit cu 500 de lei. De ce ar face-o? Viitorul tău e mai sumbru decât al meu. De asta poţi fi sigur!
sâmbătă, 18 septembrie 2010
RDS- O alegere îndoielnică
Poate unii dintre voi v-aţi întrebat cum de eu, o internaută pasionată, n-am mai scris nimic. Ei bine, asta s-a întâmplat graţie "profesioniştilor" de la RDS. După mai bine de o săptămână în care am sunat zilnic şi am fost la ei chiar şi de două ori pe zi, se pare că ameninţarea cu rezilierea(Luni urma să fac contract cu UPC) a funcţionat. Aşa că azi, într-o sâmbătă liniştită, în noua mea căsuţă, le dedic un mare "Huuuo!".
marți, 7 septembrie 2010
Una scurtă cu scârbă
Ieri stăteam pur şi simplu în maşină şi apare o tanti la vreo 50 de ani:
- Dă-mi şi mie 50 de bani.
- Tanti, n-am! Mai sunt şi şomeră.
- Eii, n-ai tu 50 de bani....
-Nu vă dau, lăsaţi-mă în pace.
Şi tot stătea la geam cu mâna întinsă refuzând să plece. Aşa că am ridicat şi eu tonul.
- Nu am bani să vă dau, vă rog să plecaţi!
La care tanti:
- Ia mai du-te tu dracului, fă zgârcito!!
P.S.-Îi rog pe cei miloşi să se abţină de la comentarii lacrimogene. Niciodată n-am să mai dau bani la cerşetori. Am dat până ce un olog care se târa pe jos s-a ridicat în picioare şi s-a urcat relaxat în tramvai.
- Dă-mi şi mie 50 de bani.
- Tanti, n-am! Mai sunt şi şomeră.
- Eii, n-ai tu 50 de bani....
-Nu vă dau, lăsaţi-mă în pace.
Şi tot stătea la geam cu mâna întinsă refuzând să plece. Aşa că am ridicat şi eu tonul.
- Nu am bani să vă dau, vă rog să plecaţi!
La care tanti:
- Ia mai du-te tu dracului, fă zgârcito!!
P.S.-Îi rog pe cei miloşi să se abţină de la comentarii lacrimogene. Niciodată n-am să mai dau bani la cerşetori. Am dat până ce un olog care se târa pe jos s-a ridicat în picioare şi s-a urcat relaxat în tramvai.
joi, 2 septembrie 2010
Dădaca în versiune românească
Am văzut o ştire dimineaţă pe Pro Tv, care m-a cutremurat dar mi-a şi adus aminte de dădacele pe care le-a avut frate-miu de-a lungul timpului. Era, bineînţeles, despre o bonă care bătea fără milă un copil mic cât un ghem de aţă. Şi uite aşa, mi-am adus aminte de Ea, cel mai mare necaz care s-a abătut asupra fratelui meu, dar şi asupra unor “lichidităţi” din casă.
Numele ei, Tanti Dorina. Atât. Tanti Dorina a dus o viaţă chinuită, făcând lumânări şi fiind zilnic agresată de soţul ţopârlan din dotare, lucruri evident necunoscute de noi în acel moment. Când am cunoscut-o, eu având doar vreo 11 ani pe vremea aia, mi s-a părut ceva în neregulă, dar deh, nu prea bagi în seamă copchiii. În vreo două luni, cam aşa, frate-miu începuse să aibă o teamă mare de a merge la toaletă. Am pus-o pe seama vârstei şi a mofturilor copilăreşti. El oricum nu prea putea vorbi, lucru pe care se şi bazează muierile astea, plătite să stea degeaba, punând în pericol vieţile micuţilor. O să vedeţi de ce spun asta.
Am trecut peste fricile bebeluşului şi peste faptul că nu prea învăţase mai nimic în afară de “Avion cu motor”, că na’ asta mai e şi treaba părinţilor sau a soră-sii în cazul nostru. Până într-o bună zi, când am ajuns acasă mai devreme de la şcoală şi l-am găsit pe frate-miu singur, în timp ce Tanti Dorina dormea ca un îngeraş. Am presimţit eu că asta nu era tot. La o simplă privire în barul din sufragerie, am observat că toate băuturile spirtoase s-au evaporat. Băi, şi erau multe.
Deci cam aşa îşi făcea Tanti Dorina treaba. Venea dimineaţă, punea “obrăznicătura” pe oliţă vreo trei, patru ore, timp în care se ameţea bine, şi îl scotea de acolo doar când se culca. Şi nu ştiu cum făcea, dar se trezea exact înainte să vin eu de la şcoală sau ai mei de la serviciu. Aşa că bebelul n-avea decât să se îngrijească singur, pe banii părinţilor mei. Ce dacă putea să cadă pe scări şi să moară sau să bea din licorile preferate ale lui Tanti Dorina?
Morala? Puneţi fraţilor camere de luat vederi în toată casa, acum că aveţi posibilitatea asta. Nu mai plătiţi monştri care să vă vegheze copiii!!!!
Numele ei, Tanti Dorina. Atât. Tanti Dorina a dus o viaţă chinuită, făcând lumânări şi fiind zilnic agresată de soţul ţopârlan din dotare, lucruri evident necunoscute de noi în acel moment. Când am cunoscut-o, eu având doar vreo 11 ani pe vremea aia, mi s-a părut ceva în neregulă, dar deh, nu prea bagi în seamă copchiii. În vreo două luni, cam aşa, frate-miu începuse să aibă o teamă mare de a merge la toaletă. Am pus-o pe seama vârstei şi a mofturilor copilăreşti. El oricum nu prea putea vorbi, lucru pe care se şi bazează muierile astea, plătite să stea degeaba, punând în pericol vieţile micuţilor. O să vedeţi de ce spun asta.
Am trecut peste fricile bebeluşului şi peste faptul că nu prea învăţase mai nimic în afară de “Avion cu motor”, că na’ asta mai e şi treaba părinţilor sau a soră-sii în cazul nostru. Până într-o bună zi, când am ajuns acasă mai devreme de la şcoală şi l-am găsit pe frate-miu singur, în timp ce Tanti Dorina dormea ca un îngeraş. Am presimţit eu că asta nu era tot. La o simplă privire în barul din sufragerie, am observat că toate băuturile spirtoase s-au evaporat. Băi, şi erau multe.
Deci cam aşa îşi făcea Tanti Dorina treaba. Venea dimineaţă, punea “obrăznicătura” pe oliţă vreo trei, patru ore, timp în care se ameţea bine, şi îl scotea de acolo doar când se culca. Şi nu ştiu cum făcea, dar se trezea exact înainte să vin eu de la şcoală sau ai mei de la serviciu. Aşa că bebelul n-avea decât să se îngrijească singur, pe banii părinţilor mei. Ce dacă putea să cadă pe scări şi să moară sau să bea din licorile preferate ale lui Tanti Dorina?
Morala? Puneţi fraţilor camere de luat vederi în toată casa, acum că aveţi posibilitatea asta. Nu mai plătiţi monştri care să vă vegheze copiii!!!!
marți, 31 august 2010
Hmm, ia să ne lăudăm!
Cică mândria e păcat mare. Dar astăzi uităm de treaba asta, pentru că Grim Cris tocmai mi-a pasat o leapşă în care trebuie să mă laud. Mai exact spus, să enumăr şase calităţi pe care le posed. O să fie greu, dar hai să-i dăm drumul.
1. Sunt punctuală. Dacă ar avea grad de comparaţie aş fi foarte punctuală. Ba chiar puţin paranoică, în sensul că ajung mult mai devreme la întâlniri. Dacă se apropie ora limită şi nu ajung intru în panică. Aproape niciodată, în rarele ocazii când am întârziat nu a fost din vina mea. Ba char aş spune că niciodată nu a fost din vina mea.
2. Ştiu să ţin un secret. În liceu mie şi prietenei mele ni se mai spunea uneori “mormânt”, şI nu pentru că eram cam palide, ci pentru că indiferent dacă ne certam cu cineva, şi rar se întâmpla, buzele noastre erau pecetluite.
3. Vorbesc cu oricine. Şi aici chiar mă refer la oricine. Cerşetori, beţivi, etc. Şi dacă trec pe stradă şi se ia unul din speciile de mai sus de mine îi răspund elegant, că fac bine, mă duc spre centru, etc. Oamenii, obişnuiţi să fie doar înjuraţi sau ignoraţi, sunt chiar surprinşi.
4. Spun tot timpul mulţumesc. La telefon, la supermarket, la ghişeu, oriunde! Îmi place mult cum parcă le mai schimb unora ziua în bine, dar şi pe a mea.
5. Îmi place să cred că pe unde am lucrat mi-am făcut treaba bine. Şi da, mereu se poate mai mult, tot ce ştiu e că de fiecare dată am încercat să lucrez cât de bine şi de mult am putut în momentul respectiv.
6. Sunt o fată săritoare. Dacă sunt sunată de cineva care mă roagă să-l ajut, o fac fără ezitare, desigur în limita posibilităţilor.
Şi acum o să le dau ocazia de a se lăuda şi colegilor de blogosferă:
Cristina
Tudor
Delia
Serginho
Andreea
1. Sunt punctuală. Dacă ar avea grad de comparaţie aş fi foarte punctuală. Ba chiar puţin paranoică, în sensul că ajung mult mai devreme la întâlniri. Dacă se apropie ora limită şi nu ajung intru în panică. Aproape niciodată, în rarele ocazii când am întârziat nu a fost din vina mea. Ba char aş spune că niciodată nu a fost din vina mea.
2. Ştiu să ţin un secret. În liceu mie şi prietenei mele ni se mai spunea uneori “mormânt”, şI nu pentru că eram cam palide, ci pentru că indiferent dacă ne certam cu cineva, şi rar se întâmpla, buzele noastre erau pecetluite.
3. Vorbesc cu oricine. Şi aici chiar mă refer la oricine. Cerşetori, beţivi, etc. Şi dacă trec pe stradă şi se ia unul din speciile de mai sus de mine îi răspund elegant, că fac bine, mă duc spre centru, etc. Oamenii, obişnuiţi să fie doar înjuraţi sau ignoraţi, sunt chiar surprinşi.
4. Spun tot timpul mulţumesc. La telefon, la supermarket, la ghişeu, oriunde! Îmi place mult cum parcă le mai schimb unora ziua în bine, dar şi pe a mea.
5. Îmi place să cred că pe unde am lucrat mi-am făcut treaba bine. Şi da, mereu se poate mai mult, tot ce ştiu e că de fiecare dată am încercat să lucrez cât de bine şi de mult am putut în momentul respectiv.
6. Sunt o fată săritoare. Dacă sunt sunată de cineva care mă roagă să-l ajut, o fac fără ezitare, desigur în limita posibilităţilor.
Şi acum o să le dau ocazia de a se lăuda şi colegilor de blogosferă:
Cristina
Tudor
Delia
Serginho
Andreea
vineri, 27 august 2010
Stranierii şi “şmecherii” care rămân acasă
Luna august e întotdeauna una aglomerată, o lună în care războiul tacit între oamenii care au rămas în ţară şi cei care au plecat peste hotare se declanşează, arzând ca un foc mocnit, dar gata oricând să explodeze la cea mai mică scânteie aurie. Pe internet, zeci de opinii în contra acestor oameni, care din cauza unor specimene cu tendinţe cocălăreşti ajung să fie terfeliţi şi umiliţi până în punctul în care simt că nu mai aparţin nimănui, că n-au ţară, n-au prieteni şi că nu sunt cu adevărat înţeleşi de nimeni.
Stau şi mă întreb… De unde atâta ură, atâta mizerie în noi, când ar trebui să fim primii care să-i încurajăm pe aceşti oameni care au avut puterea şi mai ales tăria de caracter să iasă de sub coada aspră a vacii, să uite de izul de balegă care le-a cotropit nările şi să se aventureze către tărâmuri necunoscute şi chiar neprietenoase cu singurul scop de a-şi câştiga un trai decent prin muncă?
Parcă mereu uităm să ne îndreptăm privirea către majoritate, preferând fără excepţie să scoatem în faţă exemple nedemne, nereprezentative ale unei categorii umane. Avem, se pare, o plăcere sadică de a explora cotloanele murdare ale celor de lângă noi, de a rânji în faţa insucceselor lor, de a le scuipa în faţă toate nereuşitele, toate defectele, de a generaliza în mod absolutist trăsăturile unei categorii de cetăţeni. Mergem până aproape de demonizare, de arderea pe rug.
Şi parca tabloul dezumanizării e cel mai bine expus în satele de unde au plecat “nesimţiţii”. Oameni murdari, urâţi la chip şi la inimă, înecaţi în vaporii puturoşi de ţuică ieftină, aruncă venin către cei care au avut puterea şi dorinţa de a schimba ceva, putere care multora dintre noi ne lipseşte. Cât de uşor e să faci mişto în timp ce rachiul îţi cufundă mintea în prostie zi de zi, râzând de cei care după un an de muncă asiduă îşi trag puţin sufletul! Şi dacă tot pleacă în curând, oameni buni, luaţi-vă adio cum se cuvine. Mâine aţi putea fi în locul lor. Dacă doar aţi avea curaj.
Stau şi mă întreb… De unde atâta ură, atâta mizerie în noi, când ar trebui să fim primii care să-i încurajăm pe aceşti oameni care au avut puterea şi mai ales tăria de caracter să iasă de sub coada aspră a vacii, să uite de izul de balegă care le-a cotropit nările şi să se aventureze către tărâmuri necunoscute şi chiar neprietenoase cu singurul scop de a-şi câştiga un trai decent prin muncă?
Parcă mereu uităm să ne îndreptăm privirea către majoritate, preferând fără excepţie să scoatem în faţă exemple nedemne, nereprezentative ale unei categorii umane. Avem, se pare, o plăcere sadică de a explora cotloanele murdare ale celor de lângă noi, de a rânji în faţa insucceselor lor, de a le scuipa în faţă toate nereuşitele, toate defectele, de a generaliza în mod absolutist trăsăturile unei categorii de cetăţeni. Mergem până aproape de demonizare, de arderea pe rug.
Şi parca tabloul dezumanizării e cel mai bine expus în satele de unde au plecat “nesimţiţii”. Oameni murdari, urâţi la chip şi la inimă, înecaţi în vaporii puturoşi de ţuică ieftină, aruncă venin către cei care au avut puterea şi dorinţa de a schimba ceva, putere care multora dintre noi ne lipseşte. Cât de uşor e să faci mişto în timp ce rachiul îţi cufundă mintea în prostie zi de zi, râzând de cei care după un an de muncă asiduă îşi trag puţin sufletul! Şi dacă tot pleacă în curând, oameni buni, luaţi-vă adio cum se cuvine. Mâine aţi putea fi în locul lor. Dacă doar aţi avea curaj.
miercuri, 25 august 2010
luni, 23 august 2010
O mână de bloggeri cu planuri mari
Tot puhoiul de cinci bloggeri de aseară a decis ca întâlnirea de ieri să nu se mai numească pompos blogmeet, ci doar ieşeală. Eu una propun numele ăsta pentru eventualele întâlniri cu acelaşi număr covârşitor de participanţi. Cu toate că am fost în grup restrâns, mă bucur că am mai putut sta la un suc, o bere, să ne cunoaştem şi mai bine decât am făcut-o data trecută.
L-am cunoscut cu ocazia asta pe Shmen la pachet cu pasiunea sa pentru motociclete şi am descoperit un om extrem de sociabil, foarte vorbăreţ şi deschis la noi proiecte şi întâlniri. PatrickDan a venit şi el cu gânduri măreţe pe care le-am dezbătut împreună, alături de Ioana care ne-a bucurat pentru câteva minute cu prezenţa. Şi acum, surpriza! Vă las pe voi să ghiciţi cine a fost al cincilea misterios personaj care şi-a făcut apariţia în mod neaşteptat la Wassermann.
Cu ce am rămas de la ieşeală? Cu discuţii plăcute despre blogging, dar şi despre noi în general, cu dorinţa de a organiza ceva în toamnă la Soveja şi cu gândul de a pune la cale o campanie de salvare a unui obiectiv turistic vrâncean. Aşa că vin cu o mare rugăminte către toată blogosfera vrânceană. Hai să stabilim locul pe care îl iubim cel mai mult în judeţ şi asupra căruia am vrea să atragem cel puţin atenţia autorităţilor locale.
P.S.-Nu pot să nu mă întreb, în urma acestei întâlniri, dacă am fi într-adevăr capabili să punem ceva frumos la punct în toamnă şi mai ales dacă putem să decidem în timp util dacă într-adevăr putem participa la o întâlnire.
L-am cunoscut cu ocazia asta pe Shmen la pachet cu pasiunea sa pentru motociclete şi am descoperit un om extrem de sociabil, foarte vorbăreţ şi deschis la noi proiecte şi întâlniri. PatrickDan a venit şi el cu gânduri măreţe pe care le-am dezbătut împreună, alături de Ioana care ne-a bucurat pentru câteva minute cu prezenţa. Şi acum, surpriza! Vă las pe voi să ghiciţi cine a fost al cincilea misterios personaj care şi-a făcut apariţia în mod neaşteptat la Wassermann.
Cu ce am rămas de la ieşeală? Cu discuţii plăcute despre blogging, dar şi despre noi în general, cu dorinţa de a organiza ceva în toamnă la Soveja şi cu gândul de a pune la cale o campanie de salvare a unui obiectiv turistic vrâncean. Aşa că vin cu o mare rugăminte către toată blogosfera vrânceană. Hai să stabilim locul pe care îl iubim cel mai mult în judeţ şi asupra căruia am vrea să atragem cel puţin atenţia autorităţilor locale.
P.S.-Nu pot să nu mă întreb, în urma acestei întâlniri, dacă am fi într-adevăr capabili să punem ceva frumos la punct în toamnă şi mai ales dacă putem să decidem în timp util dacă într-adevăr putem participa la o întâlnire.
sâmbătă, 21 august 2010
Moş Goriot- Honore de Balzac
Prima dată am citit cartea asta într-o perioadă în care relaţiile mele cu părinţii nu erau tocmai ideale, dar ştiţi cum e, când eşti necopt, nu poţi asimila toate înţelesurile şi mai ales profunzimea iubirii unui părinte. La fel şi fiicele lui Moş Goriot, Anastasie de Restand şi Delphine de Nucingen, care odată cu atingerea maturităţii, au diluat şi substanţa iubirii pentru părinţi, înlocuind-o cu dragostea pentru bani, pentru un rang social înalt şi mascarea nefericirii în stare pură prin menţinerea unor aparenţe strălucitoare, dar care în fapt ascund suflete golite de orice urmă de afecţiune, simpatie, virtuţi. Moş Goriot reprezintă chintesenţa paternităţii, în forma sa cea mai evoluată, altruistă, pe alocuri fanatică. Bătrânul, care a fost un comerciant de cereale cu o situaţie financiară foarte bună, a dăruit totul fiicelor sale, fără să ceară nimic în schimb, ajungând la bătrâneţe în pensiunea decrepită a doamnei Vauquer, lipsit de dragostea copiilor, de respectul de odinioară primit datorită succesului său în afaceri. În paralel cu existenţa înduioşătoare a lui Goriot, Balzac ne pictează evoluţia tânărului provincial Eugene Rastignac, sosit la Paris cu o educaţie solidă şi care vrea să ajungă cineva prin forţe proprii. Întâlnirea acestuia cu Vautrin, un infractor misterios, declanşează în Eugene dorinţa de a ajunge cu price preţ în cercurile înalte ale Parisului, chiar cu costul de a uita cine este de fapt. Spre sfârşitul poveştii Eugene ajunge însă să reprezinte însăşi dragostea pentru părinţi, empatia, bunătatea, ajungând să îi stea alături bătrânului până în ultimele sale clipe, în timp ce fetele sale preferă strălucirea maculată a aristocraţiei.
Balzac ne arată, prin intermediul scrierii sale, puroiul din înalta societate franceză, ilustrând o lume în care iubirea dintre copii şi părinţi păleşte în comparaţie cu bijuteriile scumpe, petrecerile pline de fast şi menţinerea unei imagini impecabile, dar care ascunde nefericire, suferinţă, vid. Bătrânul moare sărac, în camera sa împuţită din pensiune, în timp ce mesenii se scaldă în glume şi râsete, fiind martorii nepăsători ai decăderii paternităţii în forma sa perfectă, rotundă.
Citate care mi-au plăcut:
“Sufletele mărunte îşi satisfac sentimentele, frumoase sau urâte, prin josnicii neîncetate”
“Aşadar, corupţia este arma mediocrităţii ce prisoseşte şi ascuţişul i-l vei simţi pretutindeni. Vei vedea consoarte care cheltuiesc mai bine de zece mii de franci pentru găteli, în timp ce soţii lor au o leafă de şase mii de franci pe an”
„Doamne-Dumnezeule, numai tu ştii câte am îndurat şi pătimit, numai tu ai numărat loviturile de pumnal pe care le-am primit în ăst răstimp, care m-au preschimbat, m-au încărunţit, m-au ucis în halul ăsta; de ce mă pui Doamne şi azi la aşa o caznă? Doar mi-am ispăşit păcatul de a le fi iubit prea mult. Ele s-au răzbunat cu vârf şi îndesat pentru dragostea mea, mi-au sfârtecat trupul ca nişte călăi”
joi, 19 august 2010
Oamenii serioşi şi cum optimismul e pentru “oameni simpli”
Cred că tuturor ni s-a întâmplat să-i întâlnim. Scrii şi tu o postare acolo, mai în glumă, imediat se trezeşte unu’ să se ia de tine că viaţa e grea şi postările haioase nu îşi au locul, că aşa suntem noi românii, facem numai mişto şi de asta ne merităm soarta, un blog serios nu mai găseşti, bla, bla, bla... Dacă un comentariu de-ăsta de om mare nu e suficient, te mai adaugă şi în lista de „mess”, se bagă în seamă şi îţi spune că ai cel mai naşpa blog, la fel ca mii de alte bloguri, dar că te citeşte aşa, din nimereală. Oricum, ar trebui să abordezi şi tu teme serioase precum încălzirea globală, salvarea balenelor de la moarte şi stoparea foametei în Somalia şi bineînţeles, într-o interpretare filosofică. Aa, şi să nu uităm de necesitatea imperioasă de a aborda teme politice (ca şi cum ar exista vreun om politic sau partid care chiar să lucreze în interesul cetăţeanului). Aa, şi ce-i cu ideile astea optimiste? Numai proşti fericiţi în ţara asta, naivi care nu înţeleg complexitatea existenţei de zi cu zi. Plimbări, reţete, ce mai, supeficialitate şi mediocritate pe toată linia.
Oameni buni, nu vi se pare că începem să devenim o ţară de deprimaţi, de frustraţi, veşnic nemulţumiţi de noi, dar mai ales de ceilalţi? Că am ajuns doar să vedem paiul din ochiul altuia, doar necazurile, să ne frământăm în fiece clipă şi să amplificăm astfel groapa în care am intrat? În cea mai proastă perioadă a vieţii mele, când credeam că nimeni nu mai e atât de necăjit ca mine, a apărut cazul Danielei, care mi-a arătat din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că problemele mele sunt mici picături de apă într-un ocean de necazuri. Nu vorbesc acum de copiii care mor de sete în Africa, replica asta e fumată. Dar oamenii cu adevărat loviţi de cruntul destin se află lângă noi. Pot fi cei lângă care staţi în autobuz, cei pe lângă care treceţi pe stradă şi chiar cei care afişează o mină veselă, dar ascund nori negri în suflet.
Acum câţiva ani, un amic şi-a luat viaţa. Era ultimul om la care mă aşteptam, cel mai vesel, glumeţ şi calm bărbat pe care îl cunoşteam. Încă un caz în care frustrările şi depresia au ros adânc în interior până ce totul a putrezit, până ce n-a mai fost nimic de salvat. Nimeni nu a ştiut ce ascundea, ce gânduri îl împresurau. A lăsat în urmă o familie îndurerată, pentru care toate zilele de după au fost pline de negură. A făcut lumea mai bună, şi-a rezolvat problemele? Nicidecum. Poate mai ales în perioada asta ar trebui să conştientizăm că peste orice se poate trece, că vremuri mai bune vor veni, trebuie doar să avem răbdare cu noi, cu ceilalţi. Şi poate acum, mai mult ca oricând, realizăm ce bine ne era acum ceva timp, poate singura parte bună a crizei în care de afundăm.
Oameni buni, nu vi se pare că începem să devenim o ţară de deprimaţi, de frustraţi, veşnic nemulţumiţi de noi, dar mai ales de ceilalţi? Că am ajuns doar să vedem paiul din ochiul altuia, doar necazurile, să ne frământăm în fiece clipă şi să amplificăm astfel groapa în care am intrat? În cea mai proastă perioadă a vieţii mele, când credeam că nimeni nu mai e atât de necăjit ca mine, a apărut cazul Danielei, care mi-a arătat din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că problemele mele sunt mici picături de apă într-un ocean de necazuri. Nu vorbesc acum de copiii care mor de sete în Africa, replica asta e fumată. Dar oamenii cu adevărat loviţi de cruntul destin se află lângă noi. Pot fi cei lângă care staţi în autobuz, cei pe lângă care treceţi pe stradă şi chiar cei care afişează o mină veselă, dar ascund nori negri în suflet.
Acum câţiva ani, un amic şi-a luat viaţa. Era ultimul om la care mă aşteptam, cel mai vesel, glumeţ şi calm bărbat pe care îl cunoşteam. Încă un caz în care frustrările şi depresia au ros adânc în interior până ce totul a putrezit, până ce n-a mai fost nimic de salvat. Nimeni nu a ştiut ce ascundea, ce gânduri îl împresurau. A lăsat în urmă o familie îndurerată, pentru care toate zilele de după au fost pline de negură. A făcut lumea mai bună, şi-a rezolvat problemele? Nicidecum. Poate mai ales în perioada asta ar trebui să conştientizăm că peste orice se poate trece, că vremuri mai bune vor veni, trebuie doar să avem răbdare cu noi, cu ceilalţi. Şi poate acum, mai mult ca oricând, realizăm ce bine ne era acum ceva timp, poate singura parte bună a crizei în care de afundăm.
luni, 16 august 2010
Primul site culinar din Vrancea se lansează astăzi!
Lume, lume! Pofticioşi, mâncâcioşi, gospodini şi gospodine! La Gurmanda Cârcotaşă veţi găsi de toate. De la reţete gustoase, la poveşti şi cronici de restaurant. Puteţi trimite reţete, cârcoteli sau poate laude din restaurante şi pensiuni din Vrancea şi nu numai. S-aveţi poftă la citit, gătit şi mai ales mâncat!
duminică, 15 august 2010
Top Blog de duminică(10)
Pfuai, de când n-am mai scris la rubrica asta… Deci, să purcedem
Blogul lui Serginho - Scrie bine băiatul ăsta, îmi place mult. Dar şi mai mult îmi place ultima postare Despre copilarie
Schitze din viaţă e blogul vrânceanului nostru, Adrian, unde intru când vreau să citesc ceva scris cu măiestrie. Nu rataţi Schita 12 si Manifestul needitat!
Mioritica Politică -Ultimul, dar nu cel de pe urmă, blogul lui Sebi, de pe care vă recomand pamfletul Un "trialog" imaginar. Spor la citit si de ce nu, la râs. Şi nu, Sebi nu e soţul meu :)
Blogul lui Serginho - Scrie bine băiatul ăsta, îmi place mult. Dar şi mai mult îmi place ultima postare Despre copilarie
Schitze din viaţă e blogul vrânceanului nostru, Adrian, unde intru când vreau să citesc ceva scris cu măiestrie. Nu rataţi Schita 12 si Manifestul needitat!
Mioritica Politică -Ultimul, dar nu cel de pe urmă, blogul lui Sebi, de pe care vă recomand pamfletul Un "trialog" imaginar. Spor la citit si de ce nu, la râs. Şi nu, Sebi nu e soţul meu :)
vineri, 13 august 2010
Ce îţi doreşti de fapt?
Prinşi în vâltoarea vieţii, în maratonul continuu pentru bani şi tot felul de obiecte care nu ne fac deloc mai fericiţi pe termen lung, mai putem oare să ne oprim din alergare, să ne ştergem frunţile de sudoare cu mâneca şi să ne oprim să mai şi respirăm? Să ne acordăm atenţia binemeritată? Când a fost ultima oară când te-ai întrebat ce îţi doreşti de fapt? Ce anume te face fericit? O carte extraordinară, o plimbare la umbra copacilor, o mâncare excepţională sau poate un sărut?
Fugim prin viaţă, lăsăm în urmă clipe, zile, secunde, dar nu ştim încotro ne îndreptăm. Spre ce alergăm? La urechi ne ajung tot felul de sfaturi, de critici, de soluţii. Câteodată suntem precum bureţii. Absorbim tot până ne umplem. Vocile ne spun ce ar trebui să facem, cum ar trebui să ne simţim, pe cine să iubim, pe cine să evităm, ce să ne placă, ce e bun, ce e rău. În funcţie de voci ne formăm dorinţe care nu ne reprezintă, dar reprezintă binele, calea de urmat.
Avem încercări timide de a ieşi din turmă, dar turma nu acceptă oi negre sau gri, ci doar albe. Majoritatea decide. Dacă toţi îţi spun că e bună calea aleasă de toţi îi asculţi şi revii în turmă. Îţi ignori gândurile, dorinţele care precum grâul, încolţesc în tine de ceva timp. Şi alergi odată cu turma după aceleaşi obiective care însă, odată atinse, nu îţi aduc decât o grimasă şi o senzaţie de vid.
Ia încearcă tu, cititorule, ca de astăzi să te asculţi. Ignoră vocile din jur şi lasă loc doar pentru ecoul dorinţelor tale. Unde te vezi pe viitor? Ce te împlineşte, ce te face să zâmbeşti, să te bucuri cu adevărat? Ieşi din turmă şi gustă libertatea în gândire, fericirea adevărată, nu ce îţi spun alţii că ar fi fericirea. Să ai o zi minunată!
Fugim prin viaţă, lăsăm în urmă clipe, zile, secunde, dar nu ştim încotro ne îndreptăm. Spre ce alergăm? La urechi ne ajung tot felul de sfaturi, de critici, de soluţii. Câteodată suntem precum bureţii. Absorbim tot până ne umplem. Vocile ne spun ce ar trebui să facem, cum ar trebui să ne simţim, pe cine să iubim, pe cine să evităm, ce să ne placă, ce e bun, ce e rău. În funcţie de voci ne formăm dorinţe care nu ne reprezintă, dar reprezintă binele, calea de urmat.
Avem încercări timide de a ieşi din turmă, dar turma nu acceptă oi negre sau gri, ci doar albe. Majoritatea decide. Dacă toţi îţi spun că e bună calea aleasă de toţi îi asculţi şi revii în turmă. Îţi ignori gândurile, dorinţele care precum grâul, încolţesc în tine de ceva timp. Şi alergi odată cu turma după aceleaşi obiective care însă, odată atinse, nu îţi aduc decât o grimasă şi o senzaţie de vid.
Ia încearcă tu, cititorule, ca de astăzi să te asculţi. Ignoră vocile din jur şi lasă loc doar pentru ecoul dorinţelor tale. Unde te vezi pe viitor? Ce te împlineşte, ce te face să zâmbeşti, să te bucuri cu adevărat? Ieşi din turmă şi gustă libertatea în gândire, fericirea adevărată, nu ce îţi spun alţii că ar fi fericirea. Să ai o zi minunată!
miercuri, 11 august 2010
Din ciclul toate mi se întâmplă numai mie- Boşorogul libidinos
Din câte ştiţi cei care mă mai citiţi câteodată, am un Matizache cam vechi şi cam rablagit. Ei bine, are un cauciuc desumflat pe partea dreaptă. Cum stăteam eu aşa la semafor, cântând din toţi rărunchii o melodie de la Paraziţii, un nene la vreo 60 de ani îmi face semne disperate, îmi dă claxoane. Eu, naivă, mă uit că poate am pană, ceva, şi mă atenţionează ca tot omul. Când colo, boşo a afişat un rânjet scârbos ca o budă publică nespălată de trei zile şi şi-a scos telefonul pe geam, să-mi ceară numărul. Io m-am uitat în altă parte şi am zis că mă lasă în pace, că na’ înţelege el, că are o vârstă. De unde, a luat-o după mine pe străduţe, gesticulând aprig, a fost o urmărire ca-n filmele proaste de acţiune. Într-un final, am oprit la un supermarket din cartier, unde am stat vreo 30 de minute şi a plecat, că omu’ parcase să mă aştepte. Eu ce să înţeleg din povestea asta? Ori e nenea cam tamp, ori chiar sunt femei care chiar se lasă agăţate de toţi boşorogii libidinoşi cu jeep?!?
Foto
marți, 10 august 2010
Două scurte din offline- pentru că viaţa bate netul
1.Cum stăteam eu ieri liniştită la calculator aud gălăgie mare pe hol, ţipete, urlete, agitaţie mare. Am crezut că a luat ceva foc şi am deschis uşa să văd ce e. Când colo, doi popi urlau tare pe hol “Moliftaaaa, moliftaaaa!”(Cică ar fi o slujbă pt. lăuze- WTF?!?. Nu mai zic că a fost vizat şi un vecin culmea, fără burtă). Cum i-am zărit pe stimabilii urlători ai Domnului, am închis uşa şi am încuiat-o la loc. Când, ce să vezi?? Au început să forţeze clanţa, să bubuie în uşă disperaţi, de am crezut că o dărâmă. Mare criza, mare foamea, da’ oare Ăl de Sus ce crede despre asta?
2.Vinerea trecută se anunţa a fi o zi minunată, plecam la mare după-amiaza, totul bine şi frumos. Până s-a ajuns la şantier, unde nu mai era nici ţipenie de muncitor. Dă-i, caută-i, întreabă prin sat. Şi ei ce făceau? Ce făceau? Erau la POMANĂ!!! Că na’, dacă i-a chemat o femeie sufletistă, ei cum să nu se ducă şi să piardă vinişorul şi fasolica? Mai spre seară, probabil de supărare că au fost chemaţi înapoi la muncă de la superdistracţia în numele mortului necunoscut, unu’ a vrut să plece acasă cu un flex. Explore the ciordeiniăn gardăn!
2.Vinerea trecută se anunţa a fi o zi minunată, plecam la mare după-amiaza, totul bine şi frumos. Până s-a ajuns la şantier, unde nu mai era nici ţipenie de muncitor. Dă-i, caută-i, întreabă prin sat. Şi ei ce făceau? Ce făceau? Erau la POMANĂ!!! Că na’, dacă i-a chemat o femeie sufletistă, ei cum să nu se ducă şi să piardă vinişorul şi fasolica? Mai spre seară, probabil de supărare că au fost chemaţi înapoi la muncă de la superdistracţia în numele mortului necunoscut, unu’ a vrut să plece acasă cu un flex. Explore the ciordeiniăn gardăn!
luni, 9 august 2010
Costineşti, the land of buluceală
De mai bine de cinci ani nu trece vară în care să nu trec măcar două zile pe la Costineşti, locul de unde îmi vin cele mai frumoase amintiri din vacanţele din liceu. Îi cunosc toate plajele, toate străduţele, dintr-o parte în alta. Cred că nu există golfuleţ, scoică sau fir de nisip cărora să nu le ştiu locul. Deşi pare staţiunea în care cocălărismul e la el acasă, Costineştiul are părţi care te pot surprinde, locuri pe care nu le găseşti în altă parte, plaje izolate, cu apă limpede şi înlănţuiri lucioase de roci. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre buluceala, gloata, turma, hoarda, spuneţi-i cum vreţi, de weekendul ăsta.
Cum vă spuneam, de o bună perioadă de timp vin în fiecare vară, în anii trecuţi petreceam aproape toată vara pe litoral. Băi nene, eu ceva ca anul ăsta n-am văzut în toată viaţa mea. Şi am păţit ceva în premieră: am rămas blocată pe stradă în mers. Îmi pare tare rău că n-am avut aparatul foto cu mine, că vedeaţi ce n-aţi văzut. De la pitzi, la cocalari, la părinţi cu copii de mână, cum să vă spun, un puhoi infinit de oameni, totul condimentat cu zeci şi zeci de tarabe care vând de la gogoşele şi bombonele la vibratoare şi sâni de plastic. Costineştiul a devenit pentru două seri un mare bazar, o mare groapă de gunoi, o oală în fierbere, plină de oameni.
Şi nu pot să nu îmi aduc aminte de un sfârşit de săptămână petrecut la Nisipurile de Aur, tot în vârful sezonului. O staţiune frumoasă, curată, plină de flori, dar în schimb cu prea puţini oameni. Şi atunci mă întreb şi eu, cum de peste tot văd că românii fug la vecini, că litoralul nostru rămâne gol, etc. Şi mai haios e că săptămânile trecute nu era mai nimeni pentru că au văzut la ştiri peşti otrăvitori, peşti care, de altfel, sunt în apele noastre de ani buni, da’ abia anul ăsta i-au descoperit şi televiziunile. A dat strechea în turişti tocmai când îmi pregătisem şi eu un weekend relaxant. Şi bineînţeles că plajele izolate n-au mai fost deloc izolate. Tot Soveja e mama odihnei.
Cum vă spuneam, de o bună perioadă de timp vin în fiecare vară, în anii trecuţi petreceam aproape toată vara pe litoral. Băi nene, eu ceva ca anul ăsta n-am văzut în toată viaţa mea. Şi am păţit ceva în premieră: am rămas blocată pe stradă în mers. Îmi pare tare rău că n-am avut aparatul foto cu mine, că vedeaţi ce n-aţi văzut. De la pitzi, la cocalari, la părinţi cu copii de mână, cum să vă spun, un puhoi infinit de oameni, totul condimentat cu zeci şi zeci de tarabe care vând de la gogoşele şi bombonele la vibratoare şi sâni de plastic. Costineştiul a devenit pentru două seri un mare bazar, o mare groapă de gunoi, o oală în fierbere, plină de oameni.
Şi nu pot să nu îmi aduc aminte de un sfârşit de săptămână petrecut la Nisipurile de Aur, tot în vârful sezonului. O staţiune frumoasă, curată, plină de flori, dar în schimb cu prea puţini oameni. Şi atunci mă întreb şi eu, cum de peste tot văd că românii fug la vecini, că litoralul nostru rămâne gol, etc. Şi mai haios e că săptămânile trecute nu era mai nimeni pentru că au văzut la ştiri peşti otrăvitori, peşti care, de altfel, sunt în apele noastre de ani buni, da’ abia anul ăsta i-au descoperit şi televiziunile. A dat strechea în turişti tocmai când îmi pregătisem şi eu un weekend relaxant. Şi bineînţeles că plajele izolate n-au mai fost deloc izolate. Tot Soveja e mama odihnei.
joi, 5 august 2010
miercuri, 4 august 2010
Casa Veche sau cum mâncarea bună e anulată de gafe
Cel mai mare regret pe care îl am vizavi de ieşirea de aseară e faptul că nu mi-am luat aparatul foto cu mine, să puteţi admira chiloţeii tip Babuşca şi prosopelele jegoase agăţate pe o sârmă la intrarea în restaurantul Casa Veche. Aseară a fost a treia oară când am mers şi mă aşteptam la aceleaşi servicii impecabile şi desigur, aceeaşi mâncare foarte bună. Eh, dacă la alţii a treia oară e cu noroc, la mine n-a fost.
Ca un şofer responsabil, dar totuşi încolţit de pofta de a bea o bere rece pe căldurile astea, am întrebat ce tipuri de bere fără alcool au. Mi s-a spus de Schlossgold şi încă un nume care mie mi-a sunat a Gosser. Iar eu am zis Gosser, că toţi şoferii ştiu că Schlossgold e infectă. Mi s-a adus Gosser, dar ce surpriză, cu alcool. Am chemat chelneriţa, i-am spus cu amabilitate că s-a făcut o greşeală. Reacţia a fost promptă şi după cum ne-am obişnuit cu serviciile noastre, impertinentă. Că eu n-am auzit bine, că i s-a părut că vreau până la urmă cu alcool, toate spuse cu o grimasă evidentă. Normal că pe nota de plată s-a regăsit şi berea nebăută. Asta după ce am cerut nota pentru mine şi prietena mea şi a venit doar pentru mine, că domn’le cică aşa aş fi zis, deşi toată masa a auzit că am specificat pentru amândouă. Mai pe şleau, mai pe ocolite, m-a făcut şi surdă şi puţin retardă că nu mai ţin minte ce spun. Totul cu aceeaşi grimasă, că doar asta a fost până la urmă cireaşa de pe tort.
Ar fi putut fi o seară perfectă, dar încă mai avem multe de învăţat la capitolul servicii şi mai ales amabilitate. Păcat de ruloul „Simfonia mărilor” şI cartofii “Casa Veche” care mi-au uns sufletul de mare gurmandă.
Foto
marți, 3 august 2010
Oglinda spartă
N-am putut niciodată să înţeleg răutatea. Nu răutatea folosită pentru atingerea unor scopuri materiale sau de orice alt fel, ci răutatea în forma ei pură, nealterată, nevoia unor indivizi care nu au nimic de demonstrat sau de câştigat de a arunca cu fecale in restul lumii.
Am cochetat şi eu cu răutatea în diverse rânduri, dar de fiecare dată cînd mi-am propus să răspund răutăţii cu aceeaşi monedă, n-am făcut decât să mă murdăresc eu însămi şi să am lupte intense cu propria conştiinţă. Răutatea rupe prietenii, relaţii, transformă iubirea în hârtie şi o aruncă la coş. Rănirea altora te poate răcori, te poate curăţa pe moment, dar intri într-un cerc din care nu vei mai ieşi întreg.
Ceva din fiinţa ta se rupe. Încet, încet te faci bucăţi. Mai trece o zi, mai cade ceva bun din tine, până când rămâi gol. Doar tu cu răutatea ta. Singuri. Faţă în faţă. O priveşti compătimitor, e tot ce ţi-a rămas. Încerci să vorbeşti cu ea, să te regăseşti în oglinda ei spartă. Vezi frânturi din tine, dar nu te vezi întrutotul. Ce ai fost odată s-a spart în bucăţi mici, cu un luciu rece şi murdare la colţuri. Încerci să aduni bucăţile reci ca metalul îngheţat, dar nu se mai potrivesc. Ai obosit potrivindu-le iar şi iar fără rezultat.
Încerci s-o foloseşti din nou. De atâtea ori când ai apelat la ea în trecut nu te-a dezamăgit. Te-a făcut să zâmbeşti cu satisfacţie când altul plângea, să râzi stricat când altul ofta. Azi răutatea nu mai găseşte în tine nimic în care să se încolăcească perfid, nimic de ros cu poftă sălbatică. Nu poate trăi într-un gol. Până şi ea te-a părăsit.
Am cochetat şi eu cu răutatea în diverse rânduri, dar de fiecare dată cînd mi-am propus să răspund răutăţii cu aceeaşi monedă, n-am făcut decât să mă murdăresc eu însămi şi să am lupte intense cu propria conştiinţă. Răutatea rupe prietenii, relaţii, transformă iubirea în hârtie şi o aruncă la coş. Rănirea altora te poate răcori, te poate curăţa pe moment, dar intri într-un cerc din care nu vei mai ieşi întreg.
Ceva din fiinţa ta se rupe. Încet, încet te faci bucăţi. Mai trece o zi, mai cade ceva bun din tine, până când rămâi gol. Doar tu cu răutatea ta. Singuri. Faţă în faţă. O priveşti compătimitor, e tot ce ţi-a rămas. Încerci să vorbeşti cu ea, să te regăseşti în oglinda ei spartă. Vezi frânturi din tine, dar nu te vezi întrutotul. Ce ai fost odată s-a spart în bucăţi mici, cu un luciu rece şi murdare la colţuri. Încerci să aduni bucăţile reci ca metalul îngheţat, dar nu se mai potrivesc. Ai obosit potrivindu-le iar şi iar fără rezultat.
Încerci s-o foloseşti din nou. De atâtea ori când ai apelat la ea în trecut nu te-a dezamăgit. Te-a făcut să zâmbeşti cu satisfacţie când altul plângea, să râzi stricat când altul ofta. Azi răutatea nu mai găseşte în tine nimic în care să se încolăcească perfid, nimic de ros cu poftă sălbatică. Nu poate trăi într-un gol. Până şi ea te-a părăsit.
luni, 2 august 2010
Încă de pe atunci vulpea era vânătorul- Herta Muller
Cartea asta mi-a lăsat un gust amar şi un iz de putrefacţie în nări. Nu pentru că ar fi scrisă prost, ci pentru că surprinde atât de bine şi atât de detaliat mizeria umană din perioada comunismului, micimea caracterelor, schizofrenia oamenilor, teama care pândeşte după orice colţ. “Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” nu este un roman ca multe altele. Stilul scriitoarei de origine română este unul diferit de ceea ce am citit eu până acum. Muller alege secvenţe din viaţa amară a personajelor sale şi le exploatează până la ultimul purice, până la ultimul miros, până ce cititorul este acolo şi simte frica, scârba şi neputinţa. Romanul o are în centru pe Adina, o profesoară, care din pricina unei blăni de vulpe obţinută cu greu este luată în vizor de crunta Securitate, în timp ce pe marginea poveştii ni se dezvăluie detalii din viaţa prietenei sale Clara, care află că Pavel, bărbatul căsătorit cu care are o relaţie, este ofiţer la Securitate. Povestea nu este una dedicată cititorilor slabi de înger, întrucât unele secvenţe sunt peste poate de dure, precum un ciocan care te loveşte în moalele capului şi nici celor care vor o lectură facilă, mai ales că orice rând aşternut pe hârtie este o nouă poveste, scoate la iveală un alt simţământ.
Citate:
“Când stai multă vreme în cafenea, frica se aşază şi ea şi aşteaptă. Şi dacă mâine vii din nou, e deja acolo unde te aşezi. E ca un păduche de frunză care ţi-a intrat în cap, nu mai scapi de el. Dacă zăboveşti prea mult acolo, se preface că e mort”
“Sticla de rachiu trece din mână în mână. Vocile se împleticesc. O seară frumoasă. Într-o ţară frumoasă. Putem să ne spânzurăm cu toţii. Este interzis să murim împreună”
P.S.- Recomand cartea celor care l-au votat pe Ceauşescu acum câteva zile, se pare că au memorie scurtă, asta ca să fiu delicată în afirmaţii.
vineri, 30 iulie 2010
Speranţă pentru Daniela
O s-o las pe Daniela să vă spună povestea ei cutremurătoare, cuvintele mele sunt de prisos:
O sa incerc sa va scriu cateva randuri despre mine,care sper cu disperare sa va miste in suflet,pentru a ma putea ajuta,caci numai datorita dumneavoastra mi se mai poate acorda o sansa la viata!
Sunt o tanara de 26 de ani si 8 luni,sunt din Focsani,jud. Vrancea si sunt de meserie asistent de farmacie. Provin dintr-o familie modesta cu parintii muncitori.Am avut o copilarie linistita si sanatoasa,fara sa cred vreodata,ca viata,destinul,luati-o cum vreti va lua o alta intorsura, va deveni crunta tocmai la nasterea fetitei mele, mai exact pe data de 02.02.2010, cand trebuia sa ma bucur ca orice prospata mamica de puiul ei,care viseaza sa il tina la piept, sa il simta si sa se bucure de aceasta minune divina.
Dar din pacate eu nu am putut sa simt acestea, deoarece am fost diagnosticata imediat cu Leucamie Mieloblastica Acuta (LAM5),cu 33% blasti(celule canceroase). Totul a venit ca un traznet asupra mea si a familiei mele. Datorita medicilor minunati de la spitalul Universitar din Bucuresti am reusit sa stau cu fetita mea, pe nume Bianca Maria, 3 zile in spital, dupa care au externat-o, iar eu am ramas pe sectia de Hematologie pentru a incepe tratamentul. De atunci am inceput sa o vad cu portia stand mai mult la spital,dar cu speranta ca ma voi face bine si voi fi langa ea pentru totdeauna. Au reusit din primele 2 sedinte de tratament cu citostatice sa ajung la 1% blasti,adica remisiune,ceea ce se pare ca era minunat, dar din pacate boala a recazut si in prezent sunt 6% blasti, ceea ce inseamna ca singura mea sansa este alotransplantul de maduva pentru a putea supravietui si a ma bucura impreuna cu sotul de fetita noastra care in prezent are 5 luni si 3 saptamani si care este un copil minunat si care incepe deja sa imi simta lipsa. Imi pun des intrebarea daca copilul meu va avea mama, dar nu pot gasi inca acest raspuns. Increderea in Dumnezeu este, dar raspunsul sta la dumneavoastra!
Pentru acest alotransplant de maduva trebuie sa strang suma de 130 000 EURO. Puterile mele si a familiei mele financiare nu imi permit sa strang acesti bani,de aceea apelez la dumneavoastra de la inima la inima sa imi acordati si mie O Sansa la Viata pentru a ma putea bucura de acel inger care imi da putere sa lupt! Contul in care puteti pune banii este deschis la Sucursala BRD si este: RO84BRDE400SV01292294000
P.S. -Am scris şi ieri pt. ziar, dar din păcate n-a apărut. Fac cu ocazia asta un apel la blogosferă, mai ales la vrânceni, s-o ajutăm cât putem!
UPDATE- După cum se vede, avem şi banner, datorită lui Grim Cris
joi, 29 iulie 2010
"Eu nu dau cu mătura"
Studiu de caz: Dorel, necalificat, parţial surd, angajat pe 1000 de lei
-Dorele, uite ce mizerie e în magazie, ia şi tu mătura şi fă puţină curăţenie pe acolo, că nu putem lucra aşa, dă-o încolo de treabă...
-Eu nu sunt angajat aici ca să dau cu mătura. N-am făcut eu mizerie, ceilalţi. Eu nu dau cu mătura(!?!?)
După încă două serii de rugăminţi fierbinţi pentru ca Dorel să-şi facă treaba de necalificat(ultima oară când am verificat nu era licenţiat în fizică nucleară), Dorel a fost nevoit să-şi ia mândria şi să şi-o bage în fund. Şi uite aşa Dorel a ajuns şomer. Nu, n-are casă, n-are bani, nu-l mai angajează nimeni în vremurile astea, câştiga aproape dublu faţă de autoare, totul înscris desigur pe cartea de muncă, dar are orgoliul intact. Şi ne-a arătat el nouă că e bărbat adevărat, nu se "umileşte" muncind. Câţi şomeri erau în Vrancea? 12.000? Hmm, oare de ce? Acum câteva zile, încă doi muncitori au lipsit nemotivat. N-au avut chef să vină. Na răspuns!
-Dorele, uite ce mizerie e în magazie, ia şi tu mătura şi fă puţină curăţenie pe acolo, că nu putem lucra aşa, dă-o încolo de treabă...
-Eu nu sunt angajat aici ca să dau cu mătura. N-am făcut eu mizerie, ceilalţi. Eu nu dau cu mătura(!?!?)
După încă două serii de rugăminţi fierbinţi pentru ca Dorel să-şi facă treaba de necalificat(ultima oară când am verificat nu era licenţiat în fizică nucleară), Dorel a fost nevoit să-şi ia mândria şi să şi-o bage în fund. Şi uite aşa Dorel a ajuns şomer. Nu, n-are casă, n-are bani, nu-l mai angajează nimeni în vremurile astea, câştiga aproape dublu faţă de autoare, totul înscris desigur pe cartea de muncă, dar are orgoliul intact. Şi ne-a arătat el nouă că e bărbat adevărat, nu se "umileşte" muncind. Câţi şomeri erau în Vrancea? 12.000? Hmm, oare de ce? Acum câteva zile, încă doi muncitori au lipsit nemotivat. N-au avut chef să vină. Na răspuns!
marți, 27 iulie 2010
Tăcerea mieluşeilor
Pe zi ce trece îmi dau seama că nu am fost deloc educată bine.
“Respectă-i pe cei din jur”
„Fă-ţi treaba în mod exemplar şi vei vedea recompensele”
“Evită conflictele inutile, comunicarea e cea mai bună soluţie. Cel mai deştept cedează”
“Ajută-i pe cei din jur, dacă ai ocazia. Nicio faptă bună nu rămâne nerăsplătită”
Câte dintre toate sfaturile astea v-au fost cu adevărat folositoare? Şi mai ales, de câte ori, raportat la inutilitatea lor? De câte ori din norişorul pufos de bunătate şi hărnicie nu aţi văzut cum cei puturoşi, nepăsători, şpăgari, mincinoşi, bârfitori, hoţi, nenorociţi fără scrupule au luat spuma din toate lucrurile pe care vi le-aţi dorit vreodată? Cum flutură teancuri de bani nemunciţi în faţa privirilor mieluşeilor plini de respect, prietenie sinceră şi alte calităţi convertite în defecte într-o societate întoarsă cu fundul în sus. Desigur, totul în timp ce în mintea mieluşeilor sună doar vorbele de mai sus.
În timp ce prin primării unele flutură unghiile abia vopsite cu scârbă în faţa celor ce le plătesc, se închid teatre, instituţii de cultură. Pentru mieluşei nu sunt bani. Pentru lichele da.
În timp ce blondele umflate cu pompa fac târtiţa mare şi sunt cunoscute în toată ţara, olimpicii ne pleacă în valuri peste hotare, batjocoriţi cu zece lei şi un articol în colţul unei ultimi pagini. Pentru mieluşei nu sunt bani. Pentru lichele da.
Medici plătiţi cu 700 de lei, animatoare şi videochatiste cu 3000 de euro. Pentru mieluşei nu sunt bani. Pentru lichele da.
Reporteri care dorm în Parlament şi la Guvern de oboseală şi nu de lehamite ca alţii, pentru 500 de lei, moderatori care împroaşcă rahat pentru 17.000 de euro. Pentru mieluşei nu sunt bani. Pentru lichele da.
Voi ce vorbe de duh aţi pregătit pentru copiii voştri?
“Respectă-i pe cei din jur”
„Fă-ţi treaba în mod exemplar şi vei vedea recompensele”
“Evită conflictele inutile, comunicarea e cea mai bună soluţie. Cel mai deştept cedează”
“Ajută-i pe cei din jur, dacă ai ocazia. Nicio faptă bună nu rămâne nerăsplătită”
Câte dintre toate sfaturile astea v-au fost cu adevărat folositoare? Şi mai ales, de câte ori, raportat la inutilitatea lor? De câte ori din norişorul pufos de bunătate şi hărnicie nu aţi văzut cum cei puturoşi, nepăsători, şpăgari, mincinoşi, bârfitori, hoţi, nenorociţi fără scrupule au luat spuma din toate lucrurile pe care vi le-aţi dorit vreodată? Cum flutură teancuri de bani nemunciţi în faţa privirilor mieluşeilor plini de respect, prietenie sinceră şi alte calităţi convertite în defecte într-o societate întoarsă cu fundul în sus. Desigur, totul în timp ce în mintea mieluşeilor sună doar vorbele de mai sus.
În timp ce prin primării unele flutură unghiile abia vopsite cu scârbă în faţa celor ce le plătesc, se închid teatre, instituţii de cultură. Pentru mieluşei nu sunt bani. Pentru lichele da.
În timp ce blondele umflate cu pompa fac târtiţa mare şi sunt cunoscute în toată ţara, olimpicii ne pleacă în valuri peste hotare, batjocoriţi cu zece lei şi un articol în colţul unei ultimi pagini. Pentru mieluşei nu sunt bani. Pentru lichele da.
Medici plătiţi cu 700 de lei, animatoare şi videochatiste cu 3000 de euro. Pentru mieluşei nu sunt bani. Pentru lichele da.
Reporteri care dorm în Parlament şi la Guvern de oboseală şi nu de lehamite ca alţii, pentru 500 de lei, moderatori care împroaşcă rahat pentru 17.000 de euro. Pentru mieluşei nu sunt bani. Pentru lichele da.
Voi ce vorbe de duh aţi pregătit pentru copiii voştri?
vineri, 23 iulie 2010
Rosu si negru- Stendhal
Pasiune sau datorie? Onestitate sau făţărnicie? Doamna de Renal sau Mathilde? Armată sau biserică? Prin toate aceste dileme şi multe altele trece Julien Sorel, unul dintre cele mai marcante personaje din istoria literaturii universale. Originile lui Julien sunt unele extrem de modeste, fiind un simplu fiu de tâmplar, care visează la o strălucită carieră militară, avându-l ca idol pe Napoleon. (De altfel şi autorul romanului a luat parte la campania din Italia a generalului Bonaparte, consacrându-se literaturii la o vârstă relativ înaintată). Biserica reprezintă pentru eroul nostru cu ţeluri înalte doar modalitatea de a mai urca o treaptă pe scara socială, modalitate în care ajunge să o cunoască pe cea care îi va sădi pasiunea în inimă, ea însuşi sacrificându-şi onoarea, căsnicia şi situaţia socială. Julien va ajunge ulterior în casa marchizului de Mole tot după o perioadă în sânul Bisericii, unde nu se va regăsi niciodată. Odată intrat în aristocraţia Parisului, tânărul se îndrăgosteşte de fiica stâpânului său, Mathilde, întâmplare care dă naştere unui întortocheat triunghi amoros, frânt de trădare, minciuni şi în final moarte. Destinul său va fi, până la condamnarea la moarte, unul brăzdat de veşnicul complex al omului de condiţie socială inferioară şi de ura viscerală vizavi de tot ce înseamnă aristocraţie, fandoseală şi forme fără fond, însă ajunge, paradoxal, să mimeze afecţiunea, să mintă şi să se apropie teribil de ceea ce a urât toată viaţa sa. Citate care mi-au plăcut:
“Iată efectul zădărniciilor lumii acesteia; se pare că eşti obişnuit cu chipuri vesele, adevărate teatre ale minciunii. Adevărul este auster, domnule"
“În trufia mea, am fost de atâtea ori încântat că sunt diferit de ceilalţi tineri ţărani! Ei bine, am trăit destul pentru a vedea că diferenţa generează ură”
“Iubirea bazată pe raţiune este, fără îndoială, mai înţeleaptă decât iubirea adevărată, dar ea nu are decât puţine clipe de entuziasm”
sâmbătă, 10 iulie 2010
Gheorghe şi Vasile
-Băi Gheo, nu ţi se pare că militarii ăia se mişcă cam încet? Ce p.zda mamii lor?!? În ritmul ăsta nici mâine n-avem digul făcut!!
-Nişte porci! Da' bani primesc, mânca-mi-ar... Las că nu-i dracu' aşa de negru, măcar Marghioala a primit pantofi cu toc!
Foto
joi, 8 iulie 2010
Cine-a pus femeia-n drum…
Vorbeam cu maică-mea într-o seară despre condiţia femeii în zilele astea, mai ales că după o zi nasoală la serviciu avea de făcut curăţenie, mâncare şi de spălat haine. A zis o chestie care m-a pus pe gânduri. Cine a venit cu ideea asta tâmpită a emancipării noastre? Au mâncat stricat, vorba lui Firea?
Ce nu v-a plăcut, dragi domniţe? Că stăteaţi toată ziua cu buzele-n sus, făceaţi prăjiturele cu vanilie şi bombonele colorate şi croşetaţi mănuşile alea cu un singur deget pe care nu le purta niciun prichindel? Că vorbeaţi cu copiii voştri şi chiar le cunoşteaţi grijile, prietenii, temerile în loc să-i vedeţi jumătate de oră înainte de culcare? Că oboseala şi stresul nu făceau parte din vocabular? Că vă vedeaţi prietenele mult mai des şi aveaţi timp de plimbări şi de voi înşivă? Sau poate că tot timpul eraţi aranjate, machiate, coafate şi odihnite? Dar nuuu! Aţi vrut muncă şi iar muncă, egalitate, drepturi, respect? Hmm, din partea cui?
Şi, la naiba, asta nici măcar nu-i egalitate. Cum vine asta ca după muncă, vasele, copiii, mâncarea, curăţenia, toate rămân tot în cârca femeii?!? Oricât te-ar ajuta perechea, greul tot aici e. Şi atunci ce mama naibii aţi rezolvat? Ne-aţi mai dat şi drept de vot, când se ştie că în ţara asta orice ai alege iese rău.
Odată cu emanciparea, ne-am ales cu dreptul la muncă şi la vot, în timp ce milioane de femei sunt “caftite” şi abuzate zilnic că n-au gătit, că n-au timp de bărbat, că nu mai au timp să se îngrijească şi nici chef de iubăreală după 12 ore de muncă şi că arată ca dracu’. Feministelor din înteaga lume, grupul femeilor emancipate vă urează spor la treabă şi vă mulţumeşte pentru oboseala din oase şi din suflet!
Ce nu v-a plăcut, dragi domniţe? Că stăteaţi toată ziua cu buzele-n sus, făceaţi prăjiturele cu vanilie şi bombonele colorate şi croşetaţi mănuşile alea cu un singur deget pe care nu le purta niciun prichindel? Că vorbeaţi cu copiii voştri şi chiar le cunoşteaţi grijile, prietenii, temerile în loc să-i vedeţi jumătate de oră înainte de culcare? Că oboseala şi stresul nu făceau parte din vocabular? Că vă vedeaţi prietenele mult mai des şi aveaţi timp de plimbări şi de voi înşivă? Sau poate că tot timpul eraţi aranjate, machiate, coafate şi odihnite? Dar nuuu! Aţi vrut muncă şi iar muncă, egalitate, drepturi, respect? Hmm, din partea cui?
Şi, la naiba, asta nici măcar nu-i egalitate. Cum vine asta ca după muncă, vasele, copiii, mâncarea, curăţenia, toate rămân tot în cârca femeii?!? Oricât te-ar ajuta perechea, greul tot aici e. Şi atunci ce mama naibii aţi rezolvat? Ne-aţi mai dat şi drept de vot, când se ştie că în ţara asta orice ai alege iese rău.
Odată cu emanciparea, ne-am ales cu dreptul la muncă şi la vot, în timp ce milioane de femei sunt “caftite” şi abuzate zilnic că n-au gătit, că n-au timp de bărbat, că nu mai au timp să se îngrijească şi nici chef de iubăreală după 12 ore de muncă şi că arată ca dracu’. Feministelor din înteaga lume, grupul femeilor emancipate vă urează spor la treabă şi vă mulţumeşte pentru oboseala din oase şi din suflet!
duminică, 4 iulie 2010
Viața fără vecini "e pustiu"
Dacă ploaia și praful ridicat de șmecherașii care merg cu suta la oră printre blocuri nu au ornat destul de bine unitatea exterioară a AC-ului, nimic nu o face mai bine decât vecinul de deasupra. Pentru că poate și pentru că o zi fără să arunci ceva pe geam e o zi searbădă. E ca mâncarea fără sare și ca sexul fără...eh, știți voi.
vineri, 2 iulie 2010
Te-ai întrebat vreodată cine te-ar ajuta?
Îmi place cum toată lumea îşi dă cu părerea despre ce ar fi trebuit să facă sau să nu facă oamenii care au rămas fără case în urma inundaţiilor. De parcă toţi oamenii şi-ar permite să se mute în altă localitate mai sigură şi să înceapă să trăiască din nou ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Credeţi-mă, nu putem înţelege nici măcar în proporţie de 10% cum e să fii în locul acestor oameni.
Acum mai bine de zece ani, în urma unui incendiu, casa bunicilor mei a ars până la temelie, n-a mai rămas nimic. Odată cu ea, munca de peste 40 de ani a unor oameni care, când s-au căsătorit la 16 ani, împărţeau amândoi un ou pe zi, atât de săraci erau. O casă care a crescut odată cu ei, ridicată cu lutul modelat de mâini deja obosite şi crăpate de muncă. La fel ca un copil, s-a făcut mare cu sudoarea frunţii părinţilor ei. I-au trebuit zeci de ani, sute de ore, mii şi mii de minute . Totul a căzut la pământ într-o clipită, printre limbi de foc care le-au răpit totul unor oameni care ar fi meritat toate bogăţiile lumii. În acea clipă, bunicul meu, în loc să salveze ce mai putea salva, îi ajuta pe alţii. Iubirea pentru semeni, atât de exploatată de creştinism doar în vorbe, l-a făcut pe tătăiţa să uite de munca lui de veri întregi şi de dolarii ascunşi în mare secret sub o pătură din dulap şi chiar de televizorul pentru care a muncit luni în şir. Şi acum ţin minte cu ce mândrie l-a dezvelit în faţa noastră când s-a întors de la Bucureşti... Nu i-a păsat de nimic. Alţii au fost mai importanţi, aveau probleme mai grave. Omenia s-a plătit atunci în bani, pentru agoniseala lui era prea târziu. Alţii n-au gândit ca el.
Şi acum imaginaţi-vă că aţi fi în locul lor. Că într-o clipă aţi pierdut totul. Simplul gând de a nu avea nimic după decenii de trudă îl înfioară până şi pe cel mai puternic individ. Nu militez pentru cerşetoria de la stat, dar parcă o grămadă de cărămizi crăpate şi o uşă nu pot da măcar speranţă. Aţi putea oare să mai gândiţi limpede? Credeţi că v-ar ajuta alţii să o luaţi de la început? Abia în momente de genul ăsta afli cu adevărat de ce se spune că bogăţia cea mai mare sunt copiii şi prietenii adevăraţi. Tragediile scot la iveală ce e mai rău în oameni. Am văzut fraţi care nu i-au primit în casă pe ai lor, copii care le-au întors spatele părinţilor. Tu te-ai gândit vreodată cine te-ar găzdui, cine te-ar hrăni, cine te-ar îmbrăca?
Acum mai bine de zece ani, în urma unui incendiu, casa bunicilor mei a ars până la temelie, n-a mai rămas nimic. Odată cu ea, munca de peste 40 de ani a unor oameni care, când s-au căsătorit la 16 ani, împărţeau amândoi un ou pe zi, atât de săraci erau. O casă care a crescut odată cu ei, ridicată cu lutul modelat de mâini deja obosite şi crăpate de muncă. La fel ca un copil, s-a făcut mare cu sudoarea frunţii părinţilor ei. I-au trebuit zeci de ani, sute de ore, mii şi mii de minute . Totul a căzut la pământ într-o clipită, printre limbi de foc care le-au răpit totul unor oameni care ar fi meritat toate bogăţiile lumii. În acea clipă, bunicul meu, în loc să salveze ce mai putea salva, îi ajuta pe alţii. Iubirea pentru semeni, atât de exploatată de creştinism doar în vorbe, l-a făcut pe tătăiţa să uite de munca lui de veri întregi şi de dolarii ascunşi în mare secret sub o pătură din dulap şi chiar de televizorul pentru care a muncit luni în şir. Şi acum ţin minte cu ce mândrie l-a dezvelit în faţa noastră când s-a întors de la Bucureşti... Nu i-a păsat de nimic. Alţii au fost mai importanţi, aveau probleme mai grave. Omenia s-a plătit atunci în bani, pentru agoniseala lui era prea târziu. Alţii n-au gândit ca el.
Şi acum imaginaţi-vă că aţi fi în locul lor. Că într-o clipă aţi pierdut totul. Simplul gând de a nu avea nimic după decenii de trudă îl înfioară până şi pe cel mai puternic individ. Nu militez pentru cerşetoria de la stat, dar parcă o grămadă de cărămizi crăpate şi o uşă nu pot da măcar speranţă. Aţi putea oare să mai gândiţi limpede? Credeţi că v-ar ajuta alţii să o luaţi de la început? Abia în momente de genul ăsta afli cu adevărat de ce se spune că bogăţia cea mai mare sunt copiii şi prietenii adevăraţi. Tragediile scot la iveală ce e mai rău în oameni. Am văzut fraţi care nu i-au primit în casă pe ai lor, copii care le-au întors spatele părinţilor. Tu te-ai gândit vreodată cine te-ar găzdui, cine te-ar hrăni, cine te-ar îmbrăca?
miercuri, 30 iunie 2010
N-am murit, doar m-am măritat
Zilele trecute soarta a făcut să mă întâlnesc cu o colegă de liceu pe care n-o mai văzusem de muulţi ani şi am aflat că stă şi ea în Focşani. Am întrebat-o dacă mai putem bea câte un suc din când în când şi a venit şi răspunsul: “Păi, na’, am auzit că te-ai măritat... N-am mai încercat să te sun”. Ceee??? Frate, să mă ierte Dumnezeu, da’ n-am făcut vreo boală incurabilă, n-am rămas fără o mână şi ambele picioare, n-am malarie sau Ebola. Doar m-am căsătorit!
Da, nu te mai mira! Tocmai eu, aia care nu credeam că aş face aşa o “prostie” până la minim 30 de ani. Tot eu, aia care cu o lună înainte să zică da spuneam că niciodată n-am să accept. Cu ce mă ajută o hârtie? Nici nu m-am visat mireasă când eram mică, nici n-am vrut petrecere mare care din păcate a fost uriaşă. Ba mai mult, vă sfătuiesc pe toate cele care vreţi să faceţi pasul ăsta să vă înarmaţi cu multă răbdare şi nervi de oţel. Cu atâta organizare, parcă se duce naibii tot farmecul... Şi ce poate fi mai frumos decât să ţi se spună “Doamnă” când tu n-ai trecut de faza cluburilor?
Până la urmă e o chestiune de alegere, un lucru care se întâmplă dacă îl simţi, nu dacă îl aştepţi sau te rogi de fraier să-ţi îndese şaiba pe deget ca să fii o “lady”. Nu ştiu de ce, dar simplu cuvânt “lady” mă face să mă gândesc la o căţea. Şi da, puteţi suna, încă mai pot să dansez, să beau, să respir şi alte lucruri de genul ăsta.
duminică, 27 iunie 2010
Dac-aş fi dictator...
Dan Braşov m-a întrebat ce aş face dacă aş conduce România sau mai exact spus, dacă aş avea putere absolută timp de una până la trei luni. Apăi în cazul ăsta aş fi dictator, nu? Moaamă, ce cool! Aşadar...
1.Aş informatiza instituţiile bugetare, unde acest lucru este posibil, iar o parte din personalul care rânjeşte acum în ghişee ar putea fi recalificat pentru a se ocupa de centralizarea datelor.
2.Aş scădea taxele şi impozitele sau le-aş scoate de tot, pentru a încuraja investiţiile străine.(Numai eu am observat că în paradisurile fiscale se trăieşte excepţional?)
3.Aş face parteneriate public-private pentru a îmbunătăţi infrastructura. Aa, şi încă un lucru. Cel care ar obţine lucrarea la licitaţie ar veni cu un preţ normal, ca în alte state europene, nu triplu!
4. Amenda pe nesimţire! Oricei gunoi aruncat pe jos, orice maşină parcată pe pista de biciclete, orice rahat de câine lăsat în parcare, orice flegmă scuipată pe jos, orice grătar făcut în mijlocul pădurii, amendă de cel puţin 1000 de euo sau muncă în folosul comunităţii, supravegheată de bugetarii disponibilizaţi la punctul 1. (Aşa ar fi şi manageri de resurse umane :D)
5. Încurajarea turismului prin programe speciale adresate pensionarilor, copiilor dezavantajaţi şi celor cu cerinţe speciale; modernizarea taberelor şcolare şi transformarea staţiunilor cu băi termale în SPA-uri de şapte stele.
Aş mai fi avut de scris, dar deja e prea mult… Şi dacă asta aş face pentru ţară, vă daţi seama câte aş face pentru mine… Cert e că după încheierea mandatului aş face înconjurul lumii!
Îi invit şi pe Ioana, Alin şi Valy să îşi dea cu părerea. Hmm, dacă mă gândesc mai bine, mi-ar plăcea să se pună în postura asta şi BdV şi Gabriela.
1.Aş informatiza instituţiile bugetare, unde acest lucru este posibil, iar o parte din personalul care rânjeşte acum în ghişee ar putea fi recalificat pentru a se ocupa de centralizarea datelor.
2.Aş scădea taxele şi impozitele sau le-aş scoate de tot, pentru a încuraja investiţiile străine.(Numai eu am observat că în paradisurile fiscale se trăieşte excepţional?)
3.Aş face parteneriate public-private pentru a îmbunătăţi infrastructura. Aa, şi încă un lucru. Cel care ar obţine lucrarea la licitaţie ar veni cu un preţ normal, ca în alte state europene, nu triplu!
4. Amenda pe nesimţire! Oricei gunoi aruncat pe jos, orice maşină parcată pe pista de biciclete, orice rahat de câine lăsat în parcare, orice flegmă scuipată pe jos, orice grătar făcut în mijlocul pădurii, amendă de cel puţin 1000 de euo sau muncă în folosul comunităţii, supravegheată de bugetarii disponibilizaţi la punctul 1. (Aşa ar fi şi manageri de resurse umane :D)
5. Încurajarea turismului prin programe speciale adresate pensionarilor, copiilor dezavantajaţi şi celor cu cerinţe speciale; modernizarea taberelor şcolare şi transformarea staţiunilor cu băi termale în SPA-uri de şapte stele.
Aş mai fi avut de scris, dar deja e prea mult… Şi dacă asta aş face pentru ţară, vă daţi seama câte aş face pentru mine… Cert e că după încheierea mandatului aş face înconjurul lumii!
Îi invit şi pe Ioana, Alin şi Valy să îşi dea cu părerea. Hmm, dacă mă gândesc mai bine, mi-ar plăcea să se pună în postura asta şi BdV şi Gabriela.
vineri, 25 iunie 2010
Homo victimorus
Dacă nu cunoaşteţi niciun exemplar din ăsta ar trebui să pupaţi pământul de sub picioruşele voastre pentru că sunteţi nişte norocoşi. În primul rând, el este singurul care munceşte, care duce în spate toate greutăţile din jurul său, precum anticul Atlas. Dacă nu iese în evidenţă concret prin nimic, asta e doar pentru că munca titanică pe care o depune este, într-un mod inexplicabil, neobservată de nimeni. Dar nu-i nimic, are el grijă să afle toată lumea cât efort suprauman depune, mai ales prin comparaţii cu ceilalţi care nu fac altceva decât să piardă vremea. Chiar dacă realitatea îl contrazice şi eforturile celorlalţi sunt materializate, are el grijă să explice că fraierii din jurul său fac o treabă de mântuială, incomparabil mai proastă decât el. Dar nu-i nimic, se sacrifică tot el, de parcă ar fi prima dată. Offf, nimeni nu-l apreciază...
Este indspensabil. Convins că fără el totul se prăbuşeşte. Nu, n-are motive să creadă asta, cifrele îl contrazic. Dar a deprins atât de bine arta văitatului încât simplul fapt că nu câştigă dublu faţă de prezent îi pare o nedreptate cruntă pe care are grijă să o expună unde trebuie. Soarta îi aplică lovituri pline de cruzime. Toţi îl urăsc sau cel puţin îl invidiază. Şi, bineînţeles, are grijă să afle toată lumea ce destin mizerabil are sărăcuţul. Nimic nu e mai greţos decât falsa modestie care cere pupături în dos şi îmbrăţişări prefăcute, acompaniate de zâmbete false. În categoria asta intră şi gagicile care se plâng de dimensiuni astronomice ale fundului, doar pentru a smulge un “Dragă, dar arăţi minunat! Cum poţi spune aşa ceva”? Homo victimorus e tot un fel de Homo superiorus în mintea sa, dar mult mai uns cu alifiile prefăcătoriei şi deprins cu lacrimile unsuroase de crocodil.
Este indspensabil. Convins că fără el totul se prăbuşeşte. Nu, n-are motive să creadă asta, cifrele îl contrazic. Dar a deprins atât de bine arta văitatului încât simplul fapt că nu câştigă dublu faţă de prezent îi pare o nedreptate cruntă pe care are grijă să o expună unde trebuie. Soarta îi aplică lovituri pline de cruzime. Toţi îl urăsc sau cel puţin îl invidiază. Şi, bineînţeles, are grijă să afle toată lumea ce destin mizerabil are sărăcuţul. Nimic nu e mai greţos decât falsa modestie care cere pupături în dos şi îmbrăţişări prefăcute, acompaniate de zâmbete false. În categoria asta intră şi gagicile care se plâng de dimensiuni astronomice ale fundului, doar pentru a smulge un “Dragă, dar arăţi minunat! Cum poţi spune aşa ceva”? Homo victimorus e tot un fel de Homo superiorus în mintea sa, dar mult mai uns cu alifiile prefăcătoriei şi deprins cu lacrimile unsuroase de crocodil.
miercuri, 23 iunie 2010
Interzis minorilor! Sau nu?
Uitaţi ce minunăţie mi-au văzut ochii într-un chioşc cu suveniruri montane, printre multe alte jucării pentru prichindei. Eu m-am gandit la cateva ipoteze:
1. Mintea mea e bolnavă iar asta chiar e jucărie pentru copii(?!?)
2. Comercianţii au gasit o modalitate inedită de a vinde vibratoare contrafăcute
3.E reclamă mascată la şerveţele nazale
Dacă aveţi alte idei sunteţi liberi să le postaţi.
marți, 22 iunie 2010
Un caldă, alta rece, da’ la munte totul trece
Pentru că atmosfera se încinsese de-a binelea la Focşanigeles, iar sesiunea se apropia vertiginos, am tulit-o la munte în weekend. A fost pentru prima dată când am respirat aerul tare al pădurii de sub stâncă vara. Ce să mai, litoralul rămâne prost! Cred că nu există ceva care să te remonteze mai bine decât o plimbare prin valurile de căldură molcomă împletite cu cele de răcoare cu miros de brad. A fost, de departe cel mai odihnitor weekend de până acum. Da’ cum concediile în ţară nu pot fi simple şi frumoase ci trebuie să aibă musai şi întâmplări care includ semeni mai puţin bine dispuşi, vă recomand cu căldură să evitaţi pe cât posibil restaurantul Caraiman din Buşteni. Ciorbele cam diluate, peştele învechit şi pizza de dimensiunea unui sendviş ne-au făcut pe noi cei de la masă să nu lăsăm deloc bacşiş. Ba mai mult, unii au lăsat chiar fise în plicul pentru notă. Asta n-ar fi nimic dacă la plecare chelnerii n-ar fi aruncat cu măruntul după noi că deh, doar nu voiau să mai şi revină clienţii ăştia idioţi care au greşit restaurantul. Asta după o experienţă şi mai interesantă la mare, weekend-ul trecut, când chelnerii spuneau că n-au apă plată şi pizza, până când le-am văzut la alte mese... Dar cum poţi fi supărat, când crapi pleoapele dmineaţa şi vezi Crucea de pe Caraiman învăluită în nori?
joi, 17 iunie 2010
Gustare pentru puturoşi
Aveţi jumătate de oră la dispoziţie să mâncaţi, vă e foame rău şi nici n-aţi avut timp şi chef să umpleţi frigiderul. Fiţi fără de griji! Nu aveţi nevoie decât de cuperci mari, câteva felii de muşchi file afumat, caşcaval sau mozzarella, roşii şi un praf de oregano. Încingeţi bine cuptorul vreo câteva minute, timp în care aşezaţi cu tandreţe ciupercile “dezcodăţate” într-o tavă. După vreo zece minute în care au transpirat şi s-au subţiat în valurile de căldură, puneţi-le câte o pălărie din muşchi şi trimiteţi-le din nou în saună pentru încă zece minute. Mai apoi, aşezaţi pe fiecare “doamnă” elegantă cu pălărie şi câte un cub pufos de caşcaval în loc de moţ şi iar cu ele în focuri. Când pălăria s-a rumenit şi s-a încreţit, iar caşcavalul s-a topit de plăcere, tăiaţi bucăţi de roşii şi presăraţi oregano. Ta-daaam!
marți, 15 iunie 2010
Marea neagră ca turismul
Se tot vorbeşte în ultima perioadă despre turism şi cum litoralul românesc ar putea scoate ţara dn criză. Să-mi fie iertat, dar nu prea cred. Marea noastră nu e nici mai frumoasă, nici mai curată, nici mai caldă ca altele, ba din contră. Anul ăsta, pentru prima oară, am sesizat şi o subtilă pâclă de ulei la suprafaţă. Oricum, la legislaţia pe care o avem, niciun ban cheltuit pe litoral nu se duce în buzunarul statului. De câte ori aţi primit bon fiscal la hotel sau chiar la restaurant?
Am avut relativ recent o discuţie în contradictoriu cu un patron de agenţie de turism şi după cum am aflat ulterior şi de pensiune, care se plângea de impozitul forfetar, însă a ajuns să-mi dea dreptate într-un final, ba chiar a crezut că sunt de la finanţe :) Ştiţi cât e impozitul forfetar anual? Cam 550 de lei. Atât! Pana mea, dacă nu îţi permiţi să plăteşti măcar atât la stat, de ce mai ai firmă? Ce produci? Marea greşeală, cred eu, a guvernanţilor, a fost că l-au aplicat cam peste tot, dar eu zic că în turism, unde nu ai un control asupra profitului, e binevenit. De ce? Păi, patronul de faţă spunea că vrea să plătească impozitul pe profit, nu forfetar. Şi de aici începe distracţia. În fiecare an, el a declarat profit zero, deci nu plătea mai nimic. Vrem turism, vrem şosele, vrem siguranţă, vrem politicieni cinstiţi, dar când e vorba de noi, ne fofilăm pe cât posibil. Dar să faci şmecherii şi apoi să te plângi tot tu, cred că e tipic românesc. Nu mai ştiu unde citisem că noi românii ne plângem până şi de faptul că vara e cald şi iarna frig.
În schimb, am toată încrederea că exploatarea poveştii cu Dracula ne-ar scoate dacă nu neapărat din criză măcar din anonimat, mai ales că se poartă din ce în ce mai mult ceea ce se numeşte turism negru. La fel şi turismul rural, dar asta e o altă discuţie. Marele beneficiu pe care îl aduce un turism bine pus la punct este că intră bani în ţară, dar de aici până la a spune că ne-ar salva de la căderea economică mai e mult. Şi ca să închei, cât am stat anul trecut în Grecia, nici măcar un euro cheltuit de mine în concediu nu a fost impozitat. Şi apoi ne întrebăm de ce lucrurile nu merg.
Am avut relativ recent o discuţie în contradictoriu cu un patron de agenţie de turism şi după cum am aflat ulterior şi de pensiune, care se plângea de impozitul forfetar, însă a ajuns să-mi dea dreptate într-un final, ba chiar a crezut că sunt de la finanţe :) Ştiţi cât e impozitul forfetar anual? Cam 550 de lei. Atât! Pana mea, dacă nu îţi permiţi să plăteşti măcar atât la stat, de ce mai ai firmă? Ce produci? Marea greşeală, cred eu, a guvernanţilor, a fost că l-au aplicat cam peste tot, dar eu zic că în turism, unde nu ai un control asupra profitului, e binevenit. De ce? Păi, patronul de faţă spunea că vrea să plătească impozitul pe profit, nu forfetar. Şi de aici începe distracţia. În fiecare an, el a declarat profit zero, deci nu plătea mai nimic. Vrem turism, vrem şosele, vrem siguranţă, vrem politicieni cinstiţi, dar când e vorba de noi, ne fofilăm pe cât posibil. Dar să faci şmecherii şi apoi să te plângi tot tu, cred că e tipic românesc. Nu mai ştiu unde citisem că noi românii ne plângem până şi de faptul că vara e cald şi iarna frig.
În schimb, am toată încrederea că exploatarea poveştii cu Dracula ne-ar scoate dacă nu neapărat din criză măcar din anonimat, mai ales că se poartă din ce în ce mai mult ceea ce se numeşte turism negru. La fel şi turismul rural, dar asta e o altă discuţie. Marele beneficiu pe care îl aduce un turism bine pus la punct este că intră bani în ţară, dar de aici până la a spune că ne-ar salva de la căderea economică mai e mult. Şi ca să închei, cât am stat anul trecut în Grecia, nici măcar un euro cheltuit de mine în concediu nu a fost impozitat. Şi apoi ne întrebăm de ce lucrurile nu merg.
miercuri, 9 iunie 2010
Cel mai bun sfat
Eşti prost. Arăţi ca dracu’ intrat în depresie. Eşti rupt în fund de sărac şi puţi. Mama ta e atât de urâtă încât dacă ar vrea să facă o baie în piscină, apa s-ar evapora de scârbă la vederea unei asemenea hidoşenii. Nu-i aşa că te-ai enervat? Nu-i aşa că simţi nevoia să dai un răspuns pe măsură şi eventual să arunci şi tu cu noroi sau măcar să te aperi negând cele afirmate mai sus? Ei bine, faci cum vrei, dar să ţii cont şi de ce scrie mai jos!
Cel mai bun sfat pe care l-am primit în ultimul timp a fost de la o colegă de serviciu, cu câteva zile în urmă. Când cineva te jigneşte, când te laudă, când îşi exprimă vehement opţiunile politice şi preferinţele în materie de orice, ESTE DOAR PĂREREA LUI. Nu este adevărul absolut, nu are neapărat dreptate şi are motivele sale pentru a spune ce spune. Poate dacă n-am mai simţi mereu nevoia să demonstrăm că doar noi avem dreptate şi dacă nu am mai lua atât de în serios toate mizeriile altora am fi un pic mai liniştiţi, dacă nu chiar mai fericiţi. Asta nu înseamnă să nu acceptăm criticile obiective, dar “Eşti prost!” nu se încadrează aici.
Foto
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)