
-După o perioadă destul de lungă de căutări găseşti un job fain, eşti înconjurat de oameni de calitate, care îţi acordă tot felul de facilităţi precum un laptop frumuşel şi un telefon performant, lucruri de care eu n-am beneficiat până acum. La jobul anterior, deşi dădeam zilnic cel puţin 10 telefoane pentru documentare, nu aveam telefon de serviciu, totul venind pe factura mea personală, pe care tot eu o achitam integral. Bine, la fel ca benzina. Cât despre aparatul foto, tot al meu. Ah, aparatul...
-Într-o seară decizi să ajuţi un prieten şi mergi cu el la Cora Pantelimon, unde intri 15 minute, timp în care cumperi o baterie de maşină. Tu, tută paranoică de felul tău, zici să asculţi de cei care îţi tot spun să te relaxezi, că nu se fură chiar ca-n codru cum crezi tu. Ce dracu’, stai doar 10 minute în magazin, poţi lăsa bunurile în maşină.
-Când te întorci, vezi că a dispărut din maşină atât laptopul dalb cu măr muşcat, cât şi aparatul foto personal, partener de nădejde la atâtea articole şi reportaje, dar şi călătorii memorabile. Totul sub camere, lumini, paznici şi o turmă de taximetrişti care se aflau în zonă. Nici până acum n-am primit vreun semn de la Poliţia noastră cea de toate zilele, cum că ar fi prins pe cineva. Ba chiar mi-au zis de la început că şansele sunt aproape nule.
Deci, cât de prost poţi să fii să faci aşa o greşeală la doar câteva săptămâni de la angajare?!? Foooarte prost! Eu una n-am mai auzit de aşa idioţenie! Şi da, deja am început să mă împac cu prostia mea, să mă obişnuiesc cu ea, ba chiar parcă am intrat în rutina aceea specifică relaţiilor de lungă durată.
Prostia mea e ca o inimă care zvâcneşte constant, dar nu în piept, ci în creier.