duminică, 31 ianuarie 2010

Top Blog de Duminica (7)

PoliticadeVrancea -Blogosfera vranceana creste pe zi ce trece. Daca va plac blogurile politice, cu opinii bine argumentate, dar si picanteriile din provincia vranceza, bifati o vizita pe aici. Mult succes, Cata!

Offshore -Daca v-ati plictisit de blogurile cu continut generalist, si aveti nevoie nu de o gura de aer, ci de filosofie, treceti si pe la “offshore”. Mai multe despre autor cititi in “Autoportret”.

P.S.- le multumesc deliei si lui Lorelei pentru premiu. Am decis pana la urma sa nu-l dau mai departe, pentru ca l-am vazut deja pe tot internetul si cam la toti cei pe care voiam sa-i premiez.

vineri, 29 ianuarie 2010

Pregatiti de downshifting?

Eu nu sunt un om caruia ii place schimbarea. Daca as putea sa fac aproape aceleasi lucruri in fiecare zi nu m-ar deranja prea tare. Dar nu pot sa nu ma gandesc cum ar fi daca mi-as duce zilele intr-o tara in care sa nu ma mai lovesc de micile nimicuri care imi dau batai de cap. Stiti voi, gropi, servicii proaste, bani putini, lipsa divertismentului de calitate, etc. Si ca o veritabila gurmanda iubitoare de timp liber, m-am gandit, dupa cum stiti, la Grecia. Cand am mers in Zakyntos vara trecuta, m-a impresionat definitiv relaxarea si buna dispozitie a grecilor. Am cunoscut multi romani pe insula, care duceau o viata minunata, desi nu se puteau lauda cu venituri uriase sau cine stie ce proprietati si masini. Oameni care petrec cateva ore pe zi servind sau gatind (una dintre activitatile mele preferate), iar la sfarsit de saptamana isi ingrijesc cu drag livezile de maslini. Sunt zile intregi care trec incununate de briza racoritoare a marii, peisaje fabuloase, bai relaxante in apa limpede precum cristalul si albastra ca safirul. In Grecia am descoperit parfumul fericirii, esenta vietii, lucrurile cu adevarat importante.

Dar, ca o carcotasa ce sunt, nu ma pot intreba daca nu cumva m-as plictisi, cum ma intrebam odinioara ce as face daca as ajunge in Rai. Bun, fericire, verdeata, liniste. Am putea noi romanii sa traim oare fara sa mai injuram vreun edil cand dam in gropi, fara sa radem rautacios cand dam cu ochii de semeni din categoriile cocalari si pitzipoance? Sa nu ne indignam cand vedem ca Libertatea vinde cel mai bine? Sa profitam de viata curata precum cerul senin si sa nu ne dorim putina picanterie, nopti dedicate lui Bachus sau sa auzim o barfa mica in pauza de cafea? Exista un fenomen numit downshifting, ilustrat foarte bine de Aurora Liiceanu intr-un articol(google it), pentru care nu cred ca suntem inca pregatiti. Va prezint un fragment edificator, de la care porneste ilustrarea autoarei:

"Un om sta pe malul marii si cineva vine si ii spune sa ii prinda niste peste, iar el ii spune ca nu, pentru ca sta pur si simplu si contempla marea. Acesta ii spune: iti dau bani si nu o sa mai ai barca asta prapadita, o sa iti iei una mai buna. Tot nu voia. Acesta incepe sa ii arate care sint avantajele: daca prinzi peste mai mult cu barca cea buna o sa poti sa iti iei un vapor si daca iti iei un vapor o sa iti poti face o fabrica de conserve de peste si o sa lucreze altii pentru tine si tu nu o sa faci nimic, la care omul raspunde: Si acum ce ti se pare ca fac?"

joi, 28 ianuarie 2010

„Procesul” de Franz Kafka

Cred ca nici nu as fi putut gasi o carte mai potrivita pentru orele de relaxare din timpul sesiunii, ca „Procesul” lui Kafka. Nu este nimic mai interesant decat sa stai cu nasul in legi, pana reusesti sa memorezi cate ceva, iar in doar o ora, Kafka sa-ti arate din nou, daca mai era nevoie, cat de absurda este justitia si cat de relative sunt conceptele de adevar, dreptate, vinovatie sau nevinovatie. Desi actiunea se petrece in registrul absurdului, fiecare dintre noi se poate regasi in frustrarile, nedumeririle si teama protagonistului.

Romanul spune povestea unui functionar, Josef K., care se trezeste intr-o buna zi arestat. Firul epic continua cu traseul sau sinuos prin sistemul juridic si intalnirea mai multor personaje care par initial sa nu aiba de-a face cu procesul sau, dar care ii prezic simbolic viitorul si il atentioneaza cu privire la inaccesibilitatea adevaratilor lideri ai sistemului. Modul in care autorul picteaza justitia este unul gri, intunecos, plin de simboluri ascunse, un spatiu in care orice notiune poate fi atat adevarata, cat si falsa, atat reala, cat si fictiva, si in acelasi timp completa si insuficienta. Pe parcursul desfasurarii procesului, K. este indrumat de personajele satelit si de povestea care se ascunde in spatele lor, insa protagonistul decide sa ignore calea indicata de acestea. Daca la inceputul povestii K. se arata dezinteresat de acuzatiile ce i se aduc, despre care nu primeste lamuriri nici macar pana la sfarsit, pe parcurs procesul ii acapareaza viata, ramanand singurul sau centru de interes.

Intamplarile si personajele himerice ii dau de inteles la tot pasul care va fi finalitatea demersurilor sale. „Oamenii care se pricep la asa ceva au afirmat, luandu-se dupa forma buzelor dumneavoastra, ca veti fi condamnat cu siguranta si foarte curand” i-a spus negustorul lui K. Iar povestea usierului si a omului de la tara, rostita de pastor, pune definitiv pecetea pe destinul acuzatului, care sfarseste prin a spune „Minciuna este ridicata la rang de ordine mondiala”, auncand mai apoi o umbra de neincredere asupra veridicitatii spuselor pastorului. Kafka a redactat doua finaluri diferite, dar cel care a ramas vine sa confirme ca toate avertismentele date de catre persoanele din jurul lui K sunt intemeiate. Protagonistul moare fara a-si cunoaste vina si nici chiar sentinta, „ca un caine”. Tare mi-ar placea sa vad o punere in scena a acestui roman!

miercuri, 27 ianuarie 2010

Afara ninge. Si Base nu mai vine

Cred ca s-a vazut la ultima ninsoare cam cat de repede se pot misca edilii orasului, cand e vorba de vizite de la nivel inalt. Pana si straduta din spatele blocului meu a beneficiat de mangaierea utilajului de deszapezire. Dar cum celebrarea Micii Uniri s-a incheiat, capetele inalte si degerate au plecat, iar zapada, de altfel cel mai frumos cadou din partea naturii, risca iarasi sa-si piarda atributele pozitive. Cum cei mici au renuntat la bucuria bulgarelii pentru o partida incinsa de Counter Strike, in afara de nostalgici, toti o vor injura pe sarmana si curata ninsoare. Deja si eu simt cum mi se strecoara gandurile negre si am flash-uri din trecutul recent, cand nu puteam sa-mi scot masina din troiene, cu atat mai putin sa circul decent pe bulevard. Chiar sunt curioasa cum va decurge deszapezirea de data asta. Daca se va repeta dezastrul de prima data, nu am sa ezit sa fac comparatie cu vremurile „de aur”, cand totul se lustruia la venirea dictatorului, pentru ca mai apoi lucrurile sa revina la mizeria de dinainte. Spor la treaba baieti! Nu va bateti joc de singurele franturi de orgoliu si de puritate pe care omatul inca le mai are. Lasati-ma, va rog, sa ma bucur de singurul lucru frumos al iernii, zapada!

marți, 26 ianuarie 2010

Sambata, zi fatidica pentru pitici

Cine naiba o mai fi inventat si praful asta care se aseaza peste tot?!? Cand vine vorba de curatenie, as prefera sa fac aproape orice, numai sa evit aceasta munca sisifica. De-asta nici nu prea imi plac diminetile de sambata. Cum se lumineaza afara, deschid ochii, zambesc, iar cand imi aduc aminte ca e momentul cel mai urat din saptamana, deja pe frunte mi se incordeaza toti muschii si colturile gurii se indreapta vertiginos spre barbie. Inca o tura de munca inutila, ale carei rezultate se vad cam o ora, pana prima haina aterizeaza pe scaun si pana la prima descaltare a ghetelor murdare de afara. Si bineinteles, pana ce prima picatura de sos de tomate se varsa pe aragazul lustruit cu entuziasm. Dar cea mai proasta parte e atunci cand piticul aici de fata trebuie sa curete suprafetele la care nu ajunge in mod normal. E o viata ingrata pentru noi, astia de un metru jumate. In astfel de momente, scaunul iti este atat prieten de nadejde, cat si o prelungire utila a trupului. Si culmea, dupa ce ai curatat locurile in care cu greu ai ajuns, nici macar nu poti sa strigi victorie, pentru ca in secundele urmatoare deja nu mai poti contempla rezultatele muncii tale. Nu mai zic de cumparaturi, care de obicei au loc tot in ziua fatidica de sambata. Niciodata, dar niciodata nu ajung la rafturile de sus. Nu zic de ultimul, asta e deja un vis. In plus, nici nu mai ai prelungirea ta, scaunul, la indemana. La supermarket ai doua variante: pleci injurandu-ti destinul in stanga si in dreapta sau cea de-a doua, ceri ajutor. Si atunci sa vezi ranjete acre de compatimire sau, in functie de angajat, un ras infundat si arogant. Pentru pitica de fata, sambata e cea mai nasoala zi. Si nici macar monstruoasele ghete cu platforme inalte nu se mai poarta, in mama ma-sii de viata!

duminică, 24 ianuarie 2010

„Fima” de Amos Oz


Cel mai mult m-am regasit in dezordonatul cu idei marete al lui Amos Oz, Fima. Romanul e centrat pe existenta fara de continut a unui functionar public, provenit dintr-o familie instrarita, vesnic traind sub umbra tatalui sau. Zilele sale sunt parca trase la xerox, viata sa fiind impartita intre haosul si murdaria cotidiana, gandacii sai din bucatarie si ibricul ars, si complacerea in discutii cu tema politica, care au ca nucleu instaurarea pacii intr-o tara sfasiata in doua de conflictele intre israelieni si palestinieni. Un om, odata inzestrat cu talent scriitoricesc si publicistic, isi pierde treptat firul vietii in lupta zadarnica de indreptare a societatii, lupta in care isi pierde fiintele cele mai dragi, inclusiv sotia. Un om fascinant odinioara ajunge o ruina si realizeaza la peste 50 de ani ca nu mai are nimic, ca nu stie sa faca nimic. „Hotari sa se intoarca la sifonier si sa se studieze in oglinda. Sa-si priveasca trupul nu cu dezgust, disperare sau autocompatimire, ci cu resemnare. Din oglinda il privea un functionar palid, cam corpolent, cu colaci de grasime in jurul taliei, lenjerie de corp nu prea curata, par negru si rar pe picioarele albe, prea subtiri in comparatie cu burta, plete aproape carunte, umeri lasati, pieptul atarnand, alb ca branza si sfarcurile inconjurate de bubite de grasime, dintre care una era infectata”, este imaginea personajului decrepit, vesnic nemultumit de societatea in care traieste, dar incapabil sa faca ordine intre peretii casei sale. Protagonistul nu se multumeste doar cu dezbaterile politice care nu duc nicaieri, ci viseaza la obtinerea puterii in Israel, cu unicul scop de a cladi o lume mai buna, in timp ce locuinta sa se dezintegreaza vazand cu ochii. Pana si esecurile amoroase si sexuale ii par nimicuri in comparatie cu datoria sa nescrisa pentru tara.

Un citat care mi-a placut foarte mult, rostit de tatal lui Fima: „Omul, dragul meu, e un paradox. O fiinta ciudata, exotica. Rade cand ar trebui sa planga, plange cand ar trebui sa rada, traieste fara minte si moare fara chef. E slab, zilele ii sunt ca iarba
Foto:polirom.ro

vineri, 22 ianuarie 2010

Pofta buna!


Daca v-ati plictisit de site-urile haioase romanesti, aruncati o privire pe http://ugliesttattoos.com/ . O sa va treaca si cheful sa vedeti Miami ink sau LA ink!

joi, 21 ianuarie 2010

Idioata

Se spune ca lucrurile bune li se intampla oamenilor care fac bine. Bullshit! Poate in viata de apoi. Iti incepi ziua si iti propui sa ai doar ganduri bune, sa ajuti pe cat posibil pe oricine are nevoie, sa iti faci treaba cum stii si cum poti mai bine, in speranta ca binele va mantui lumea si ca gesturile tale mici au macar o minima importanta. Si cand cobori privirea in lumea reala nu vezi decat o mlastina imputita si caractere in putrefactie. Vezi cum minciuna, ipocrizia si falsitatea ti-au acaparat existenta. Cum trebuie sa spui minciunele pentru a nu supara pe nimeni si cum adevarul pare acum un concept demn de luat la misto. Cum dualismul si zambetele false reprezinta calea spre succesul in viata. Si ajungi sa te minti singur ca iti este bine si ca toti cei din jur au dreptate, ca nu poti mai mult de atat. Ca asta e nivelul tau, submediocru, si ca suferi de „idiotie”, precum personajul lui Dostoievski. Visezi cu ochii deschisi la o schimbare, visezi la o lume curata, in schimb, cu orice zi care iti trece prin fata sufletului, simti pana in maduva oaselor cum te degradezi. Cum decazi si cum iti pierzi pana si increderea in tine, pentru ca in ceilalti ti-ai pierdut-o de mult. Gesturile care iti pareau frumoase si ideile pure ca omatul sunt luate in deradere si tratate ca absurditati, in timp ce in jur duhneste a moarte. Moartea gandurilor albe si nasterea celor cenusii, plate. Simti cum nepasarea ti se impregneaza in trup si devii o umbra care bantuie pamantul in cautarea unei sperante care sa-ti aduca lumina inapoi. Idioato!

miercuri, 20 ianuarie 2010

De ce nu invatamant privat?

Chiar vorbeam zilele trecute cu un director de scoala, care mi-a spus ceva ce stiam de mult timp, dar nu m-am gandit prea mult la asta. Scarba si dezgustul pe care il simt copiii cand vin la scoala. Si mi-am adus aminte ca si eu, desi am avut intotdeauna note destul de bune, aveam asa o repulsie cand trebuia sa merg la scoala... Ideea ca scoala e nasoala s-a impamantenit destul de bine in mintea unor generatii intregi de copii. Ce ma deranja de fapt? Lipsa de dedicatie a unor profesori si incorectitudinea, si aici ma refer la cei care aveau elevi cu care faceau pregatire acasa si le puneau note mari fara ca acestia sa faca vreun efort. Si cred ca totul porneste din frustrarile dascalilor nemultumiti de salariu, program sau mai stiu eu ce. Aa, si aici nu ma refer la mersul la scoala in sensul de a-ti intalni colegii si prietenii, caci asta e clar scopul care te face sa te trezesti dimineata si deseori sa astepti sa se termine vacanta.

Eu cred ca o solutie care ar putea dizolva frustrarile pedogogice ar fi invatamantul privat, dar facut cum trebuie. Din pacate, in Romania exista doar cateva astfel de scoli, si doar in capitala si in Constanta parca. Daca am avea scoli private cel putin in municipii, ma refer la clasele I-XII, cu profesori platiti mai bine, cred ca si orele de curs ar arata altfel. Orele la care imi placea cel mai mult sa merg erau cele interactive, in care ti se cere parerea si in care toceala nu e calea spre note mari. Cred ca situatia ar fi oarecum similara cu cea a clinicilor private. Fara spagi, fara discriminari, iar peste tot esti intampinat cu zambete si primesti servicii de calitate. Asta contextul in care, de cand lucrez la ziar, am intalnit tot felul de cazuri de profesori care nu au ce cauta la catedra, chiar profesori instabili psihic. Iar sistemul e de asa natura incat nu pot fi dati afara. Nu vreau ca viitorii mei copii sa se intalneasca cu asa ceva. Nu vreau sa le fie sila de scoala si sa ia note mari doar tocind ca niste robotei. Vreau ca incompetenta si nesimtirea sa-i coste pe acesti asa-zisi formatori de destine, nu sa se verse asupra viitorului acestei tari!

luni, 18 ianuarie 2010

Avatar- un semnal de alarma

In acest week-end mi-am parasit catunul de bastina, Focsani, unde nu poti vedea filme decat acasa, si am plecat in cautarea unui cinema, sa vad si eu filmul despre care se vorbeste peste tot, „Avatar”. Am mers la Arena Mall Bacau, unde m-am simtit ca acasa, pentru ca peste tot vedeam fete cunoscute. Deh, unde naiba sa mergi in orasul asta? Nu mai bine emigrezi in altul macar pentru cateva ore? Si sa revenim la film. Povestea nu mi s-a parut foarte originala, ci chiar destul de previzibila si pot sa spun ca m-a dezamagit finalul. Ma asteptam la ceva mai realist. Cat despre efecte, nu pot sa-mi dau cu parerea, pentru ca SF-ul nu e genul meu preferat, deci nu ma prea pricep. In schimb mi-a placut mesajul din spatele Pandorei si al bastinasilor albastri, faptul ca ne distrugem mediul inconjurator, fara sa ne gandim la repercusiuni. Banuiesc ca stiti ca suntem singura specie care ucide plantele si animalele din jur in alte scopuri decat cel de supravietuire. Si nu poti sa nu regreti la un moment dat ca apartii acestei specii ingrate, care desi a fost dotata cu ratiune, o foloseste in cu totul alte scopuri decat ar trebui. Si, evident, totul se rezuma la bani. Macar la nivel ideatic, comuniunea poporului Navi cu natura ar trebui sa ne ridice cateva semne de intrebare, si sa ne faca sa ne infranam instinctele de pradatori ai absurdului. Caci nu ucidem pentru mancare, pentru supravietuire, sau pentru orice alt lucru justificabil, ci pentru verzisori, bunastare, sau, mai grav, doar din cruzime. Sper ca macar 10% dintre milioanele de oameni care au vazut acest film sa mediteze macar cinci minute la rolul nostru, cel de Terminator al naturii, oricat de exagerat ar suna.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Nu vreau sa fac copii. Nu acum.

A innebunit lupu’. Adica lumea. Nici nu am apucat sa ma marit bine, ca au si inceput intrebarile duioase, aruncate printre dintii imbratsati de zambete, printre care se strecoara mesajul subliminal „Nici nu stii cat de bine e!”. Parinti, socri, prieteni. Nu mai zic, atunci cand am nasit, mi s-a pus intrebarea „Ai copii?”, la care am raspuns nu. Simplu si hotarat. Reactia? O grimasa mascata de un suras stramb. Bai, voi nu va uitati la mine? Ce diferenta e intre mine si un copil? Sunt mereu nehotarata, mereu vreau sa schimb lumea, dar eu nu-mi fac ordine in program. Nu sunt in stare sa-mi asez hainele in dulap cand ajung acasa. Nu sunt in stare sa imi asez foile de curs in ordine, desi vreau de vreo cinci luni. Imi propun sa citesc, sa invat, si ajung sa pierd doua ore uitandu-ma la vreo comedie de doi lei. Si ce sa fac eu?!? As putea eu sa am grija de o mogaldeata care asteapta mai mult de la mine decat sa ne jucam impreuna? Ca la asta ma pricep, sa dau in mintea copiilor, fiind eu insumi inca un copil. Si pana la urma, unde scrie ca trebuie sa faci un copil imediat dupa casatorie? Daca eram si eu om mare, puteam sa-l fac si inainte, ca nu ma deranjeaza prejudecatile stupide. Stergerea la fund a fratiorului meu, cu carligul de rufe strangandu-mi nasul, inca ma mai bantuie, iar ideea de a sta in casa tot timpul ma infioara. Eu inca astept sa ma fac mare!

joi, 14 ianuarie 2010

Vecina din Iad strikes back!

Am mai povestit eu la un moment dat de vecina mea cu sute de pasarele care-i zboara prin creier. Ieri am avut o intalnire de gradul 0 cu dracusorul roscat, cu chipul schimonosit de rautate si cred eu, de boli psihice acute. Cum ma imbracam eu sa plec la munca (deh, nu toti putem sta in casa toata viata, precum dracusoara mea draga) aud mare zgomot pe hol. Tipete, urlete, isterie generala. Cine era obiectul nevrozei? Chiar eu. Probabil dracusoara nu s-a gandit ca sunt acasa, din moment ce urla ca o apucata ca sunt nesimtita. Am iesit, si deodata s-a calmat, ca ea nu vrea sa se certe cu mine, dar nu se mai poate in halul asta. Motivul? Noroiul din fata usii, adus de scumpul meu sot cu cateva minute inainte, care, in mod incredibil mai ales pentru demonica, lucreaza si el, dar nu la birou. Senzational, lucram amandoi! Eu credeam ca avem femeie de serviciu, dar se pare ca nu s-a mai apelat la serviciile ei pentru ca diabolica, impreuna cu o vecina care nu lucreaza nici ea, s-au gandit sa faca economie, si sa-i porcaiasca pe cei care n-au timp sa mature holul si sa stearga pragul de trei ori pe zi. Cu greu am calmat-o, si bineinteles, a inceput sa-i barfeasca pe cei de langa mine cu patos.

Si iarasi ajung la o problema pe care n-o inteleg defel. Cum poti sta tu in casa, sa nu faci nimic, si sa iti consumi existenta certandu-te cu altii si urmarindu-ti vecinii, pentru a-i porcai impreuna cu oricine se opreste sa te asculte?!? Cand poti face atatea cursuri, cand poti citi o carte, cand poti iesi la plimbare sau te poti intalni cu prietenii. Dar nu stiu, ceva ma face sa cred ca nu are nici prieteni. Si asa am ajuns sa-mi fie mila de ea...

Mai multe detalii despre demonica gasiti aici: Vecina din Iad

marți, 12 ianuarie 2010

Aderarea la UE, in folosul cui?

Inca de cand am aderat la Uniunea Europeana in 2007, nu mi-am putut scoate din cap o perceptie care a fost catalogata de majoritate ca absurda, utopica, si fara un fundament real. Iar daca majoritatea decide, am incercat sa-mi alung gandurile gen teoria conspiratiei. Dar dupa mai mult de trei ani, eu tot nu vad in jur cu ce ne-a ajutat integrarea asta intampinata cu surle si trambite. Eu personal, nu am sesizat vreo imbunatatire a calitatii vietii, coruptia pare mai puternica si de neinfrant ca niciodata. N-am vazut multi oameni de conditie medie care sa se infrupte din fondurile europene, ci, din contra, am auzit de spagi masive pentru a obtine aceste sume. Mai mult, UE a cerut sa fie scoase taxele de pe produsele de lux, in timp ce altele cresc si se inmultesc precum ciupercile. Initial crezusem ca a fost ideea unor imbuibati de pe la noi care s-au saturat sa plateasca in plus pentru iahturile cumparate, si intelegeam oarecum ideea, dar asa? Cu ce este diferita aderarea la UE fata de cuceririle din trecut, care intr-adevar se faceau cu varsare de sange? Ce desparte UE de Imperiul Roman de exemplu, daca excludem violenta si luptele? Poate o mai buna strategie de marketing, adoptarea imaginii de mantuitor al tarisoarelor iesite de sub teroarea comunismului? Poate specularea nevoii populatiei de lideri puternici, ca reminiscenta din regimul dictatorial? Repet, e doar o parere si astept sa fiu contrazisa. Chiar va rog!

„Donna Alba” de Gib I. Mihaescu


Tema centrala in roman e obsesia, dar nu obsesia care nu tine cont de ratiune, ci doar de dragoste si nebunie, ci obsesia lucida, calculata. Modul in care Mihai Aspru, un baiat simplu din popor, o percepe pe aristocrata Alba nu este unul pasional, cat este asemeni unui pariu, unui tel, pentru atingerea caruia nicio fapta nu este considerata imorala sau ilegala. Prima intalnire cu aceasta starneste in sufletul baiatului care a scapat cartile pe jos un patos extraordinar in dorinta sa de a o avea, de a o domina, care prinde, pe parcursul a unsprezece ani, nuante de ambitie, de depasire a conditiei sociale. Traseul lui Mihai Aspru are pe undeva si nuante moralizatoare, in esenta fiind faptul ca oricine prin educatie si determinare isi poate depasi nivelul. Astfel, dupa urmarirea cu sarguinta a prazii, tanarul avocat patrunde in preajma sotului Albei, Georges Radu Serban, pentru ca mai apoi sa-i fie prieten si aliat de nadejde. „Donna Alba” poate fi privit si ca un roman politist, intrucat protagonistul isi calculeaza fiecare pas cu minutiozitate, inclusiv furarea scrisorilor cu care printul Preda o santaja pe Alba. In momentul predarii acestora, „Don Quijote de Cerna” a reusit sa-si infraneze fierberea sangelui si a carnii, in ciuda lungii asteptari pentru cucerirea trofeului. Alba pare sa aiba si o aura de inger al mortii, intrucat toti barbatii care au venerat-o au ajuns sa alunece in prapastii neinchipuite. Mie citirea acestei carti mi s-a parut oarecum obositoare din cauza neimpartirii sale in capitole, dar in miezul descrierilor amanuntite, la fiecare pas am gasit cate un gest, un dialog plin de intelesuri, care sa ma faca sa astept cu nerabdare urmatoarea intorsatura a sortii personajelor.

Bonus-cateva citate:

Ea este toata in mine ca o otrava placuta, care a crescut nesimtit dupa lenta-i inoculare si acum ma paralizeaza in neasteptate momente pentru durate mai lungi, ori mai scurte, dar cu intensitate si cu exclusivitate de crud si nimicitor acces; numai ca eu astept fericit aceasta amortire divina, o invoc si o sorb si ma daruiesc ei

Don Qiujote de Cerna de data asta nu s-a mai batut cu morile de vant. El a stiut sa ajunga la un liman cert si glorios, care va da mai certa semnificatie avanturilor lui de pana acum, in gol

Trebuia sa merg cu incapatanarea inainte, chiar pana la reprimarea acestei luminoase schimbari a ei, un avant irezistibil ma cotropise de a o dobori cu desavarsire, fara a-i atinge un singur fir de par, de a-i smulge sufletul intreg din minunatu-i corp si a-l opri pentru totdeauna cu mine aici, in patetica-mi singuratate

duminică, 10 ianuarie 2010

Top Blog de Duminica (6)

Saptamana asta fac doar doua recomandari pentru ca nu am avut timp prea mult pentru “cercetare”. Astept sugestii de lecturi “blogosferice” de calitate.

http://coltdesuflet.wordpress.com/ - “Eu… Sunt rea, dar sufletista. Iert mereu, dar nu uit niciodata. Iubesc gandul ca maine va veni o alta zi. Sunt posesiva, dar ingaduitoare. Sunt fericita, dar mereu ganditoare. Imi place sa visez, imi place sa cred ca inca mai sunt oameni care iubesc cu inima si plang cu sufletul. Regret fiecare minut, clipa, zi care trece, caci stiu ca va veni o zi cand nu vom mai fi si tot ce iubim va disparea. Imi plac povestile, ma regasesc in unele dintre ele. Ma iubesc si ma respect pe mine mai mult decat orice. Ma plac asa cum sunt si nu as schimba nimic la mine. Poate ca daca as face-o, nu as mai fi eu”, ne spune Delia in blogul sau cu doza mare de romantism

http://cugetaristocate.blogspot.com/ - “Despre mine ce pot sa va spun...mereu am considerat ca in anumite situatii 100 de cuvinte nu fac 2 bani si oricat as scrie romane incercand sa ma caracterizez, tot nu v-ati putea forma o parere, asa ca spun doar atat: pot fi ironica...dar si amabila, pot fi spirituala dar si de neinteles, pot fi de incredere dar si cel mai aprig dusman...pot fi joviala dar si sumbra, te pot sustine dar pot sa te si dobor.. Intrebarea este.. cum sunt de fapt? Citeste-mi articolele si da-ti seama singur! Apoi mai discutam”, se descrie Lillee. Postarea mea preferata din ultimul timp este “Obligatii..kiss my ass”, prin care-si cere dreptul de a-si selecta “rudele”. Si cred ca toti vrem asta.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Viata la tara

N-are nicio treaba ce vreau sa scriu cu Duiliu Zamfirescu, ci cu fabuloasa noastra urbe, Focsanigeles. Cum a dat lumina, am crapat pleoapele si am lasat-o sa intre, asa blanda si calda, am zambit si m-am pregatit psihic pentru o noua zi. Am pus cafeaua la fiert si am intrat in baie. Am simtit eu ca siroaiele de apa calda nu mai au forta de odinioara, am tresarit la gandul ca poate se racesc, la fel ca alte dati, dar am continuat. Am turnat in maini prima cantitate de sampon, am inceput sa-mi masez scalpul amortit, iar in mijlocul acestei desfatari, apa calda s-a oprit. Brusc. Daca alte dati am anticipat lipsa apei calde sau am constatat-o cand nu mai aveam nevoie de ea, acum m-a luat prin surprindere(asa cum face mereu zapada cu autoritatile). Si cum poti incepe o zi mai bine decat atunci cand ajungi sa te speli cu apa rece in ianuarie? Si atunci mi-am amintit cum faceam odinioara la bunica. Incalzeam apa, o turnam in ciubar si abia atunci incepea dezmatul “hidrologic”. Asa ca, dis-de-dimineata, am pus oalele la treaba pe aragaz si am asteptat clabucita incalzirea apei inghetate. Si, inca o data am simtit nevoia sa-i multumesc administratorului acestui grozav satuc, pentru aruncarea mea, cu capul inainte, in butoiul cu melancolie al amintirilor copilariei. Doar ca atunci stateam intr-o casuta de chirpici in fundul Sovejei, iar apa nu o plateam nimanui, ci ma bucuram de ea gratie pamantului care mi-o oferea generos, fara sa trimita factura.

marți, 5 ianuarie 2010

Homo superiorus

Cred ca toti am intalnit macar o data oameni care se auto-situeaza mai presus de restul, care se considera geniali, originali si bineinteles, unici. Parerea lor este singura valabila, argumentele care o contracareaza sunt demontate fie isteric, fie prin teorii absurde. Sunt oamenii pentru care orice meserie este cu mult mai jos decat nivelul la care se afla, iar de salariu nu mai vorbim! Homo superiorus este cel care face cinci facultati si doua mastere si se asteapta la o remuneratie de minim 5.000 de euro din prima, stamband din nas la orice negociere. Este omul care desi nu straluceste prin nimic, nici nu se sinchiseste sa evolueze. Deja e mult prea bun, ceilalti sunt orbi, pentru ca nu-i vad calitatile. Este omul care agata femei pe strada cu replici din filme sau clisee, iar daca fata nu-i cade in plasa, e oricum proasta si taranca. Este omul care-si cumpara toale Armani si Versace fake, dar spune ca sunt originale, iar simtul sau estetic este, evident, adevarul absolut in materie de fashion. Homo superiorus ajunge intre cei patru pereti ai sai, cu masina ultimul racnet pentru care a scos frigiderul din priza, si e satisfacut. A mai trecut o zi in care pasii sai au mangaiat cu tandrete pamantul si in care a impartit intelepciune in lumea asta cruda care ar trebui sa-i faca statuie.

luni, 4 ianuarie 2010

Bleah!


Bre, eu nu-mi dau seama de ce unii inca n-au reusit sa iasa din epoca preistorica, in care nu existau servetele nazale sau macar batiste, si isi sufla nasul in mijlocul strazii, cu un entuziasm cu care prea multi au fost inzestrati. Barbati, femei, copii, cum da frigul, cum incepe simfonia in Nas major. Strazile sunt pline de neprietenoasele mucozitati, care zac pleostite printre zapada cu noroi. Dar asta nu-i nimic! Cei mai tari baritoni si soprane nu se opresc aici. Pentru un efect devastator asupra spectatorilor cu batista, inainte de eliberarea micutilor verzi, trebuie introdus magnificul sunet al horcaielii, cu cat mai inalt, cu atat mai impresionant, urmat evident de scuiparea cu aplomb si cu bolta inalta a productiei gelatinoase. Si, bineinteles, iesirea din scena se face discret, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, in icnetele de scarba ale “admiratorilor”. Si cum vremea pare sa se raceasca, va urez tuturor vizionare placuta!