Viata la tara

Tweet

N-are nicio treaba ce vreau sa scriu cu Duiliu Zamfirescu, ci cu fabuloasa noastra urbe, Focsanigeles. Cum a dat lumina, am crapat pleoapele si am lasat-o sa intre, asa blanda si calda, am zambit si m-am pregatit psihic pentru o noua zi. Am pus cafeaua la fiert si am intrat in baie. Am simtit eu ca siroaiele de apa calda nu mai au forta de odinioara, am tresarit la gandul ca poate se racesc, la fel ca alte dati, dar am continuat. Am turnat in maini prima cantitate de sampon, am inceput sa-mi masez scalpul amortit, iar in mijlocul acestei desfatari, apa calda s-a oprit. Brusc. Daca alte dati am anticipat lipsa apei calde sau am constatat-o cand nu mai aveam nevoie de ea, acum m-a luat prin surprindere(asa cum face mereu zapada cu autoritatile). Si cum poti incepe o zi mai bine decat atunci cand ajungi sa te speli cu apa rece in ianuarie? Si atunci mi-am amintit cum faceam odinioara la bunica. Incalzeam apa, o turnam in ciubar si abia atunci incepea dezmatul “hidrologic”. Asa ca, dis-de-dimineata, am pus oalele la treaba pe aragaz si am asteptat clabucita incalzirea apei inghetate. Si, inca o data am simtit nevoia sa-i multumesc administratorului acestui grozav satuc, pentru aruncarea mea, cu capul inainte, in butoiul cu melancolie al amintirilor copilariei. Doar ca atunci stateam intr-o casuta de chirpici in fundul Sovejei, iar apa nu o plateam nimanui, ci ma bucuram de ea gratie pamantului care mi-o oferea generos, fara sa trimita factura.