marți, 27 aprilie 2010

Pumnul de buna dizpozitie

Am decis sa incep saptamana asta cu un zambet maaaare pe chip si pana acum am reusit sa nu ma las doborata de ce e in jurul meu, desi, daca as gandi in dulcele meu stil total pesimist, m-as da cu capul de un zid. Ce ma bucura e ca am reusit sa nu ma mai gandesc aproape deloc la fumat, desi intr-un moment tensionat am gasit un pachet de tigari intr-o geanta. Nici macar un gand razlet de a fuma nu mi-a brazdat creierul de fumatoare de un deceniu. Asa ca, macar in aceasta saptamana, sunt mandra de mine si daca tot ce s-a petrecut pana acum nu m-a doborat, ei bine, inseamna ca de acum incolo chiar nu am motive de depresii, lamentari si suferinte in van.

Si peste toate astea, am observat ceva: parca toate lucrurile se asaza si chiar sunt convinsa ca va fi bine. Toata veselia asta se datoreaza unui singur lucru: am realizat ca ma gandeam prea mult la orice. Imi oboseam mintea cu tot felul de framantari, de ganduri negative, de griji, de frustrari. Eram prea preocupata de ceea ce nu fac si ce nu se face, decat de ceea ce pot sa fac si de ce o sa fac candva. Si ce mi-au adus toate framantarile? Un mare nimic, un gol, un vid care s-a instalat pe nesimtite in mine, un spatiu care nu-si avea locul acolo.

Si am facut ce fac de fiecare data cand ma simt un nimic, pentru ca am momente de felul asta. Ma gandesc la toti copiii care nu au ce sa bea, pentru care apa potabila e o minune si nu mancarea, la toti cei care sufera prin spitale de boli incurabile, la cei singuri, nevoiti sa intinda mana la trecatori. Suferinta este atat de multa si de grea in jurul nostru, incat problemele mele par fire scurte, lucioase de iarba, intr-un lan napadit de buruieni. Si azi e tot o zi buna!

duminică, 25 aprilie 2010

Lorelei- Ionel Teodoreanu


Eh, ce sa zic? Inca o carte citita prea tarziu, exact ca in cazul Panzei de paianjen. De ce nu am citit „Lorelei” la vremea ei? Pentru ca ai mei m-au batut atat de tare la cap cu „La Medeleni”, din care am citit doar doua volume cu cea mai mare scarba, incat nu am mai vrut sa aud de Ionel Teodoreanu in veci. De fapt, niciodata nu am fost fascinata de romanele de dragoste, pline de lirism, de flori, de tandrete. Totusi, nu pot sa neg ca „Lorelei” mi-a placut, din simplul motiv ca a reusit sa ma faca sa zambesc, sa visez si mai ales, sa-mi fie dor de copilarie. Partea care mi-a placut cel mai mult din roman a fost cea in care Gabriela si Luli au fost in vacanta la Barlad, pentru ca m-am ragasit in ambele personaje in egala masura si mi-am amintit cum obisnuiam si eu sa scriu cate doua-trei versuri pe foi pe care le aruncam in doar cateva zile. Din a doua parte a romanului, lucrurile au inceput sa-mi displaca. Pur si simplu am avut impresia ca personajele au fost insuficient conturate, ca metaforele si celelalte figuri de stil aproape ca au luat locul protagonistilor, actiunea fiind mult diluata. Nici moartea lui Luli nu mi s-a parut ca a venit intr-un moment potrivit, in sensul ca a parut introdusa doar pentru a se potrivi cu un destin pe care l-as fi putut ghici inca din momentul aparitiei primelor scrisori semnate Lorelei. La fel si plecarea subita a lui Nathan, un personaj de altfel destul de interesant. Aceasta rupere brusca a firului narativ a fost poate cea mai mare dezamagire pe care mi-a provocat-o autorul. Ce nu ii poate nega nimeni lui Teodoreanu este abilitatea extraordinara de a incastra poezia in destinul protagonistilor, abilitate care il defineste si il separa de alti autori. Ca tocmai acest lucru face ca „Lorelei” sa placa sau nu, este o decizie pe care acesta si-a asumat-o din start.

Citate:
„Fiindca indragostirile subite se nasc din lipsa de contact cu subconstientul. Pentru majoritatea oamenilor, subconstientul e o absenta miraculoasa, ca si Dumnezeu; cand apare, cand izbucneste, mai exact e splendoarea unei manii sau fatalitatea unei porunci care depaseste puterea mintii si energia vointei. Mintea cade in genunchi si se taraste, infricosata si supusa. Si oarba”

„Daca femeile ar fi mute, barbatii ar fi mult mai nenorociti. Scapati de permanenta unei limbutii, n-ar avea decat beneficiul superficial comod al acestei taceri”

joi, 22 aprilie 2010

Hai sa fim marlani! Se poarta!

Cine a mai trecut macar de cateva ori pe aici stie ca nu sunt vreo feminista convinsa, ba chiar ca mi-ar fi placut sa fiu barbat. Dar nu pot sa nu observ ca din zece bloguri de masculi pe care le citesc, cel putin unul are o postare negativa la adresa femeilor. Nu ma deranjeaza opiniile contra, atat timp cat exista niste argumente care stau cat de cat in picioare. Cateodata am impresia ca de dragul traficului, unii isi calca pe principii sau exagereaza in multe locuri. Desigur, daca argumentele sunt slabe, tot exista o portita. Spui ca ai glumit si ca prostii n-au inteles. Ce nu inteleg eu e altceva. Postarile astea care tradeaza minti inguste nu fac altceva decat sa aduca cititori de o calitate indoielnica. Culmea, mai apoi autorii se intreaba de ce sunt injurati.

Ce semeni, aia culegi! N-ai sa gasesti pe un blog pe care se discuta despre filosofie sau poezie comentarii de genul „Ma-ta o suge!”, nu-i asa? Si cazurile astea se intind desigur si la moldoveni, olteni, politisti, ziaristi, preoti, homosexuali, etc. Postarile in care se generalizeaza sunt printre cele mai populare, pentru ca e clar ca vor veni zeci de comentarii care sa te contrazica. Normal ca daca eu scriu ca pamantul e plat, se vor gasi cativa sa comenteze. Oare asta sa fie reteta succesului? Bagam o postare in mare parte aberanta, ii dam o tenta de gluma si asteptam valurile de vizitatori. Nu conteaza ca nu avem dreptate, ca mai bine de jumatate dintre noii cititori sunt agramati si extremisti si ca avem mai multa carne in frigider decat de sarbatori. Pacat ca pe drumul asta spre varful piramidei in trafic se pierd tocmai cei care apreciau postarile muncite, gandite.

duminică, 18 aprilie 2010

Pui scaldat in unt si vin, cu taitei de orez


Nu am crezut vreodata ca ma va intreba lumea de ce nu mai postez retete. Chiar nu mi-am imaginat ca ar fi prea multe persoane interesate. Si daca lumea o cere, am sa continui sa postez cele mai deosebite mancaruri pe care le gatesc. Saptamana asta pot sa ma laud cu puiul inmuiat in vin si unt, cu taitei lati de orez. Nu e mare filosofie nici reteta asta.

Aveti nevoie de piept de pui, care se taie in bucati mici si se lasa la frigider cam jumatate de ora in vin. Daca aveti la indemana, e bine sa adaugati si sos de soia. Puteti pune orice condimente va sunt pe plac. Dupa ce aromele au patruns in pui, il aruncati in tigaia fierbinte, unsa cu un strop de ulei, pana se perpeleste si prinde o nuanta aurie. Apoi aruncati fasii de morcov si ceapa verde peste el si il lasati sa se scalde in sosul din legume. Cand mai scade, adaugati si ciupercile, iar dupa ce se inmoaie si ele, atunci adaugati ingredientul minune, chintesenta mancarurilor dumnezeiesti si dusmanul cel mai aprig al taliei de viespe: untul.

Cat se imbina toate aromele de la pui si legume, intr-un bol amenstecati o lingura de bulion, o rosie tocata, alaturi de piper, sare si ardei iute sau chili. Turnati si acest amestec in tigaie, iar dupa ce fierbe adaugati doi catei pisati de usturoi si gata amestecul! Garnitura este foarte usor de facut, mai ales ca gasiti in comert acest fel de taitei. Tot ce trebuie sa faceti este sa-i lasati 5, 6 minute in apa fierbinte, cam atat. Pofta buna si spor la mancat si gatit!

vineri, 16 aprilie 2010

Daca-ti pute, spala-te! Nu sta cu nasul pe sus!

Cum mi-am mai revenit din leneveala, azi am sa scriu despre cea mai nenorocita boala care ataca din ce in ce mai multi oameni. Ea se numeste Aroganta si este neagra, hidoasa si pute a hoit. Suna cam dur, nu-i asa? Ei bine, nu am gasit o alta modalitate de exprimare a supararii pe care mi-o provoaca oamenii subjugati stapanei Aroganta. Sa nu va temeti cumva ca nu ii recunoasteti adeptii mergand pe strada, sunt chiar usor de depistat. Si odata depistati, este absolut necesar sa va indepartati pentru ca arogantii va pot provoca stari extrem de neplacute precum greata, suparare si ocazional puteti avea chiar stari de voma.

Arogantii sunt oamenii care nu privesc inainte, ci doar in sus, ridicand usor nasucul spre ceruri. De ce au aceasta pozitie dubioasa? De multe ori se intampla, spun unii specialisti, din cauza igienei precare din zona de jos a corpului, care ii face sa adopte aceasta postura. Alti cercetatori opineaza ca ar fi vorba despre un defect din nastere, sau doar o atitudine proprie perioadei de imperechere, pentru ca reprezentantii speciei sa se recunoasca intre ei. Se spune ca este o regula clara in regnul arogantilor: Niciodata, dar niciodata, un arogant nu trebuie sa se imperecheze cu o femela sau un mascul din specia modestilor, intrucat risca sa se contamineze!

Cercetatorii britanici spun ca, dupa decenii de analiza atenta a speciei, au observat ca multi aroganti au ochelari Versace sau D&G si frigiderul scos din priza. De asemenea, frecventeaza cluburi speciale, unde rar pot fi observati modesti rataciti, si impart o sticla de apa plata. Printre trasaturile caracteristice speciei se mai numara o culoare morcovie si par ars la femele, o umflatura suspecta in zona bazinului la masculi, iar in timpul deplasarii prin habitatul urban, arogantii scot zgomote similare maimutelor. Arogantii se deplaseaza rareori pe jos, si in ciuda faptului ca impart locuinta de mici dimensiuni cu toti stramosii speciei, nu renunta la mijloacele de transport nemtesti, mai batrane decat ai lor bunici. Insa ce conteaza calitatea, daca arogantii trebuie sa pastreze aparentele? Si bineinteles, nasul pe sus, cand, daca este adevarat ce spun specialistii, ar putea pur si simplu sa se spele.

marți, 13 aprilie 2010

Nu am chef azi… Probabil nici maine

Sunt foarte plictisita, foarte lenesa, nu mai am chef sa fac nimic. Nici azi, nici maine, cred ca nici peste doua zile. Cartea inceputa zace uitata pe noptiera, sub un strat fin de praf care se ingroasa vazand cu ochii, contul de Twitter zace si el nefolosit, iar despre mine ce sa mai spun, sunt satula de mine insami. Parca toate zilele imi sunt la fel, sufocate de aceeasi rutina care ma macina, de aceleasi probleme care nu se mai rezolva, de aceleasi frustrari care pentru altii ar putea parea insignifiante. Si colac peste pupaza, tot zilele astea am decis sa ma las de fumat. Nu pot sa zic ca imi lipsesc foarte tare tigarile, dar ma plictisesc foarte tare si caut mereu sa fac ceva cu mainile, pentru ca tigarile erau o solutie buna de a umple timpii morti. Si ca sa inlocuiesc un obicei rau cu altul bun, cred ca o sa mai bifez un punct din planul pentru 2010, si o sa ma apuc de dansuri, poate chiar din aceasta saptamana. Sper sa fiu doar intr-o pasa proasta si sa-mi revin in cateva zile. Asa ca decat sa va plictisesc cu postari triste si patetice, o sa incerc sa-mi revin, bineinteles, fara sa apelez la „prietenele” mele cu tutun.

vineri, 9 aprilie 2010

Cronica pasarii-arc de Haruki Murakami


Ce ai face daca ai fi intr-o fantana intunecata, lipsit de simtul vizual, infometat si insetat? Ce ai simti? Cum ti s-ar parea existenta ta pana in acel moment? Este doar o ipostaza in care Murakami te pune pe tot parcursul romanului sau. Pot sa spun fara umbra de indoiala ca este una dintre cele mai bune opere contemporane pe care le-am citit. Ma rog, poate ca doar a fost pe placul meu, mai ales ca e o poveste nu tocmai obisnuita. Cert e ca dupa ce am terminat de citit, am tanjit dupa alte zeci de pagini din viata japonezului Toru Okada. Pe scurt, Toru duce o viata normala, linistita, alaturi de sotia sa Kumiko, pana intr-o buna zi cand ii dispare motanul si pleaca in cautarea acestuia. Lucrurile se complica atunci cand si sotia sa dispare subit, fara a da explicatii. Din acest punct, totul se precipita, in viata protagonistului apar numeroase femei, fiecare dintre ele purtand un mesaj misterios, iar toate aceste personaje feminine satelit au menirea de a-i arata calea lui Toru Okada. Poate va intrebati ce este pasarea-arc, asa ca o sa-l las pe autor sa raspunda. „Pasarea arc popseste pe creanga unui copac din zona si rasuceste arcul lumii, anuntandu-si gestul printr-un sunet aparte. Cand nu mai rasuceste arcul lumii, isi inceteaza existenta, dar nu stie nimeni asta.(...) Adevarul este ca pasarea isi ocupa locul si invarteste, putin cate putin, arcul cel micut, punand lumea pe roate”.

In „Cronica pasarii-arc” fictiunea se impleteste cu zile obisnuite din viata tuturor familiilor tinere si pe alocuri cu scene de un sadism profund din razboi. Realitatea se imbina cu visul intr-un mod imperceptibil, pentru ca lucrurile cele mai nefiresti par la fel de palpabile ca pietrele din fundul fantanii. Romanul in sine este o imbinare de articole din ziare, scrisori, marturii, care desi par din lumi diferite se leaga unele de altele prin acelasi fir subtire dintre real si fictiv. „Aici, jos, anotimpurile au disparut, notiunea de timp nu mai exista”, spune protagonistul, aflat pe fundul rece si intunecat al fantanii. Eu as putea sa scriu pana maine despre aceasta carte, si ce anume mi-au inspirat mie numeroasele personaje, insa sunt convinsa ca exista o interpretare pentru fiecare cititor.

miercuri, 7 aprilie 2010

Ce-mi place

Provocarea vine de la Delia, care mi-a oferit si un frumos Premiu pentru care ii multumesc, premiu pe care mi l-a daruit indirect si Marius. Ce sa mai, sunt toata o raza de soare... N-am sa enumar zece lucruri care imi plac, ci am sa vorbesc liber despre ce ma face sa ma simt mai bine, despre nimicurile care ma fac sa zambesc. Sunteti liberi sa preluati provocarea, daca vi se pare interesanta. Nu cred ca e necesar sa fac nominalizari.

Cel mai mult imi plac zambetele. Nu cele false, strambe, de complezenta sau de o ironie rautacioasa. Imi place sa vad un zambet sincer, spontan, un chip luminat aproape instantaneu de o fericire pura, simpla, desi de scurta durata. Intotdeauna am apreciat la cei din jurul meu gesturile care le tradeaza bunatatea precum cedarea locului intr-un autobuz, multumirile cand le sunt facute servicii oricat de mici si in general politetea fara exagerari. Tot pe linia asta, imi plac oamenii care nu ezita sa-ti spuna adevaruri mai mult sau mai putin dureroase, si care nu se tem ca te vei supara, fiind constienti ca e spre binele tau. Cineva spunea la un moment dat: „Adevarul e ca o operatie. Doare, dar vindeca”. Nimic mai adevarat!

Admir peste masura oamenii cu initiativa, oamenii care vor sa-si schimbe in bine destinul, cei care nu stau pe loc si se vaita, ci cauta sa evolueze, sa sparga tiparele si nu se impiedica de ce spun cei din jur. Oameni care sunt in stare sa se ridice din starea liniara in care se afla, sa riste mult, dar cu masura, si sa ajunga acolo unde si-au dorit si unde au visat dintotdeauna. De acest fel de oameni avem nevoie si desi o spun cu regret, nu ma regasesc in aceasta categorie, decat poate la capitolul vise.

Imi place enorm sa citesc si profit de fiecare ora libera pentru a face acest lucru. Cand spun ora libera ma refer la un interval de timp in care am si mintea limpede, nu afectata de framantari, oboseala si tot felul de griji. Pentru mine, citirea unei carti valoroase este ca o vacanta pe plaiuri indepartate. Intru in pielea personajelor, imi imaginez cum ar arata lumea lor si de multe ori, traiesc, vibrez in acelasi timp cu ele. Pe lista lucrurilor care imi plac as mai putea pune baile luuungi si inspumate, inotul in apa limpede a marii(desi cele mai frumoasa amintiri legate de balaceala sunt de la Cascada Putna) si, ca orice persoana, calatoriile. Cred ca meseria cea mai frumoasa de pe pamant este cea de reporter de calatorii. Varun Sharma (prezentatorul emisiunii „Inside luxury travel” de pe Travel Channel), te urasc! Intr-un mod pozitiv, desigur!

sâmbătă, 3 aprilie 2010

As fi vrut…


Am avut o saptamana tare incarcata si imi pare rau ca nu prea am mai avut timp sa ma ocup si de blog. As fi vrut sa-i onorez leapsa Deliei, pentru ca era una optimista, colorata. As fi vrut sa va povestesc despre ultima carte citita, cred ca printre cele mai bune carti din literatura contemporana, pe care am citit-o in ultimii ani. As fi vrut sa imi mai vars ceva nervi pe aici, dar mai apoi m-am gandit ca e Pastele si ca nu e momentul. Si cum nici astazi nu am timp si nici prea mult chef, si e pacat sa scriu in sila, o sa va spun doar ca ma apuc de facut bagajele, pentru ca in cateva ore voi fi la Soveja. Va doresc Sarbatori Fericite si promit ca o sa revin cu poze cat mai frumoase! Paste fericit!