vineri, 29 octombrie 2010

Pledoarie pentru reportaj

Trebuie să recunosc cu ocazia asta că ador reportajele. Îmi place la nebunie să le citesc, dar şi mai mult îmi place să le scriu. Să fiu oare printre singurii fani ai acestei specii publicistice? Altfel, nu înţeleg de ce unele bijuterii jurnalistice sunt ascunse undeva în josul paginii sau pot fi accesate doar dintr-o pagină separată. Chiar întrebam zilele trecute pe Twitter dacă nu ar fi fain să se promoveze mai agresiv reportajele şi am primit un feedback surprinzător de pozitiv.

Ce poate fi mai relaxant decât să citeşti poveşti de viaţă impresionante, să cunoşti tineri cu adevărat capabili ai acestei ţări, să simţi că eşti acolo, lângă copiii marginalizaţi care se zbat în mâlul sărăciei lucii, să suferi, chiar dacă doar pentru câteva minute, împreună cu ei? Şi cine ştie, poate cineva, acolo, care citeşte aceste poveşti cât se poate de adevărate, are posibilitatea şi dorinţa de a ajuta. Mai cred că mulţi dintre noi ne identificăm cu protagoniştii reportajelor sau vărsăm o lacrimă când vedem cum frumuseţile de odinioară ale ţării au ajuns maldăre de moloz. Pentru mine, reportajele sunt ca paginile unei cărţi, doar că prezintă lumea reală, în plenitudinea ei şi într-un mod plăcut consumatorului de presă.

De unde vine tendinţa asta a noastră, observaţi vă rog că mă includ, de a scormoni rahaturi inutile, de a înjura printre dinţi articole care au în centru creiere goale, suflete goale, oameni împachetaţi în plastic? De unde plăcerea masochistă de a savura scandaluri dintre cele mai groteşti, care ajunge până la a crea o relaţie de ură între noi şi oamenii din televizor, fie ei moderatori sau invitaţi? În ce moment considerăm că două fufe care îşi scot ochii cu unghiuţele roz aprins merită timpul nostru? Ce ziceţi? Facem o schimbare?

marți, 26 octombrie 2010

Impresii de weekend. Ţăranca a ajuns şi la blogmeet!

Weekendul ăsta a fost unul plin de evenimente. După cum am scris mai jos, mi-am luat inima în dinţi, paharul de must cu mine şi m-am prezentat la Festival cu caşcavalul dulce de la bunica, cel mai fin şi mai gustos aliment. Lăsând la o parte faptul că de vândut nu prea am vândut eu, tre’ să spun că am fost un fel de maimuţă. Maimuţa de poze, ştiţi voi, cum era odată pe litoral. Toţi copiii veneau să facă poză cu mine în costum popular. Două babe aproape că m-au luat pe sus de emoţie că o sovejancă a lor le reprezintă la târg. Eh, poveşti…

Dar cel mai tare mi-a plăcut la blogmeet, deşi din motive personale nu am putut să ajung la timp şi am pierdut partea în care s-a băut vin. Am avut noroc cu glumele lui căpcăunu’, care ne-a înveselit teribil şi ne-a făcut să mai stăm vreo două ore la taclale. Mai are rost să spun cât m-am amuzat cu poveştile lui? Asta deja cred că o ştiu toţi cei care îl cunosc, şi anume că e un tip cu care nu te poţi plictisi niciodată.
Pe Lady Allia n-am apucat să o cunosc foarte bine, dar vă pot spune că are o minune de fetiţă şi că abia aştept să ne revedem şi să stăm mai mult de vorbă. La fel de rău îmi pare că nici cu Adi n-am reuşit să leg vreo vorbă, mai ales având în vedere că îi admir foarte tare scrierile.În schimb, am pălăvrăgit vrute şi nevrute cu Tudor şi soţia lui, de la centrale termice, la plimbări şi multe altele, la fel şi cu Dan Braşov, PatrickDan şi Mirolara. Şi iarăşi, să vă spun că Grim Cris mă impresionează de fiecare dată şi că sunt sigură că o să fie "the next" Manafu sau Bobby Voicu e redundant. E clar că aşa va fi.

După minunatele ore petrecute în compania colegilor bloggeri, tot ce îmi doresc e o viitoare întâlnire cu miros de vin fiert şi friptură, undeva la munte. Aduc eu caşcavalul!

miercuri, 20 octombrie 2010

Ţărăncuţă, ţărăncuţă…

Nu ştiu câţi dintre voi ştiu asta, dar “mă trag” din neamul mândru al sovejenilor, iar Festivalul Viei şi al Vinului “Bachus 2010″ Focşani de anul ăsta e un bun prilej să vă şi demonstrez asta. Aşa că mă găsiţi în Piaţa Gării, de vineri până duminică, la standul cu produse tradiţionale vrânceneşti, ca o mândruţă rumenă în obraji ce sunt. Vă aştept cu caş afumat, gras şi dulce, ţuică de perje pârguite şi alte minuni eco, bio şi cum vreţi să le mai numiţi. Ce ziceţi, ne vedem la târg?

Leapşa pentru nostalgici

Căpcăunul cu caşchetă mi-a dat o misiune grea de tot şi anume să enumăr aici cărţile şi filmele care m-au impresionat şi nu în ultimul rând, cea mai frumoasă ţară în care am fost. Deci, să începem, că avem multă treabă, dar care se „uşurează” mult dacă stau să mă gândesc că despre toate astea am mai scris pe blog.

Cartea care mi-a plăcut cel mai mult în ultima perioadă este, fără îndoială, este Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Desigur, nu poate lipsi nici Idiotul, iar din literatura contemporană l-aş alege pe Orhan Pamuk cu “Mă numesc Roşu” . Aş putea scrie non-stop la subiectul ăsta, dar mă opresc aici.

Hmm, despre filme nu prea am scris pe blog, dar pot enumera „The Notebook”, “L’immortel”, “Filantropica”. Eh, ar fi multe..

Cât despre ţări şi oraşe... nu prea am văzut eu multe până acum, lucru care mă ruşinează destul de tare, dar pot spune cu mâna pe inimă că mi-a plăcut la nebunie Tunisia, cu ale sale dune, presărate cu oaze superbe şi oameni foarte veseli şi prietenoşi. Poze găsiţi în postările marcate cu link.

Eh, şi abia acum vine greul. Cum Căpcăunu' a dat leapşa cam la toţi cunoscuţii şi la toţi vrâncenii, nu am nici cea mai mică idee cui aş putea să i-o pasez, aşa că nostalgicii sunt rugaţi să o preia fără ruşine!

luni, 18 octombrie 2010

Nevoia de tătuc

Am citit de dimineaţă un articol, în care zace ascuns rezultatul unui sondaj surprinzător aici .

Până azi aş fi crezut că nevoia de a-ţi spune cineva ce să faci, cum să te îmbraci, ce să spui, cât şi cum să munceşti este doar a noastră. Se pare că şi nemţilor le e dor de un Fuhrer, care să conducă ţara cu mână de fier. Bine, nicidecum nu egalează dorul nostru de cizmarul îndrăgostit de popor. Ceea ce nu pot să nu observ e că ne îndreptăm uşor, uşor spre socialism. Şi îndrăznesc să spun asta din prisma ultimelor evenimente de pe scena politică.

Sloganul PSD “România curată, România socială” ar fi stârnit acum vreo cinci ani o întreagă revoltă, eventual proteste anticomuniste pe la Timişoara. Astăzi însă, din ce în ce mai mulţi români par să îmbrăţişeze ideea că “boul care trage, tot ăla să fie biciuit”. Gerhard Schroder spunea, într-un interviu la Antena 3, că împozitul progresiv e bun în Germania şi că timpul cotei unice a trecut. Dar în ţara în care mamele de baroni au trei case şi şapte maşini se mai aplică oare cu acelaşi succes? Nu mai zic de faptul că la nemţi dacă iei un salariu de 400 de E nu plăteşti impozite, însă dacă iei 800 ajungi tot cam pe acolo, aşa că nu te mai oboseşti.

Aud din ce în ce mai des că în comunism aveai casă şi serviciu, nu puteai vorbi prea multe, dar erai asigurat. Trăiai prost, dar liniştit. Nevoia de tătuci îşi are originea din antichitate, dar cred eu că şi în lipsa noastră de iniţiativă, în faptul că ne mulţumim şi cu pământ arid şi sterp, dacă avem rădăcinile bine înfipte în el.

Părinţii noştri nu au trecut prin căutarea unui job, nu au simţit cum e să dai din coate, dar nici cum e să avansezi, să ai opţiuni, să te perfecţionezi zi de zi. Suntem un neam comod, care alege să stea, să strângă cureaua, să îndure cu stoicism măgării de la tătuci. Numai noi putem aplauda şi stoarce lacrimi de admiraţie pentru un drum neterminat sau investiţii finanţate de cinci ori şi făcute o singură dată sau deloc.

O turmă de oi dezorientate care se pierde în munţi are nevoie de un cioban cu băţ de fier, îmbrăcat cu sumană scumpă, dar care varsă lacrimi de crocodil când se apropie lupul.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Calc-o!!

Eu tot nu reuşesc să înţeleg care-i faza cu unii şoferi din Focşanigeles. Ori n-au treabă de făcut, ori nu se trezesc de-a binelea dimineaţa, ori au impresia că maşina e un fel de bicicletă care nu trebuie să depăşească 30 de km pe oră. Să luăm un şofer oarecare, să-i zicem Gică.

Se trezeşte Gică, îşi bea cafeaua, fumează ţigara şi pleacă spre muncă. Coboară în parcare, se urcă în automobil şi de aici începe distracţia. Dă puţin cu spatele, îndreaptă, dă în faţă, trage stânga, roţile nu îl ascultă, dă iar în spate, trage dreapta, şi nimic. Tot cam pe-acolo e. După vreo zece minute a ieşit din parcare. Ah, acum se poate relaxa...

La ieşirea din parcare se asigură bineeee şi pac, iese fix în faţa altei maşini. Stă la semafor, aşează freza. Dă verde. Ei aş, dar cine se grăbeşte? Lui Gică îi place să plece mai spre galben, încolo. Aşa se face că în Focşani, de la un semafor pleacă doar vreo două maşini.

Pentru lungul său drum de zece minute, Gică alege să circule doar pe banda a doua. Ce dacă are 20 km/oră? O ţine pe a lui. Doar şi în afara localităţii face la fel. N-au decât să-l depăşească, cocalarii dreaq…

Pentru Gică nu există semnalizare sau oglinzi retrovizoare, pur şi simplu se bagă în faţă şi taie calea oricui. Şi dacă i se atrage atenţia sau este numit cu tandreţe “bou”, Gică lasă maşina în drum şi merge să „articuleze” nesimţitul. Ce dacă a trecut pe roşu şi mai apoi nu a dat nici prioritate? El e Gică, şi-a luat maşină mică, se înroşeşte ca focul (că doar stă în Focşani) şi-şi forţează norocul.

P.S.- Eu sunt „nesimţitul” din poveste, ocazie cu care am învăţat că dacă vreau să înjur pe cineva, să o fac întotdeauna cu geamul închis, cel puţin până voi ajunge la doi metri şi 150 de kile.

miercuri, 13 octombrie 2010

Cui îi place un căţeluş pe post de iubit?

Evident, e valabilă întrebarea şi pentru bărbaţi. Până acum n-am cunoscut nicio persoană care să-şi dorească alături un om fără personalitate, fără opinii proprii, care să asculte cu supunere comenzile, să facă totul fără a cere nimic în schimb, să accepte măgării, jigniri fără să crâcnească. Dar am cunoscut oameni care întruchipează căţeluşul perfect. Oameni atât de ameţiţi de aburii pasiunii confundate întrutotul cu dragostea, încât raţiunea trece pe ultimul loc şi aproape se risipeşte. Nu militez pentru relaţii între creiere, bazate pe convenienţe şi nici pentru supremaţia orgoliului în faţa sentimentelor, dar cred cu tărie că dacă ne transformăm doar pentru a-i face pe plac celui de lângă noi, însăşi esenţa noastră se evaporă.

Se mai poate numi iubire ceva ce face dintr-un om deştept un prost, dintr-un om puternic un mieluşel, dintr-un individ cu principii stabile o frunză în vântul imoralităţii? Şi după ce îţi schimbi caracterul ca pe un set ponosit de haine, mai are rost să te întrebi ce n-a mers? Şi-acum vin şi vă întreb sincer: câţi dintre voi preferaţi un partener care să facă doar ce vreţi voi? Când ieşiţi în oraş să ieşiţi doar unde vreţi voi, să se îmbrace după gustul vostru, să asculte deodată doar ce vă place vouă? Aştept răspunsuri sincere.

joi, 7 octombrie 2010

marți, 5 octombrie 2010

Vreau să fiu ca bunicul meu!

Ştiu că unii dintre noi avem anumite modele în viaţă. Poate afacerişti de succes, vedete siliconate, actori, cântăreţi. Pentru mine, modelul suprem în viaţă e bunicul meu. Nu e bogat, nu a făcut decât patru clase, nu a avut o viaţă plină de împliniri în accepţiunea generală, dar zâmbetul pe care îl poartă pe buze e nepreţuit.

Fiecare zi a lui începe cu speranţă, cu o glumă, cu fericire în stare pură. Acea fericire nealterată de dorinţe “pământeşti” precum banii şi obiectele care în fapt nu valorează nimic. A ştiut să ia viaţa ca atare, necazurilor le-a râs în nas, oricât au fost de mari. Niciodată nu a aşteptat să-i dea alţii, ci a muncit pe rupte pentru fiecare bănuţ. Peste tot şi-a făcut prieteni care nu l-au uitat niciodată. Ba mai mult, toată lumea din sat îl îndrăgeşte, pentru că de fiecare dată a ajutat fără să întrebe de ce. Dacă au făcut şi alţii acelaşi lucru pentru el când a avut nevoie? Evident că nu, dar asta nu l-a descurajat defel.

Am mai povestit aici cum, atunci când i-a luat foc casa, el ajuta pe altcineva şi când cei de la ştiri, avizi de lacrimi, l-au întrebat cum se simte, le-a zis senin că face alta. Asta după 40 de ani de muncă la ceva ce s-a mistuit în cinci minute. Şi acum, la peste 70 de ani, se caţără pe biserici să migălească la şindrilă fără să crâcnească sau merge kilometri întregi pe dealuri la muncă. Totul cu zâmbetul pe buze şi cu un păr negru ca noaptea.

Dacă-l întrebi ce mai face, răspunde şugubăţ că se ceartă cu baba, ca de obicei. Ei, uite-aşa vreau să fiu şi eu! Să pot să o iau de la capăt fără teamă, să mă tăvălesc de râs în faţa necazurilor, să nu mai văd mereu partea urâtă a lucrurilor, a societăţii ăsteia în care ne scăldăm fără vrerea noastră. Acum , mai mult ca oricând, avem nevoie de modele de genul ăsta, oameni care să ne arate că se poate trece peste orice fără drame, fără lacrimi. Ei îi zice simplu “Lupta cu viaţa”.

vineri, 1 octombrie 2010

Oamenii buni sunt proşti?

Ceea ce urmează să scriu nu face parte din vreo comedie proastă sau din vreo reclamă la spirtoase cu Dorei, ci e încă o filă din minunata viaţă de angajator român, care are norocul să lucreze cu oameni deosebiţi, pe care îi întâlneşti o dată în viaţă cel mult.

Ieri a fost o zi normală de lucru pe şantier, programul s-a încheiat la ora cuvenită, că deh, nu exploatăm oamenii fără plată suplimentară. A fost şi zi de salariu, înainte de care, lunar, nopţile devin albe şi somnul aproape dispare de la atâtea griji. Banii pe care urma să-i încasăm au mai întârziat o zi, aşa că a trebuit să anunţăm oamenii că îşi vor primi banii astăzi, cum ar veni. N-au zis nimic, şi-au făcut treaba ca de obicei, mai o bere, mai un pui de somn, imediat cum sunt lăsaţi singuri. A venit şi clipa plecării. Ca de fiecare dată au fost duşi la gară cu maşina. Eh, şi atunci s-a întâmplat minunea!

Au ieşit din maşină şi au plecat cu tot cu scule, spunând că ni le dau înapoi când le dăm salariile, care nu au întârziat decât o zi!!! Am făcut plângere la Poliţie şi acum aşteptăm…

Ţin să menţionez că până acum nu am întârziat cu salariile, deşi au fost zile în care noi înşine n-am avut un ban în buzunar, zile în care nu am dormit noaptea, zile în care am preferat să nu avem noi bani, dar să aibă oamenii pentru copiii lor. Când au stat peste program au fost plătiţi cum se cuvine, le-am înţeles toate problemele, le-am iertat micile abateri. Asta în timp ce alţii muncesc toate duminicile, nopţile, în timp ce pe şantiere angajaţii sunt trataţi de obicei mă scuzaţi, cu curul…

Aşa că vă rog să răspundeţi sincer la întrebarea din titlu.