Se afișează postările cu eticheta fericire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta fericire. Afișați toate postările
miercuri, 27 aprilie 2011
Zidul
Aţi avut vreodată senzaţia că tot ce vă doriţi e chiar lângă voi, că vă desparte doar o clipă de fericire? O clipă metamorfozată în zid rece, de gheaţă. Un zid pe care-l zgâriaţi cu colţul unghiei până ce scrâşnetul vă inundă timpanele vibrânde, până ce sângele vă împresoară buricele degetelor. Un zid aproape imposibil de escaladat, înalt ca un zgârie-nori. Şi voci. O, da! Vocile care fac din speranţă o biată râmă îmbibată în nămol, o larvă care se bălăceşte în neputinţă şi regrete. Vocile pentru care NU este singurul cuvânt cunoscut. Nimic nu-i mai greu decât să te afli în mijlocul balanţei şi să nu ştii în ce parte să te înclini.
joi, 7 aprilie 2011
Măgăria post-relaţie
Nimic nu mie se pare mai penibil decât omul care, după ce se desparte, începe să arunce cu noroi în cel care i-a stat alături ani în şir. Câtă ură se poate cuibări acolo, în tine, câtă frustrare să-ţi roadă pântecele, pentru a uita tot?Brusc, dintr-un înger care aruncă steluţe pufoase şi roz de iubire, cel pe care l-ai iubit cândva ajunge un demon încornorat, o expoziţie ieftină a celor mai rele dintre trăsăturile umane, un monstru, un cumul al promiscuităţii.
Nu puţine au fost cazurile de acest fel pe care le-am întâlnit. Şi uite aşa, noroiul se întoarce tot la tine, ca dintr-un ventilator setat la treapta 5, în timp ce se naşte o întrebare firească. Dacă persoana cu care ai fost e chiar atât de malefică pe cât laşi să se vadă, cine a fost prostul care o pupa pe frunte în fiecare seară, în timp ce-i mângâia cosiţele păcătoase?!?
marți, 11 ianuarie 2011
Un punct de vedere
“Cea mai mare dorinta pe care o am pentru noul an este o schimbare de mentalitate in rindul celor din jur. Imi doresc sa scapam odata pentru totdeauna de atitudinea de asistat social, de asteptarea cu gura larg deschisa a pomenilor de orice fel, de grotesca replica „Sa ne dea, sa ne faca”, si sa ne dorim mai mult pentru noi. E singura cale prin care putem evolua. Din pacate, nici orasul Focsani si nici acest judet nu mai par sa aiba nimic de oferit tinerilor care nu vor decit sa traiasca decent, investitorilor care se lovesc de necesitatea imperioasa de a oferi „atentii” doar pentru a crea locuri de munca si a plati impozite din ce in ce mai mari, profesionistilor sufocati de incompetenti sfertodocti, cocotati pe scaune inalte doar prin posesia unui carnet de partid si a unui sac de bani negri. Imi doresc ca orasul in care am prins viata sa nu ajunga un sat parasit, pentru ca in mod cert este pe cale de a deveni. Cinematograf nu mai exista de ani buni, un bilet la teatru e mai scump decit la un spectacol la Ateneul Roman, strazile ilustreaza o urbe lovita aprig de obuze nemiloase, iar copiii se joaca in parcuri ignorate de autoritati, napadite de buruieni si de o amara uitare. Vrinceni, trenul schimbarii se apropie! Si nu, acesta nu vine in opulenta Eurogara, ci in voi insiva! Nu lasati focurile de artificii pe care le-ati platit un an intreg sa va umbreasca vederea, caci intr-o clipita se sting... „
Îl găsiţi şi aici. Vă rog să observaţi că semnez pentru prima dată în calitate de blogger :D
Îl găsiţi şi aici. Vă rog să observaţi că semnez pentru prima dată în calitate de blogger :D
marți, 28 decembrie 2010
Ce îmi doresc de anul nou
NIMIC!
Deja am tot ce vreau, mai lipseşte să şi pun în aplicare nişte dorinţe mai vechi. O iau de la capăt din nou, după o tentativă eşuată de a reveni şi de a face ceva în Focşani, după o mare dezamăgire privind plecarea în Germania. Pentru mine 2011 vine cu mireasmă dulce, cu speranţă şi cu satisfacţia de a fi depăşit criza financiară, dar mai ales mica mea criză personală şi senzaţia deloc plăcută de a fi unul dintre nimicuri. Un nou job într-un domeniu care m-a atras dintotdeauna, revenirea la oraşul căruia i-am dus dorul, dar pe care l-am şi urât timp de doi ani şi la prietenii noi şi vechi, toate îmi aduc un zâmbet timid dar încrezător pe chip.
2011 miroase a nou, a provocări, a dezvoltare personală şi profesională, dar înseamnă şi renunţarea la o mare pasiune, presa scrisă, pentru care poate nu am fost făcută. Cel puţin nu am fost făcută să îndur mizerii şi să ascund gunoiul sub preş, prefăcându-mă că mi-e cald şi bine, când de fapt mă simţeam ca peştele pe uscat într-un loc în care opiniile sau gândurile mele nu valorau mai nimic, cel puţin în ochii celor care luau deciziile. Vine o zi în care după o simplă privire realizezi că eforturile îţi sunt zadarnice. Şi nu e nimic mai cumplit decât să renunţi la ceea ce îţi place din cauza ideilor fixe şi a lipsei de viziune. Am pus punct “voluntariatului”, justificat de o mare dragoste pentru meserie şi de reportajele în care am crezut din tot sufletul că vor aduce o schimbare.
Dar nu regret nimic, căci indiferent de corsetul strâmt al “ceea ce trebuie făcut” în detrimentul a “ceea ce simt că este bine să fac”, sunt un om mai bogat, iar toate experienţele trăite mi-au adus noi prieteni, oameni ca mine, care nu vor decât să trăiască decent, oameni care nu visează la Seychelles, yachturi, coliere de diamante sau palate de marmură, ci doar să fie răsplătiţi pe măsura efortului depus. Şi da, poate că măcar din când în când cu toţii avem nevoie de cuvinte de încurajare sau de aprecieri. Nu costă nimic!
Să mai zic oare de oamenii minunaţi din blogosfera vrânceană sau cât de mult m-au îmbogăţit toate întâlnirile noastre şi dimineţile cu parfum de cafea şi bloguri? Nu cred că mai are rost nici să adaug că regret teribil că nu am putut ajunge la întâlnire. Dar vor mai fi, nu-i aşa?
Deja am tot ce vreau, mai lipseşte să şi pun în aplicare nişte dorinţe mai vechi. O iau de la capăt din nou, după o tentativă eşuată de a reveni şi de a face ceva în Focşani, după o mare dezamăgire privind plecarea în Germania. Pentru mine 2011 vine cu mireasmă dulce, cu speranţă şi cu satisfacţia de a fi depăşit criza financiară, dar mai ales mica mea criză personală şi senzaţia deloc plăcută de a fi unul dintre nimicuri. Un nou job într-un domeniu care m-a atras dintotdeauna, revenirea la oraşul căruia i-am dus dorul, dar pe care l-am şi urât timp de doi ani şi la prietenii noi şi vechi, toate îmi aduc un zâmbet timid dar încrezător pe chip.
2011 miroase a nou, a provocări, a dezvoltare personală şi profesională, dar înseamnă şi renunţarea la o mare pasiune, presa scrisă, pentru care poate nu am fost făcută. Cel puţin nu am fost făcută să îndur mizerii şi să ascund gunoiul sub preş, prefăcându-mă că mi-e cald şi bine, când de fapt mă simţeam ca peştele pe uscat într-un loc în care opiniile sau gândurile mele nu valorau mai nimic, cel puţin în ochii celor care luau deciziile. Vine o zi în care după o simplă privire realizezi că eforturile îţi sunt zadarnice. Şi nu e nimic mai cumplit decât să renunţi la ceea ce îţi place din cauza ideilor fixe şi a lipsei de viziune. Am pus punct “voluntariatului”, justificat de o mare dragoste pentru meserie şi de reportajele în care am crezut din tot sufletul că vor aduce o schimbare.
Dar nu regret nimic, căci indiferent de corsetul strâmt al “ceea ce trebuie făcut” în detrimentul a “ceea ce simt că este bine să fac”, sunt un om mai bogat, iar toate experienţele trăite mi-au adus noi prieteni, oameni ca mine, care nu vor decât să trăiască decent, oameni care nu visează la Seychelles, yachturi, coliere de diamante sau palate de marmură, ci doar să fie răsplătiţi pe măsura efortului depus. Şi da, poate că măcar din când în când cu toţii avem nevoie de cuvinte de încurajare sau de aprecieri. Nu costă nimic!
Să mai zic oare de oamenii minunaţi din blogosfera vrânceană sau cât de mult m-au îmbogăţit toate întâlnirile noastre şi dimineţile cu parfum de cafea şi bloguri? Nu cred că mai are rost nici să adaug că regret teribil că nu am putut ajunge la întâlnire. Dar vor mai fi, nu-i aşa?
miercuri, 20 octombrie 2010
Leapşa pentru nostalgici
Căpcăunul cu caşchetă mi-a dat o misiune grea de tot şi anume să enumăr aici cărţile şi filmele care m-au impresionat şi nu în ultimul rând, cea mai frumoasă ţară în care am fost. Deci, să începem, că avem multă treabă, dar care se „uşurează” mult dacă stau să mă gândesc că despre toate astea am mai scris pe blog.
Cartea care mi-a plăcut cel mai mult în ultima perioadă este, fără îndoială, este Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Desigur, nu poate lipsi nici Idiotul, iar din literatura contemporană l-aş alege pe Orhan Pamuk cu “Mă numesc Roşu” . Aş putea scrie non-stop la subiectul ăsta, dar mă opresc aici.
Hmm, despre filme nu prea am scris pe blog, dar pot enumera „The Notebook”, “L’immortel”, “Filantropica”. Eh, ar fi multe..
Cât despre ţări şi oraşe... nu prea am văzut eu multe până acum, lucru care mă ruşinează destul de tare, dar pot spune cu mâna pe inimă că mi-a plăcut la nebunie Tunisia, cu ale sale dune, presărate cu oaze superbe şi oameni foarte veseli şi prietenoşi. Poze găsiţi în postările marcate cu link.
Eh, şi abia acum vine greul. Cum Căpcăunu' a dat leapşa cam la toţi cunoscuţii şi la toţi vrâncenii, nu am nici cea mai mică idee cui aş putea să i-o pasez, aşa că nostalgicii sunt rugaţi să o preia fără ruşine!
Cartea care mi-a plăcut cel mai mult în ultima perioadă este, fără îndoială, este Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Desigur, nu poate lipsi nici Idiotul, iar din literatura contemporană l-aş alege pe Orhan Pamuk cu “Mă numesc Roşu” . Aş putea scrie non-stop la subiectul ăsta, dar mă opresc aici.
Hmm, despre filme nu prea am scris pe blog, dar pot enumera „The Notebook”, “L’immortel”, “Filantropica”. Eh, ar fi multe..
Cât despre ţări şi oraşe... nu prea am văzut eu multe până acum, lucru care mă ruşinează destul de tare, dar pot spune cu mâna pe inimă că mi-a plăcut la nebunie Tunisia, cu ale sale dune, presărate cu oaze superbe şi oameni foarte veseli şi prietenoşi. Poze găsiţi în postările marcate cu link.
Eh, şi abia acum vine greul. Cum Căpcăunu' a dat leapşa cam la toţi cunoscuţii şi la toţi vrâncenii, nu am nici cea mai mică idee cui aş putea să i-o pasez, aşa că nostalgicii sunt rugaţi să o preia fără ruşine!
marți, 5 octombrie 2010
Vreau să fiu ca bunicul meu!
Ştiu că unii dintre noi avem anumite modele în viaţă. Poate afacerişti de succes, vedete siliconate, actori, cântăreţi. Pentru mine, modelul suprem în viaţă e bunicul meu. Nu e bogat, nu a făcut decât patru clase, nu a avut o viaţă plină de împliniri în accepţiunea generală, dar zâmbetul pe care îl poartă pe buze e nepreţuit.Fiecare zi a lui începe cu speranţă, cu o glumă, cu fericire în stare pură. Acea fericire nealterată de dorinţe “pământeşti” precum banii şi obiectele care în fapt nu valorează nimic. A ştiut să ia viaţa ca atare, necazurilor le-a râs în nas, oricât au fost de mari. Niciodată nu a aşteptat să-i dea alţii, ci a muncit pe rupte pentru fiecare bănuţ. Peste tot şi-a făcut prieteni care nu l-au uitat niciodată. Ba mai mult, toată lumea din sat îl îndrăgeşte, pentru că de fiecare dată a ajutat fără să întrebe de ce. Dacă au făcut şi alţii acelaşi lucru pentru el când a avut nevoie? Evident că nu, dar asta nu l-a descurajat defel.
Am mai povestit aici cum, atunci când i-a luat foc casa, el ajuta pe altcineva şi când cei de la ştiri, avizi de lacrimi, l-au întrebat cum se simte, le-a zis senin că face alta. Asta după 40 de ani de muncă la ceva ce s-a mistuit în cinci minute. Şi acum, la peste 70 de ani, se caţără pe biserici să migălească la şindrilă fără să crâcnească sau merge kilometri întregi pe dealuri la muncă. Totul cu zâmbetul pe buze şi cu un păr negru ca noaptea.
Dacă-l întrebi ce mai face, răspunde şugubăţ că se ceartă cu baba, ca de obicei. Ei, uite-aşa vreau să fiu şi eu! Să pot să o iau de la capăt fără teamă, să mă tăvălesc de râs în faţa necazurilor, să nu mai văd mereu partea urâtă a lucrurilor, a societăţii ăsteia în care ne scăldăm fără vrerea noastră. Acum , mai mult ca oricând, avem nevoie de modele de genul ăsta, oameni care să ne arate că se poate trece peste orice fără drame, fără lacrimi. Ei îi zice simplu “Lupta cu viaţa”.
joi, 19 august 2010
Oamenii serioşi şi cum optimismul e pentru “oameni simpli”
Cred că tuturor ni s-a întâmplat să-i întâlnim. Scrii şi tu o postare acolo, mai în glumă, imediat se trezeşte unu’ să se ia de tine că viaţa e grea şi postările haioase nu îşi au locul, că aşa suntem noi românii, facem numai mişto şi de asta ne merităm soarta, un blog serios nu mai găseşti, bla, bla, bla... Dacă un comentariu de-ăsta de om mare nu e suficient, te mai adaugă şi în lista de „mess”, se bagă în seamă şi îţi spune că ai cel mai naşpa blog, la fel ca mii de alte bloguri, dar că te citeşte aşa, din nimereală. Oricum, ar trebui să abordezi şi tu teme serioase precum încălzirea globală, salvarea balenelor de la moarte şi stoparea foametei în Somalia şi bineînţeles, într-o interpretare filosofică. Aa, şi să nu uităm de necesitatea imperioasă de a aborda teme politice (ca şi cum ar exista vreun om politic sau partid care chiar să lucreze în interesul cetăţeanului). Aa, şi ce-i cu ideile astea optimiste? Numai proşti fericiţi în ţara asta, naivi care nu înţeleg complexitatea existenţei de zi cu zi. Plimbări, reţete, ce mai, supeficialitate şi mediocritate pe toată linia.
Oameni buni, nu vi se pare că începem să devenim o ţară de deprimaţi, de frustraţi, veşnic nemulţumiţi de noi, dar mai ales de ceilalţi? Că am ajuns doar să vedem paiul din ochiul altuia, doar necazurile, să ne frământăm în fiece clipă şi să amplificăm astfel groapa în care am intrat? În cea mai proastă perioadă a vieţii mele, când credeam că nimeni nu mai e atât de necăjit ca mine, a apărut cazul Danielei, care mi-a arătat din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că problemele mele sunt mici picături de apă într-un ocean de necazuri. Nu vorbesc acum de copiii care mor de sete în Africa, replica asta e fumată. Dar oamenii cu adevărat loviţi de cruntul destin se află lângă noi. Pot fi cei lângă care staţi în autobuz, cei pe lângă care treceţi pe stradă şi chiar cei care afişează o mină veselă, dar ascund nori negri în suflet.
Acum câţiva ani, un amic şi-a luat viaţa. Era ultimul om la care mă aşteptam, cel mai vesel, glumeţ şi calm bărbat pe care îl cunoşteam. Încă un caz în care frustrările şi depresia au ros adânc în interior până ce totul a putrezit, până ce n-a mai fost nimic de salvat. Nimeni nu a ştiut ce ascundea, ce gânduri îl împresurau. A lăsat în urmă o familie îndurerată, pentru care toate zilele de după au fost pline de negură. A făcut lumea mai bună, şi-a rezolvat problemele? Nicidecum. Poate mai ales în perioada asta ar trebui să conştientizăm că peste orice se poate trece, că vremuri mai bune vor veni, trebuie doar să avem răbdare cu noi, cu ceilalţi. Şi poate acum, mai mult ca oricând, realizăm ce bine ne era acum ceva timp, poate singura parte bună a crizei în care de afundăm.
Oameni buni, nu vi se pare că începem să devenim o ţară de deprimaţi, de frustraţi, veşnic nemulţumiţi de noi, dar mai ales de ceilalţi? Că am ajuns doar să vedem paiul din ochiul altuia, doar necazurile, să ne frământăm în fiece clipă şi să amplificăm astfel groapa în care am intrat? În cea mai proastă perioadă a vieţii mele, când credeam că nimeni nu mai e atât de necăjit ca mine, a apărut cazul Danielei, care mi-a arătat din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că problemele mele sunt mici picături de apă într-un ocean de necazuri. Nu vorbesc acum de copiii care mor de sete în Africa, replica asta e fumată. Dar oamenii cu adevărat loviţi de cruntul destin se află lângă noi. Pot fi cei lângă care staţi în autobuz, cei pe lângă care treceţi pe stradă şi chiar cei care afişează o mină veselă, dar ascund nori negri în suflet.
Acum câţiva ani, un amic şi-a luat viaţa. Era ultimul om la care mă aşteptam, cel mai vesel, glumeţ şi calm bărbat pe care îl cunoşteam. Încă un caz în care frustrările şi depresia au ros adânc în interior până ce totul a putrezit, până ce n-a mai fost nimic de salvat. Nimeni nu a ştiut ce ascundea, ce gânduri îl împresurau. A lăsat în urmă o familie îndurerată, pentru care toate zilele de după au fost pline de negură. A făcut lumea mai bună, şi-a rezolvat problemele? Nicidecum. Poate mai ales în perioada asta ar trebui să conştientizăm că peste orice se poate trece, că vremuri mai bune vor veni, trebuie doar să avem răbdare cu noi, cu ceilalţi. Şi poate acum, mai mult ca oricând, realizăm ce bine ne era acum ceva timp, poate singura parte bună a crizei în care de afundăm.
vineri, 13 august 2010
Ce îţi doreşti de fapt?
Prinşi în vâltoarea vieţii, în maratonul continuu pentru bani şi tot felul de obiecte care nu ne fac deloc mai fericiţi pe termen lung, mai putem oare să ne oprim din alergare, să ne ştergem frunţile de sudoare cu mâneca şi să ne oprim să mai şi respirăm? Să ne acordăm atenţia binemeritată? Când a fost ultima oară când te-ai întrebat ce îţi doreşti de fapt? Ce anume te face fericit? O carte extraordinară, o plimbare la umbra copacilor, o mâncare excepţională sau poate un sărut?
Fugim prin viaţă, lăsăm în urmă clipe, zile, secunde, dar nu ştim încotro ne îndreptăm. Spre ce alergăm? La urechi ne ajung tot felul de sfaturi, de critici, de soluţii. Câteodată suntem precum bureţii. Absorbim tot până ne umplem. Vocile ne spun ce ar trebui să facem, cum ar trebui să ne simţim, pe cine să iubim, pe cine să evităm, ce să ne placă, ce e bun, ce e rău. În funcţie de voci ne formăm dorinţe care nu ne reprezintă, dar reprezintă binele, calea de urmat.
Avem încercări timide de a ieşi din turmă, dar turma nu acceptă oi negre sau gri, ci doar albe. Majoritatea decide. Dacă toţi îţi spun că e bună calea aleasă de toţi îi asculţi şi revii în turmă. Îţi ignori gândurile, dorinţele care precum grâul, încolţesc în tine de ceva timp. Şi alergi odată cu turma după aceleaşi obiective care însă, odată atinse, nu îţi aduc decât o grimasă şi o senzaţie de vid.
Ia încearcă tu, cititorule, ca de astăzi să te asculţi. Ignoră vocile din jur şi lasă loc doar pentru ecoul dorinţelor tale. Unde te vezi pe viitor? Ce te împlineşte, ce te face să zâmbeşti, să te bucuri cu adevărat? Ieşi din turmă şi gustă libertatea în gândire, fericirea adevărată, nu ce îţi spun alţii că ar fi fericirea. Să ai o zi minunată!
Fugim prin viaţă, lăsăm în urmă clipe, zile, secunde, dar nu ştim încotro ne îndreptăm. Spre ce alergăm? La urechi ne ajung tot felul de sfaturi, de critici, de soluţii. Câteodată suntem precum bureţii. Absorbim tot până ne umplem. Vocile ne spun ce ar trebui să facem, cum ar trebui să ne simţim, pe cine să iubim, pe cine să evităm, ce să ne placă, ce e bun, ce e rău. În funcţie de voci ne formăm dorinţe care nu ne reprezintă, dar reprezintă binele, calea de urmat.
Avem încercări timide de a ieşi din turmă, dar turma nu acceptă oi negre sau gri, ci doar albe. Majoritatea decide. Dacă toţi îţi spun că e bună calea aleasă de toţi îi asculţi şi revii în turmă. Îţi ignori gândurile, dorinţele care precum grâul, încolţesc în tine de ceva timp. Şi alergi odată cu turma după aceleaşi obiective care însă, odată atinse, nu îţi aduc decât o grimasă şi o senzaţie de vid.
Ia încearcă tu, cititorule, ca de astăzi să te asculţi. Ignoră vocile din jur şi lasă loc doar pentru ecoul dorinţelor tale. Unde te vezi pe viitor? Ce te împlineşte, ce te face să zâmbeşti, să te bucuri cu adevărat? Ieşi din turmă şi gustă libertatea în gândire, fericirea adevărată, nu ce îţi spun alţii că ar fi fericirea. Să ai o zi minunată!
joi, 8 iulie 2010
Cine-a pus femeia-n drum…
Vorbeam cu maică-mea într-o seară despre condiţia femeii în zilele astea, mai ales că după o zi nasoală la serviciu avea de făcut curăţenie, mâncare şi de spălat haine. A zis o chestie care m-a pus pe gânduri. Cine a venit cu ideea asta tâmpită a emancipării noastre? Au mâncat stricat, vorba lui Firea?
Ce nu v-a plăcut, dragi domniţe? Că stăteaţi toată ziua cu buzele-n sus, făceaţi prăjiturele cu vanilie şi bombonele colorate şi croşetaţi mănuşile alea cu un singur deget pe care nu le purta niciun prichindel? Că vorbeaţi cu copiii voştri şi chiar le cunoşteaţi grijile, prietenii, temerile în loc să-i vedeţi jumătate de oră înainte de culcare? Că oboseala şi stresul nu făceau parte din vocabular? Că vă vedeaţi prietenele mult mai des şi aveaţi timp de plimbări şi de voi înşivă? Sau poate că tot timpul eraţi aranjate, machiate, coafate şi odihnite? Dar nuuu! Aţi vrut muncă şi iar muncă, egalitate, drepturi, respect? Hmm, din partea cui?
Şi, la naiba, asta nici măcar nu-i egalitate. Cum vine asta ca după muncă, vasele, copiii, mâncarea, curăţenia, toate rămân tot în cârca femeii?!? Oricât te-ar ajuta perechea, greul tot aici e. Şi atunci ce mama naibii aţi rezolvat? Ne-aţi mai dat şi drept de vot, când se ştie că în ţara asta orice ai alege iese rău.
Odată cu emanciparea, ne-am ales cu dreptul la muncă şi la vot, în timp ce milioane de femei sunt “caftite” şi abuzate zilnic că n-au gătit, că n-au timp de bărbat, că nu mai au timp să se îngrijească şi nici chef de iubăreală după 12 ore de muncă şi că arată ca dracu’. Feministelor din înteaga lume, grupul femeilor emancipate vă urează spor la treabă şi vă mulţumeşte pentru oboseala din oase şi din suflet!
Ce nu v-a plăcut, dragi domniţe? Că stăteaţi toată ziua cu buzele-n sus, făceaţi prăjiturele cu vanilie şi bombonele colorate şi croşetaţi mănuşile alea cu un singur deget pe care nu le purta niciun prichindel? Că vorbeaţi cu copiii voştri şi chiar le cunoşteaţi grijile, prietenii, temerile în loc să-i vedeţi jumătate de oră înainte de culcare? Că oboseala şi stresul nu făceau parte din vocabular? Că vă vedeaţi prietenele mult mai des şi aveaţi timp de plimbări şi de voi înşivă? Sau poate că tot timpul eraţi aranjate, machiate, coafate şi odihnite? Dar nuuu! Aţi vrut muncă şi iar muncă, egalitate, drepturi, respect? Hmm, din partea cui?
Şi, la naiba, asta nici măcar nu-i egalitate. Cum vine asta ca după muncă, vasele, copiii, mâncarea, curăţenia, toate rămân tot în cârca femeii?!? Oricât te-ar ajuta perechea, greul tot aici e. Şi atunci ce mama naibii aţi rezolvat? Ne-aţi mai dat şi drept de vot, când se ştie că în ţara asta orice ai alege iese rău.
Odată cu emanciparea, ne-am ales cu dreptul la muncă şi la vot, în timp ce milioane de femei sunt “caftite” şi abuzate zilnic că n-au gătit, că n-au timp de bărbat, că nu mai au timp să se îngrijească şi nici chef de iubăreală după 12 ore de muncă şi că arată ca dracu’. Feministelor din înteaga lume, grupul femeilor emancipate vă urează spor la treabă şi vă mulţumeşte pentru oboseala din oase şi din suflet!
miercuri, 30 iunie 2010
N-am murit, doar m-am măritat
Zilele trecute soarta a făcut să mă întâlnesc cu o colegă de liceu pe care n-o mai văzusem de muulţi ani şi am aflat că stă şi ea în Focşani. Am întrebat-o dacă mai putem bea câte un suc din când în când şi a venit şi răspunsul: “Păi, na’, am auzit că te-ai măritat... N-am mai încercat să te sun”. Ceee??? Frate, să mă ierte Dumnezeu, da’ n-am făcut vreo boală incurabilă, n-am rămas fără o mână şi ambele picioare, n-am malarie sau Ebola. Doar m-am căsătorit!
Da, nu te mai mira! Tocmai eu, aia care nu credeam că aş face aşa o “prostie” până la minim 30 de ani. Tot eu, aia care cu o lună înainte să zică da spuneam că niciodată n-am să accept. Cu ce mă ajută o hârtie? Nici nu m-am visat mireasă când eram mică, nici n-am vrut petrecere mare care din păcate a fost uriaşă. Ba mai mult, vă sfătuiesc pe toate cele care vreţi să faceţi pasul ăsta să vă înarmaţi cu multă răbdare şi nervi de oţel. Cu atâta organizare, parcă se duce naibii tot farmecul... Şi ce poate fi mai frumos decât să ţi se spună “Doamnă” când tu n-ai trecut de faza cluburilor?
Până la urmă e o chestiune de alegere, un lucru care se întâmplă dacă îl simţi, nu dacă îl aştepţi sau te rogi de fraier să-ţi îndese şaiba pe deget ca să fii o “lady”. Nu ştiu de ce, dar simplu cuvânt “lady” mă face să mă gândesc la o căţea. Şi da, puteţi suna, încă mai pot să dansez, să beau, să respir şi alte lucruri de genul ăsta.
miercuri, 9 iunie 2010
Cel mai bun sfat
Eşti prost. Arăţi ca dracu’ intrat în depresie. Eşti rupt în fund de sărac şi puţi. Mama ta e atât de urâtă încât dacă ar vrea să facă o baie în piscină, apa s-ar evapora de scârbă la vederea unei asemenea hidoşenii. Nu-i aşa că te-ai enervat? Nu-i aşa că simţi nevoia să dai un răspuns pe măsură şi eventual să arunci şi tu cu noroi sau măcar să te aperi negând cele afirmate mai sus? Ei bine, faci cum vrei, dar să ţii cont şi de ce scrie mai jos!
Cel mai bun sfat pe care l-am primit în ultimul timp a fost de la o colegă de serviciu, cu câteva zile în urmă. Când cineva te jigneşte, când te laudă, când îşi exprimă vehement opţiunile politice şi preferinţele în materie de orice, ESTE DOAR PĂREREA LUI. Nu este adevărul absolut, nu are neapărat dreptate şi are motivele sale pentru a spune ce spune. Poate dacă n-am mai simţi mereu nevoia să demonstrăm că doar noi avem dreptate şi dacă nu am mai lua atât de în serios toate mizeriile altora am fi un pic mai liniştiţi, dacă nu chiar mai fericiţi. Asta nu înseamnă să nu acceptăm criticile obiective, dar “Eşti prost!” nu se încadrează aici.
Foto
luni, 31 mai 2010
Singura noastră scăpare...
Să rămânem toţi la mare! Sunt convinsă că ştiţi versurile. Eh, pe mine m-a pălit aşa un dor de litoral de numa’ numa’. Şi nu de litoralul altora, ci de al nostru. Nu de plajele pline până la refuz, acoperite de PET-uri şi alte mizerii, ci de micile mele petice de paradis, ascunse de vederea ageră a celorlalţi. De plaja MEA, pe care doar eu şi câţiva iniţiaţi o ştim, pe care se coboară cu greu, pe cărări de pământ aspru, printre fire viguroase de iarbă uscată de vânt. Unde rocile aspre şi cenuşii iau locul nisipului care-ţi mângâie tălpile şi unde marea se înspumează mai abitir ca în oricare alt loc. Mi-e dor de plaja plină de scoici cărnoase, de alge proaspete ce miros a viaţă, de tăcerea rece a valurilor. Niciodată dimineţile nu mi-au fost mai răcoroase şi niciodată soarele abia trezit nu mi-a părut mai luminos. E locul în care apa îmbracă un albastru simplu, pământesc, real, verosimil, fără fasoane. Locul în care liniştea absolută nu e spartă decât de cântecul strident al pescăruşilor. Nici ei nu mai disting albastrul cerului de cel al mării şi după ore întregi de dans prin aer îşi odihnesc oasele pe pătura gri de nisip şi pietre, fără teamă de răutatea omului. Aici, pe plaja ascunsă sub stâncă, suntem toţi la fel. E locul unde omul e una cu peştii, păsările, meduzele, pietrele, cu el însuşi.
marți, 25 mai 2010
Ce loc din România v-a plăcut cel mai mult?
România e o ţară minunată. Nu este o ironie, deşi sunt convinsă că 80% dintre cei care văd cuvintele astea cred că textul e făcut la mişto. Zilele astea mi-a fost dat să aud o reclamă de tot rahatul, pe Kiss FM cred. Era ceva de genul “Te-ai săturat de România? O vacanţă minunată, cu puţini români, doar în Grecia, la bla, bla, bla...”. Dacă adăugăm la asta şi toate părerile potrivit cărora nu e ţară mai urâtă şi mai naşpetă ca România, e clar ce fel de oameni suntem. Ştiţi vorba aia cu urăşte jucătorul, nu jocul. La noi ar trebui să fie ceva de genul “Urăşte-i pe cei care-şi terfelesc bogăţiile, nu ţara”. Cred că trebuie să fi stat doar între patru pereţi toată viaţa, dacă nu realizezi ce frumuseţi te înconjoară. Că suntem noi mai puturoşi sau neinteresaţi sau incapabili să ne fructificăm frumuseţile, asta e o altă problemă, dar asta nu înseamnă că ele nu există. Eu anul ăsta vreau să bifez neapărat Gura Portiţei şi litoralul măcar în câteva weekend-uri. Şi cum a venit şi criza peste noi şi de ce să nu recunoaştem, e mai ieftin să-ţi faci concediul în ţară(da, da, la bulgari e mai scump), aştept să-mi recomandaţi cele mai frumoase locuri în care aţi mers.
miercuri, 7 aprilie 2010
Ce-mi place
Provocarea vine de la Delia, care mi-a oferit si un frumos Premiu pentru care ii multumesc, premiu pe care mi l-a daruit indirect si Marius. Ce sa mai, sunt toata o raza de soare... N-am sa enumar zece lucruri care imi plac, ci am sa vorbesc liber despre ce ma face sa ma simt mai bine, despre nimicurile care ma fac sa zambesc. Sunteti liberi sa preluati provocarea, daca vi se pare interesanta. Nu cred ca e necesar sa fac nominalizari.
Cel mai mult imi plac zambetele. Nu cele false, strambe, de complezenta sau de o ironie rautacioasa. Imi place sa vad un zambet sincer, spontan, un chip luminat aproape instantaneu de o fericire pura, simpla, desi de scurta durata. Intotdeauna am apreciat la cei din jurul meu gesturile care le tradeaza bunatatea precum cedarea locului intr-un autobuz, multumirile cand le sunt facute servicii oricat de mici si in general politetea fara exagerari. Tot pe linia asta, imi plac oamenii care nu ezita sa-ti spuna adevaruri mai mult sau mai putin dureroase, si care nu se tem ca te vei supara, fiind constienti ca e spre binele tau. Cineva spunea la un moment dat: „Adevarul e ca o operatie. Doare, dar vindeca”. Nimic mai adevarat!
Admir peste masura oamenii cu initiativa, oamenii care vor sa-si schimbe in bine destinul, cei care nu stau pe loc si se vaita, ci cauta sa evolueze, sa sparga tiparele si nu se impiedica de ce spun cei din jur. Oameni care sunt in stare sa se ridice din starea liniara in care se afla, sa riste mult, dar cu masura, si sa ajunga acolo unde si-au dorit si unde au visat dintotdeauna. De acest fel de oameni avem nevoie si desi o spun cu regret, nu ma regasesc in aceasta categorie, decat poate la capitolul vise.
Imi place enorm sa citesc si profit de fiecare ora libera pentru a face acest lucru. Cand spun ora libera ma refer la un interval de timp in care am si mintea limpede, nu afectata de framantari, oboseala si tot felul de griji. Pentru mine, citirea unei carti valoroase este ca o vacanta pe plaiuri indepartate. Intru in pielea personajelor, imi imaginez cum ar arata lumea lor si de multe ori, traiesc, vibrez in acelasi timp cu ele. Pe lista lucrurilor care imi plac as mai putea pune baile luuungi si inspumate, inotul in apa limpede a marii(desi cele mai frumoasa amintiri legate de balaceala sunt de la Cascada Putna) si, ca orice persoana, calatoriile. Cred ca meseria cea mai frumoasa de pe pamant este cea de reporter de calatorii. Varun Sharma (prezentatorul emisiunii „Inside luxury travel” de pe Travel Channel), te urasc! Intr-un mod pozitiv, desigur!
Cel mai mult imi plac zambetele. Nu cele false, strambe, de complezenta sau de o ironie rautacioasa. Imi place sa vad un zambet sincer, spontan, un chip luminat aproape instantaneu de o fericire pura, simpla, desi de scurta durata. Intotdeauna am apreciat la cei din jurul meu gesturile care le tradeaza bunatatea precum cedarea locului intr-un autobuz, multumirile cand le sunt facute servicii oricat de mici si in general politetea fara exagerari. Tot pe linia asta, imi plac oamenii care nu ezita sa-ti spuna adevaruri mai mult sau mai putin dureroase, si care nu se tem ca te vei supara, fiind constienti ca e spre binele tau. Cineva spunea la un moment dat: „Adevarul e ca o operatie. Doare, dar vindeca”. Nimic mai adevarat!
Admir peste masura oamenii cu initiativa, oamenii care vor sa-si schimbe in bine destinul, cei care nu stau pe loc si se vaita, ci cauta sa evolueze, sa sparga tiparele si nu se impiedica de ce spun cei din jur. Oameni care sunt in stare sa se ridice din starea liniara in care se afla, sa riste mult, dar cu masura, si sa ajunga acolo unde si-au dorit si unde au visat dintotdeauna. De acest fel de oameni avem nevoie si desi o spun cu regret, nu ma regasesc in aceasta categorie, decat poate la capitolul vise.
Imi place enorm sa citesc si profit de fiecare ora libera pentru a face acest lucru. Cand spun ora libera ma refer la un interval de timp in care am si mintea limpede, nu afectata de framantari, oboseala si tot felul de griji. Pentru mine, citirea unei carti valoroase este ca o vacanta pe plaiuri indepartate. Intru in pielea personajelor, imi imaginez cum ar arata lumea lor si de multe ori, traiesc, vibrez in acelasi timp cu ele. Pe lista lucrurilor care imi plac as mai putea pune baile luuungi si inspumate, inotul in apa limpede a marii(desi cele mai frumoasa amintiri legate de balaceala sunt de la Cascada Putna) si, ca orice persoana, calatoriile. Cred ca meseria cea mai frumoasa de pe pamant este cea de reporter de calatorii. Varun Sharma (prezentatorul emisiunii „Inside luxury travel” de pe Travel Channel), te urasc! Intr-un mod pozitiv, desigur!
marți, 16 martie 2010
Cele mai frumoase zile din viata mea
Nu este nicio exagerare, nu e vorba despre vreo iubire intensa si pierduta, nici de vreo calatorie in locuri exotice, ci de trei zile petrecute in creierul muntilor, la Soveja, printre ursi, lupi, la lumina lampii de gaz. Bunicii mei au un teren in varful unui deal, unde sade si acum o camaruta cu un pat de fan si o soba. Atat. Pe cand aveam vreo 7 ani, am plecat in „aventura vietii mele” cu doua verisoare, am carat un al doilea pat cu caruta, si ne-am instalat comod la „odaie”, cum ii spunem noi.
Ziua incepea de dimineata, cand ieseam din camaruta si respiram aerul tare de munte. Verisoarele mele, mai mari cu vreo patru ani, faceau mamaliga, in care infigeam apoi cu nerv cascavalul afumat, langa care asezam cu pofta ceapa verde si cartofii ce zaceau in camara de langa. Ieseam apoi sa jucam fotbal in gradina, caci natura intreaga era gradina noastra. Alergam de nebune printre copaci, prin iarba inghetata de iarna. Ne cataram in pomi si tin minte ca pomii imi erau cea mai draga casuta. Nu ma refuzau niciodata, iar vara ma lasau sa musc cu pofta din copiii lor verzi si acri. Cele mai frumoase clipe erau insa cele in care ne suiam cu elan pe sacul umplut cu fan si ne avantam prin zapada imaculata. Intr-o zi era sa cad in locul de unde ne luam apa, budui ii spunem noi(Nici acum nu stiu denumirea literara), condusa de sacul naravas. Si acum, cand scriu, ma napadesc emotiile.
Odata cu venirea noptii, ne vizita si bunicul, care urca saracul toate dealurile sa aiba grija de noi(ursii si lupii nu erau o exceptie in zona). Aprindeam lampa cu gaz, spuneam povesti si jucam septica pana adormeam. Dimineata nici nu ne trezeam bine, ca el pleca, sa nu ne deranjeze, bineinteles dupa ce ne facea focul. Tin minte ca ne aducea si oua Kinder, o raritate pe vremea aia. Si acum, cand vorbesc cu verisoarele mele, ne aducem aminte cu mare drag de acele zile. Intreba PatrickDan cat as da sa retraiesc o zi din copilarie. Pentru aceste trei zile, as da ani intregi! Intr-o zi tot o sa ma duc acolo, in fiecare an imi spun asta, si niciodata nu ajung. E paradisul meu, singurul loc care poate as realiza ca nu mai trebuie sa imi bat capul pentru lucruri lipsite de importanta, si sa invat sa apreciez viata la adevarata sa valoare.
Ziua incepea de dimineata, cand ieseam din camaruta si respiram aerul tare de munte. Verisoarele mele, mai mari cu vreo patru ani, faceau mamaliga, in care infigeam apoi cu nerv cascavalul afumat, langa care asezam cu pofta ceapa verde si cartofii ce zaceau in camara de langa. Ieseam apoi sa jucam fotbal in gradina, caci natura intreaga era gradina noastra. Alergam de nebune printre copaci, prin iarba inghetata de iarna. Ne cataram in pomi si tin minte ca pomii imi erau cea mai draga casuta. Nu ma refuzau niciodata, iar vara ma lasau sa musc cu pofta din copiii lor verzi si acri. Cele mai frumoase clipe erau insa cele in care ne suiam cu elan pe sacul umplut cu fan si ne avantam prin zapada imaculata. Intr-o zi era sa cad in locul de unde ne luam apa, budui ii spunem noi(Nici acum nu stiu denumirea literara), condusa de sacul naravas. Si acum, cand scriu, ma napadesc emotiile.
Odata cu venirea noptii, ne vizita si bunicul, care urca saracul toate dealurile sa aiba grija de noi(ursii si lupii nu erau o exceptie in zona). Aprindeam lampa cu gaz, spuneam povesti si jucam septica pana adormeam. Dimineata nici nu ne trezeam bine, ca el pleca, sa nu ne deranjeze, bineinteles dupa ce ne facea focul. Tin minte ca ne aducea si oua Kinder, o raritate pe vremea aia. Si acum, cand vorbesc cu verisoarele mele, ne aducem aminte cu mare drag de acele zile. Intreba PatrickDan cat as da sa retraiesc o zi din copilarie. Pentru aceste trei zile, as da ani intregi! Intr-o zi tot o sa ma duc acolo, in fiecare an imi spun asta, si niciodata nu ajung. E paradisul meu, singurul loc care poate as realiza ca nu mai trebuie sa imi bat capul pentru lucruri lipsite de importanta, si sa invat sa apreciez viata la adevarata sa valoare.
sâmbătă, 13 martie 2010
Inca o inventie gastronomica
Sambata asta ma mandresc cu o noua realizare “gospodinologica”, pachetele de piept de curca si legume, cu sos tzatziki. Gustoasele pachetele de primavara au necesitat cam o ora si un sfert pentru preparare.
Am luat una bucata piept de curca sanatoasa, crescuta in curtea bunicii cu „lapte si miere” si am taiat fasii de toate dimensiunile, in functie de rezistenta carnii de innaripata. Le-am pus in tigaie cu putin ulei de masline, sare si piper, pana ce s-au rumenit bine si apoi le-am facut un dus cu o cana de apa si cu un paharel de vin alb, trudit de ai mei in curte. Dupa ce carnea s-a imblanzit, am improspatat-o cu un pumn de ceapa si morcov si peste alte zece minute am adaugat ardei gras si rumen si porumb dulce. Cu cinci minute inainte sa potolesc focul, am colorat amestecul cu fasole rosie si grasa din tara cu Mariachi.
Coloratul amestec a fost apoi impachetat in lipii libaneze si bagat la cuptor pentru un sfert de ora, timp in care am intors cu drag pachetelele pe ambele parti. Sosul tzatziki a fost cea mai usoara parte. Usturoiul si castravetele au fost ciuruiti si imbalsamati cu iaurt, aromati cu marar proaspat si bagati la racoare. Pofta buna si un weekend minunat!
duminică, 21 februarie 2010
sâmbătă, 13 februarie 2010
Ce fapte bune ai face, daca ai putea?
Stiti ca tot timpul se pune intrebarea „Ce ai face daca ai castiga la LOTO?”. Eu acum vin si intreb, daca ati avea multi bani, ce fapte bune ati face, pentru multumirea sufletului vostru? Eu una as incepe cu amenajarea unui adapost pentru cainii maidanezi, desi nu sunt o mare iubitoare de animale, insa tin atat la siguranta mea, cat si la a celor din jur. Si cred ca hrana nu ar fi o problema, daca ne gandim ca raman tone de mancare din restaurante, care se arunca la ghena. Dar reprezentantii organizatiilor de profil vin doar cu dorinta de a nu fi ucisi, in schimb nu vin cu solutii pentru rezolva problema. Am mai scris eu la un moment dat, m-am saturat de acesti asa-zisi iubitori de animale, care arunca mancarea stricata pe geam la caini, si spun ca dau de mancare la 20 de maidanezi. Dar cand e vorba sa ii ia in casa, nici nu se pune problema! Iar altii care nu fac pe mironositele cu suflet mare, cum sunt ai mei, au ajuns acum sa creasca vreo opt catelusi, fara sa se laude cu asta si fara sa scoata ochii nimanui.
O alta fapta buna pe care as face-o daca as avea posibilitatea, ar fi sa construiesc un azil de batrani, undeva la munte, la aer curat, cu conditii excelente. Asta pentru ca eu insami, cand o sa ma babacesc, nu as vrea sa fiu o povara pentru urmasi, ba chiar as vrea sa-mi petrec batranetile alaturi de oameni de varsta mea, nu prin autobuze la opt dimineata!
O alta fapta buna pe care as face-o daca as avea posibilitatea, ar fi sa construiesc un azil de batrani, undeva la munte, la aer curat, cu conditii excelente. Asta pentru ca eu insami, cand o sa ma babacesc, nu as vrea sa fiu o povara pentru urmasi, ba chiar as vrea sa-mi petrec batranetile alaturi de oameni de varsta mea, nu prin autobuze la opt dimineata!
vineri, 29 ianuarie 2010
Pregatiti de downshifting?
Eu nu sunt un om caruia ii place schimbarea. Daca as putea sa fac aproape aceleasi lucruri in fiecare zi nu m-ar deranja prea tare. Dar nu pot sa nu ma gandesc cum ar fi daca mi-as duce zilele intr-o tara in care sa nu ma mai lovesc de micile nimicuri care imi dau batai de cap. Stiti voi, gropi, servicii proaste, bani putini, lipsa divertismentului de calitate, etc. Si ca o veritabila gurmanda iubitoare de timp liber, m-am gandit, dupa cum stiti, la Grecia. Cand am mers in Zakyntos vara trecuta, m-a impresionat definitiv relaxarea si buna dispozitie a grecilor. Am cunoscut multi romani pe insula, care duceau o viata minunata, desi nu se puteau lauda cu venituri uriase sau cine stie ce proprietati si masini. Oameni care petrec cateva ore pe zi servind sau gatind (una dintre activitatile mele preferate), iar la sfarsit de saptamana isi ingrijesc cu drag livezile de maslini. Sunt zile intregi care trec incununate de briza racoritoare a marii, peisaje fabuloase, bai relaxante in apa limpede precum cristalul si albastra ca safirul. In Grecia am descoperit parfumul fericirii, esenta vietii, lucrurile cu adevarat importante.
Dar, ca o carcotasa ce sunt, nu ma pot intreba daca nu cumva m-as plictisi, cum ma intrebam odinioara ce as face daca as ajunge in Rai. Bun, fericire, verdeata, liniste. Am putea noi romanii sa traim oare fara sa mai injuram vreun edil cand dam in gropi, fara sa radem rautacios cand dam cu ochii de semeni din categoriile cocalari si pitzipoance? Sa nu ne indignam cand vedem ca Libertatea vinde cel mai bine? Sa profitam de viata curata precum cerul senin si sa nu ne dorim putina picanterie, nopti dedicate lui Bachus sau sa auzim o barfa mica in pauza de cafea? Exista un fenomen numit downshifting, ilustrat foarte bine de Aurora Liiceanu intr-un articol(google it), pentru care nu cred ca suntem inca pregatiti. Va prezint un fragment edificator, de la care porneste ilustrarea autoarei:
"Un om sta pe malul marii si cineva vine si ii spune sa ii prinda niste peste, iar el ii spune ca nu, pentru ca sta pur si simplu si contempla marea. Acesta ii spune: iti dau bani si nu o sa mai ai barca asta prapadita, o sa iti iei una mai buna. Tot nu voia. Acesta incepe sa ii arate care sint avantajele: daca prinzi peste mai mult cu barca cea buna o sa poti sa iti iei un vapor si daca iti iei un vapor o sa iti poti face o fabrica de conserve de peste si o sa lucreze altii pentru tine si tu nu o sa faci nimic, la care omul raspunde: Si acum ce ti se pare ca fac?"
Dar, ca o carcotasa ce sunt, nu ma pot intreba daca nu cumva m-as plictisi, cum ma intrebam odinioara ce as face daca as ajunge in Rai. Bun, fericire, verdeata, liniste. Am putea noi romanii sa traim oare fara sa mai injuram vreun edil cand dam in gropi, fara sa radem rautacios cand dam cu ochii de semeni din categoriile cocalari si pitzipoance? Sa nu ne indignam cand vedem ca Libertatea vinde cel mai bine? Sa profitam de viata curata precum cerul senin si sa nu ne dorim putina picanterie, nopti dedicate lui Bachus sau sa auzim o barfa mica in pauza de cafea? Exista un fenomen numit downshifting, ilustrat foarte bine de Aurora Liiceanu intr-un articol(google it), pentru care nu cred ca suntem inca pregatiti. Va prezint un fragment edificator, de la care porneste ilustrarea autoarei:
"Un om sta pe malul marii si cineva vine si ii spune sa ii prinda niste peste, iar el ii spune ca nu, pentru ca sta pur si simplu si contempla marea. Acesta ii spune: iti dau bani si nu o sa mai ai barca asta prapadita, o sa iti iei una mai buna. Tot nu voia. Acesta incepe sa ii arate care sint avantajele: daca prinzi peste mai mult cu barca cea buna o sa poti sa iti iei un vapor si daca iti iei un vapor o sa iti poti face o fabrica de conserve de peste si o sa lucreze altii pentru tine si tu nu o sa faci nimic, la care omul raspunde: Si acum ce ti se pare ca fac?"
marți, 29 decembrie 2009
Anul viitor mi-l dedic mie
Pentru inceput, in noul an as dori sa schimb cate ceva la mine, incepand cu firea mea haotica, pe care as vrea s-o mai temperez un pic. Vreau sa fac 1000 de lucruri si nu imi iese niciunul. Ma agit, ma consum pentru un obiectiv, pentru a o da cu bata in balta la final. Am tendinta de a face din tantar armasar, de a despica firul in patru si de a nu lua niciodata lucrurile cat atare. In schimb, le supun unei riguroase analize, o analiza inutila, care-mi consuma timp si energie pretioasa. In plus, nu pot niciodata sa ma concentrez asupra unui singur lucru; imi vin in minte alte 200 si iarasi pierd timp. Cat despre haosul in intelesul sau propriu, aici chiar e dezastru, casa mea arata ca dupa razboi. Asa ca in noul an imi propun sa fac mai des curatenie, atat in capul meu, cat si in jur. Apoi, mi-am propus cateva obiective de avut in vedere, dar asta abia dupa ce ma „limpezesc”. Vreau sa citesc mai mult, sa scriu mai des pe blog, sa gatesc mai des (pentru ca ador sa gatesc si n-am mai facut-o de saptamani bune), vreau din primavara sa ma apuc de dansuri si sa incep un proiect personal, care sper ca se va concretiza in vara. Aa, si vreau sa-mi iau toate examenele, pentru ca, daca nu stiati, sunt din nou studenta, si mi-am propus sa invat cat mai mult. Si bineinteles, imi propun sa fac articole cat mai interesante, lucru pentru care am nevoie de mai mult timp, dar in acest sens am inceput deja sa iau masuri. Pe scurt, in 2010 imi propun sa am grija de sufletul meu, de implinirea mea personala si profesionala, fara a-mi lasa latura pesimista sa intervina prea mult. Si cum mai toata lumea ma intreaba de copii, ma simt nevoita sa dau un raspuns scurt. E timp pentru toate!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)