Singura noastră scăpare...

Tweet

Să rămânem toţi la mare! Sunt convinsă că ştiţi versurile. Eh, pe mine m-a pălit aşa un dor de litoral de numa’ numa’. Şi nu de litoralul altora, ci de al nostru. Nu de plajele pline până la refuz, acoperite de PET-uri şi alte mizerii, ci de micile mele petice de paradis, ascunse de vederea ageră a celorlalţi. De plaja MEA, pe care doar eu şi câţiva iniţiaţi o ştim, pe care se coboară cu greu, pe cărări de pământ aspru, printre fire viguroase de iarbă uscată de vânt. Unde rocile aspre şi cenuşii iau locul nisipului care-ţi mângâie tălpile şi unde marea se înspumează mai abitir ca în oricare alt loc. Mi-e dor de plaja plină de scoici cărnoase, de alge proaspete ce miros a viaţă, de tăcerea rece a valurilor. Niciodată dimineţile nu mi-au fost mai răcoroase şi niciodată soarele abia trezit nu mi-a părut mai luminos. E locul în care apa îmbracă un albastru simplu, pământesc, real, verosimil, fără fasoane. Locul în care liniştea absolută nu e spartă decât de cântecul strident al pescăruşilor. Nici ei nu mai disting albastrul cerului de cel al mării şi după ore întregi de dans prin aer îşi odihnesc oasele pe pătura gri de nisip şi pietre, fără teamă de răutatea omului. Aici, pe plaja ascunsă sub stâncă, suntem toţi la fel. E locul unde omul e una cu peştii, păsările, meduzele, pietrele, cu el însuşi.