marți, 30 martie 2010

Reclamele sunt pentru idioti?

Mereu m-am intrebat pentru ce fel de oameni sunt facute unele spoturi publicitare. Uite, de exemplu, cele facute pentru balsamul de par. Pai ce cretina are impresia ca daca are podoaba capilara ca o matura uscata si zburlita si se da cu maclavais din asta o sa aiba o coama precum fata din reclama? Adevarul ca e greu tare de inteles ca parul e facut din celule moarte, si ca o data „bulite”, nimic nu le mai readuce la forma initiala. Eu as vedea o reclama la balsam de par la modul: „Nu va face printese din matracuci zburlite, dar va pieptanati mai usor. Balsamul Kikiriki nu va face un par ca de Cosanzeana. Vreti par lucios si sanatos, n-aveti decat sa-l tundeti!”.

Si imi mai vine in minte cea la chipsuri fara E-uri. Sa muriti voi, mai „publicitarilor”? Deci, cum vine asta? Mamaia isi creste cartofii in varf de deal, fara nici un fel de ingrasaminte, ii ia frumos, ii curata cu un cutit de unica folosinta, ii taie delicat feliuta cu feliuta, cu un bisturiu special, ii usuca la soare, prajeste intr-o singura baie de ulei un singur cartof si il arunca in punga. Bineinteles ca aromele sunt doar naturale, din plantele din fundul gradinii, uscate si aruncate cu drag peste cartofei. Oare ce procent din populatia Romaniei crede mizeriile astea? Daca s-or face ceva studii cu simt de raspundere, d’apoi inseamna ca majoritatea romanilor este de-a dreptul tampa. Si as tinde sa cred ca mancatorii de chipsuri si mai ales cucoanele cu balsam in bucle n-ar fi chiar ultimii pe scara societatii. Nu-s mai bune reclamele cu Dorel si cele de la Adria? Macar astea au un public tinta.

duminică, 28 martie 2010

Top Blog de duminica (9)

Recomandarile de saptamana asta:

Blogul lui Capcaunu' – Spre bucuria mea, tot mai multi vranceni isi deschid bloguri. De ce il citesc pe capca1? Pentru ca le zice drept, fara menajamente, chiar daca nu prea foloseste el majusculele. Si daca tot e cuprins de astenia de primavara, puteti sa-i faceti o vizita sa-l mai inveseliti.

La Hanul povestilor , va recomand ultima postare cu aroma de cozonac. Ramona merita o vizita, in primul rand pentru dragostea ce-o poarta Focsaniului.

Si blogul foto al Paulei imi place foarte mult. Nici nu vreau sa ma gandesc ce capodopere i-ar iesi din mana cu un aparat profesionist!

Astept si alte recomandari!

vineri, 26 martie 2010

Poti muri atat de usor…

Cred ca stiti cu totii de crima de miercuri seara, cand o asistenta a fost injunghiata fara mila la iesirea cabinetului din care lucra, aparent fara motiv, sau poate pentru cateva sute de lei. Trist este ca puteam fi toti in locul ei. Toti putem fi in locul celor care mor nevinovati in accidente de masina sau in locul celor care se sting cu zile prin spitale.

Am decis sa va povestesc o intamplare care m-a indignat peste masura, petrecuta la dulcele nostru spital judetean. Insusi cuvantul „dulcele” este de o ironie macabra. Tatal meu este bolnav de cativa ani de diabet de tip doi. Acum ceva ani a fost intepat de o albina si a facut soc anafilactic, fiind mai apoi dus cu salvarea la spital. Ajunsi la urgente, era doar unul din numeroasele cazuri de acolo, un pat ocupat in plus. Desi eram impreuna cu mama, nimeni nu ne-a intrebat nimic despre sanatatea lui, desi are o varsta si dupa cum stim, de la o vreme incolo nu mai suntem lipsiti de probleme, si sanatatea ne ramane bunul cel mai de pret. Ei bine, nimeni nu a intrebat nimic, ni s-a spus ca starea sa este stabila, asa incat ne-am indreptat spre casa.

Pe drum, mama a avut, deodata, o imagine sumbra in fata ochilor. Si-a amintit ca, stand langa pat, a vazut cum i se baga tatalui meu in vena glucoza si ne-am intors imediat. Si astazi ma intreb ce s-ar fi intamplat daca nu ne intorceam. Si am aflat, dintr-un caz similar, incheiat tragic. Sotia unui profesor din Adjud s-a stins anul acesta din acelasi motiv. A avut o urgenta, a fost dusa la spital, iar din cauza glucozei pompate in organism, in conditiile in care avea diabet, a murit. Nimeni nu a dat socoteala. Au spus ca a murit din cauza afectiunii pentru care ajunsese la urgente, nicidecum din cauza glucozei din sange. Cine ii poate contrazice?

Asa ca nu pot sa nu ma intreb cat mai valoreaza o viata si cum trebuie traita. Se merita sa te consumi pentru nimicuri, sa renunti la pasiunile tale, sa cauti tot timpul sa le faci pe plac altora si sa uiti de tine? Daca ai sti ca mori maine, cu cine te-ai intalni? Cui i-ai multumi? Cine ar fi alaturi de tine? Si, mai presus de toate, ce ar ramane in urma?

miercuri, 24 martie 2010

marți, 23 martie 2010

La gropi, marimea conteaza!

Lume, lume! Ziarul de Vrancea a lansat astazi campania de localizare a celei mai mari gropi din judet. Pentru bloggerii care au masini, dar si pentru cei care se impiedica in gropile din trotuar, pe site-ul ziarului va puteti spune ofurile si puteti sa ne trimiteti poze cu cele mai impresionante gauri din asfalt. Eu, de exemplu, am cateva favorite. Cea din fata blocului meu, adanca de vreo 10 centimetri si lata de aproape un metru, dar si una din zona redactiei, ceva mai adanca si nimicitoare pentru Matizache. Va asteptam impresiile si pozele la ziaruldevrancea@yahoo.com, dar si parerile pe site.

Cu ocazia asta, fac un apel la blogosfera vranceana. Hai sa le aratam imbuibatilor astora care ne mint zi de zi ca fac de toate pentru noi, ca judetul asta se degradeaza pe zi ce trece si nimeni nu face de fapt nimic. Sau ba da, unii fac bani, in timp ce noua ni se rupe...masina. Hai cu poza, bloaghere!

duminică, 21 martie 2010

Desertul pentru totdeauna- Octavian Paler


Pentru mine, desertul se aseamana teribil de mult cu marea, insa cu o mare luminoasa, calda, fina, mereu in miscare si totusi fara viata. O intindere infinita de dune care, precum valurile, iau in fiecare clipa o noua forma, parca de fiecare data mai frumoasa decat cea anterioara. Fata in fata cu enorma Sahara, m-am simtit ca o frimitura uitata intr-un colt al mesei, insignifianta, dar peste poate de impresionata de marimea acestui ocean uscat. „De ce ma obsedeaza oare deserturile? Doar fiindca singuratatea a facut mereu parte din destinul meu? Nu cred ca explicatia e pe de-a intregul valabila, de vreme ce -m-am convins de asta de nenumarate ori- nu-mi sunt suficient mie insumi. Fac parte din specia lupilor singuratici care nu pot trai linistiti departe de haita.(...) Un desert nu-mi sugereaza moartea, ci puterea iluziilor de a rezista indeosebi in conditii vitrege”, scrie Paler, in volumul sau scris din suflet, in marturia sa sincera, directa. La fel ca in „Convorbiri cu Octavian Paler”, m-a impresionat sinceritatea autorului, pesimismul sau molipsitor si modul in care trateaza existenta, dar si moartea. Nu cu bravura, ci cu ezitare, cu teama fireasca de necunoscut. In atatea pasaje ale cartii am simtit ca ma identific cu Paler, incat deseori am simtit ca sunt acolo, in locul lui. (Mai ales ca in Bucuresti am stat pe aceeasi strada unde rezida „unchiul George” si unde Paler a descoperit dragostea sa pentru literatura).

Cumpana in care autorul s-a aflat inainte de a incepe scrierea acestui volum, infarctul, a venit ca zgomotul sacaitor al unui ceas desteptator, care a dat startul unei analize a existentei sale, dar si a izvorului de amintiri care se revarsa in fiacre pagina. Pe mine cel mai mult m-a impresionat dubla personalitate a lui Paler. Pe de o parte cea a baiatului simplu din Lisa, pe de cealalta parte cea a intelectualului de oras, pozitie in care autorul nu se simte prea confortabil, toata fiinta sa fiind rupta intre cele doua etape. „Desi ma aflu de peste 60 de ani in Bucuresti, sunt si azi un „imigrant”, caci nu ma pot compara cu bucurestenii get-beget. Imi amintesc foarte vag cum e sa privesti, culcat in iarba, noaptea, un cer spuzit de stele.(...) Ceea ce a facut din mine un caz aparte, de om cu identitate nesigura, a fost descoperirea, consolidata cu timpul, ca, in Lisa, sensibilitatea mea excesiva mi-ar fi creat serioase dificultati, daca as fi ramas acolo”. E o carte pe care v-o recomand cu drag!

marți, 16 martie 2010

Cele mai frumoase zile din viata mea

Nu este nicio exagerare, nu e vorba despre vreo iubire intensa si pierduta, nici de vreo calatorie in locuri exotice, ci de trei zile petrecute in creierul muntilor, la Soveja, printre ursi, lupi, la lumina lampii de gaz. Bunicii mei au un teren in varful unui deal, unde sade si acum o camaruta cu un pat de fan si o soba. Atat. Pe cand aveam vreo 7 ani, am plecat in „aventura vietii mele” cu doua verisoare, am carat un al doilea pat cu caruta, si ne-am instalat comod la „odaie”, cum ii spunem noi.

Ziua incepea de dimineata, cand ieseam din camaruta si respiram aerul tare de munte. Verisoarele mele, mai mari cu vreo patru ani, faceau mamaliga, in care infigeam apoi cu nerv cascavalul afumat, langa care asezam cu pofta ceapa verde si cartofii ce zaceau in camara de langa. Ieseam apoi sa jucam fotbal in gradina, caci natura intreaga era gradina noastra. Alergam de nebune printre copaci, prin iarba inghetata de iarna. Ne cataram in pomi si tin minte ca pomii imi erau cea mai draga casuta. Nu ma refuzau niciodata, iar vara ma lasau sa musc cu pofta din copiii lor verzi si acri. Cele mai frumoase clipe erau insa cele in care ne suiam cu elan pe sacul umplut cu fan si ne avantam prin zapada imaculata. Intr-o zi era sa cad in locul de unde ne luam apa, budui ii spunem noi(Nici acum nu stiu denumirea literara), condusa de sacul naravas. Si acum, cand scriu, ma napadesc emotiile.

Odata cu venirea noptii, ne vizita si bunicul, care urca saracul toate dealurile sa aiba grija de noi(ursii si lupii nu erau o exceptie in zona). Aprindeam lampa cu gaz, spuneam povesti si jucam septica pana adormeam. Dimineata nici nu ne trezeam bine, ca el pleca, sa nu ne deranjeze, bineinteles dupa ce ne facea focul. Tin minte ca ne aducea si oua Kinder, o raritate pe vremea aia. Si acum, cand vorbesc cu verisoarele mele, ne aducem aminte cu mare drag de acele zile. Intreba PatrickDan cat as da sa retraiesc o zi din copilarie. Pentru aceste trei zile, as da ani intregi! Intr-o zi tot o sa ma duc acolo, in fiecare an imi spun asta, si niciodata nu ajung. E paradisul meu, singurul loc care poate as realiza ca nu mai trebuie sa imi bat capul pentru lucruri lipsite de importanta, si sa invat sa apreciez viata la adevarata sa valoare.

sâmbătă, 13 martie 2010

Inca o inventie gastronomica



Sambata asta ma mandresc cu o noua realizare “gospodinologica”, pachetele de piept de curca si legume, cu sos tzatziki. Gustoasele pachetele de primavara au necesitat cam o ora si un sfert pentru preparare.

Am luat una bucata piept de curca sanatoasa, crescuta in curtea bunicii cu „lapte si miere” si am taiat fasii de toate dimensiunile, in functie de rezistenta carnii de innaripata. Le-am pus in tigaie cu putin ulei de masline, sare si piper, pana ce s-au rumenit bine si apoi le-am facut un dus cu o cana de apa si cu un paharel de vin alb, trudit de ai mei in curte. Dupa ce carnea s-a imblanzit, am improspatat-o cu un pumn de ceapa si morcov si peste alte zece minute am adaugat ardei gras si rumen si porumb dulce. Cu cinci minute inainte sa potolesc focul, am colorat amestecul cu fasole rosie si grasa din tara cu Mariachi.

Coloratul amestec a fost apoi impachetat in lipii libaneze si bagat la cuptor pentru un sfert de ora, timp in care am intors cu drag pachetelele pe ambele parti. Sosul tzatziki a fost cea mai usoara parte. Usturoiul si castravetele au fost ciuruiti si imbalsamati cu iaurt, aromati cu marar proaspat si bagati la racoare. Pofta buna si un weekend minunat!

joi, 11 martie 2010

Generatiile de cobai. Poveste fara sfarsit.

Au innebunit astia din Educatie! Nici n-au apucat bine sa schimbe Bac-ul si admiterea, ca le schimba din nou!!! Tin minte ca era odata o copchila careia ii batea inimoara sa-i sara din piept cand era in clasa a VIII-a si nu stia ce probe are de dat pentru admitere, desi mai avea cateva luni pana la ce credea ea ca ar fi cel mai important examen. Nici nu stia macar ce anume trebuie sa invete, si se zbatea intre zeci de carti cu simulari de examen, toate diferite. Si amenintarile parintilor, de genul „Nu iei la un liceu bun, te trimitem sa ai grija de vaci la Soveja!” nu le percepea ca pe o gluma, ci ca pe viitorul „stralucit” pe care l-ar putea avea in fata, daca nu pricepe odata ce dracu’ trebuie sa invete!

Au trecut peste zece ani de atunci si eu tot n-am uitat prin ce am trecut, cand la carma era nemaipomenita Abramburica si am aflat cu cateva luni inainte de examen ca se numeste capacitate, dar si ca notele din anii trecuti se pun. Cand vad ca din nou elevii sunt principala victima a acestui sistem, imi vine sa-mi smulg parul din cap! Toate frustrarile profesorilor, toate testele astea „de laborator”, toate scolile care nu au nici macar toalete doar asupra lor se rasfrang. Cand esti copil tot ce ti se spune este ca trebuie sa fii cel mai bun, sa treci prin examene cu usurinta, sa stii tot. Nimeni nu intelege ca profu’ n-a avut rabdare sa-ti explice lectia sau ca nici colegii tai n-au inteles nimic, ca nimeni nu stie concret ce are de facut. Niciun copil nu ar mai trebui sa poarte aceasta greutate pe umeri!

Cititi si va cruciti!

marți, 9 martie 2010

Melomani din Romania, faceti ceva!

Oameni buni, sa fiu oare singura care sesizeaza in ce groapa a intrat muzica romaneasca? Asta daca se poate numi muzica romaneasca. In calitate de consumator de MTV si Radio, nu de ascultator cu pretentii, imi doresc altceva. Oare sunt eu nebuna sau chiar toate melodiile au aceeasi formula? O gagicuta sau mai multe, cat mai dezbracate, versuri de genul „Te iubesc/ Te doresc/ Vreau sa te cordesc/ Ca sa nu te parasesc”, bineinteles cantate in dulcea limba materna, engleza. Iar in spate sade comod un DJ, in timp ce trilurile pasaricilor desucheate suna fals, ireal. Si, fireste, toate formatiile au nume in aceeasi dulce limba. Parca dupa ce pupaza care vorbeste engleza ca Base si Iliescu, pe numele ei valah Inna, s-a cocotat intr-un top international a avut loc o explozie de fufe cantarete. Cu cat mai roz cu atat mai bine. Cu cat mai siliconate, botoxate, chituite, cu atat mai atragatoare pentru publicul larg.

Si din nou ma ia nervu’! M-am saturat sa fiu luata de proasta. M-am saturat sa mi se serveasca emisiuni cu vedete de carton si sa aud de panarame care fac copii desi nu stiu cine e tatal. Sa vad ca Mihaela Radulescu a fost cea mai citita scriitoare anul trecut si ca de-alde Cheeky Girls fac furori in afara. Poate as spune ca nu avem valori muzicale in tara asta. Dar cand vad atatia copii talentati la scolile de muzica si aproape stiu ca nu vor ajunge nicaieri mi se face greata. Mereu m-am intrebat care o fi criteriul de selectie al caselor de discuri. Un blow-job facut producatorului pentru verificarea trainiciei corzilor vocale?!?

duminică, 7 martie 2010

Suferintele lui Richard Feverel- George Meredith


In sfarsit o carte fabuloasa, carte care m-a tintuit in pat ore intregi si care a inspirat postarea misogina de mai jos. Esenta cartii este sistemul educational pe care Sir Austin i-l aplica, plin de raceala si intentii bune, fiului sau Richard. Un sistem bine pus la punct cum doar un scriitor de aforisme ar putea sa conceapa. Teoretic vorbind, un sistem infailibil, care ar transforma orice suflet simplu de copil intr-un caracter virtuos, intr-un adult lipsit de defecte. Dar cum teoria si practica nu sunt convergente, viata tanarului aristocrat devine un sir de deziluzii, de frustrari, o existenta franta de amagiri, patata de conspiratii si minciuna, sfasiata de pacat. „Suferintele lui Richard Feverel” ar trebui sa stea la capataiul oricarui parinte care se pretinde stapanul vietii copilului sau, care ignora semnele data de insasi mama natura, caci natura la Meredith este unicul lucru care aduce armonie, care alina suferintele amorezilor si care scrie adavaratul traseu al faptelor inca inainte ca acestea sa se petreaca.

In roman se impletesc formidabil fortele binelui cu cele ale raului, in multe dintre personaje acestea fiind insa de nedeslusit. Fireste, sfarsitul tragic al protagonistilor este dictat de ignoranta celor care isi asuma rolul de Demiurgi in fata existentei altora. Finalul apare ca o simpla consecinta a lungii insiruiri de intamplari care nu fac decat sa-i ruineze viata „eroului”. Educatia care preaslaveste virtutile ucide ca un bumerang singura sansa a iubirii adevarate de a triumfa asupra sistemului. Un erou care nu poate trece cu vederea caderea sa in pacat e condamnat la vesnica nefericire, atragandu-i dupa sine si pe cei din jur.

S-a spus despre „Suferintele lui Richard Feverel” ca este o carte scrisa doar pentru barbati, caci opiniile care vizeaza femeile sunt unele, hai sa spunem elegant, deplasate. Spre exemplu, una dintre descrieri este cea de animal practic. Mai multe nu spun, pentru ca vreau sa va fac curiosi. Un mare regret am si eu, odata cu descoperirea acestei carti minunate. De ce George Meredith a fost uitat? Nu cred ca exista om care sa nu fi citit pana acum nimic de Thomas Hardy sau Charles Dickens. In toate cautarile mele pe internet nu am gasit nici macar o recenzie a acestei carti, desi este printre cele mai bune pe care le-am citit.

Citate:
„Acum, Sangele Rece incepui sa-i vorbeasca Sangelui Fierbinte despre Iubire.
Sangele Rece spuse: „Iubirea este un sentiment firesc, fruct parguit al animalului din fiinta noastra”
Sangele Fierbinte gandea astfel: ”Iubirea e divina! Este singurul lucru pentru care merita sa traim in aceasta lume!”

„Nicicand spiritul nu cunoaste bucurie mai mare ca atunci cand de pe culmile semete ale intelepciunii are revelatia faptului ca lumea noastra este armonios alcatuita”

vineri, 5 martie 2010

Trebuia sa fiu barbat

Cu ocazia strangerii buchetului de pitzipoance de top la Focsani in weekend-ul asta, la o scurta privire spre aceste papushe mi-am dat seama ca eu nu prea am preocupari feminine, in afara de mersul la coafor si cumpararea de haine, si asta din urma fara dorinta arzatoare de a avea etichete pompoase la ceafa. Cred ca se vede si din postarile mele ca nu ma pasioneaza prea tare ultimul racnet in materie de cosmetice, toale, tratamente cu aur si caviar, extensii prin toate partile, operatii. Nici macar dupa pantofi nu ma omor. De altfel, nu imi place prea tare nici sa merg la cumparaturi sau sa ma probez cu orele. Intru, vad, imi place, imi vine, cumpar. Totul in cinci minute. Sunt clientul ideal! In plus, nu suport nici discutiile care dureaza ore in sir pe teme precum „barbatii e porci”, „ce rochite se mai poarta-indiferent ca arata nasol pe mine”, “care e ultimul trend in materie de creme de fata”. Mai degraba vorbesc despre masini si chiar fotbal(desi mi-a pierit in ultimul timp si pasiunea asta). De mica ma enervau papusile si nu prea ma jucam cu ele, iar cea mai mare bucurie a fost sa primesc o super-cool masina de pompieri, pe care n-am mai lasat-o din mana.

Daca as fi fost barbat, in mod sigur as fi fost misogin, cel putin in timpurile astea. Prea ma calca pe nervi perceptia actuala a feminitatii si falsa delicatete angelica, in fapt doar o manifestare de ipocrizie. Daca intram intr-un rahat, suntem femei, trebuie sa fim iertate, sa ne fie acordate circumstante atenuante. Noi vrem egalitate, dar doar cand ne convine. Daca barbatii nu ne ajuta pe noi, gingase fapturi, sunt niste idioti care nu ne pretuiesc, niste grobieni. Pe de alta parte, daca ei sunt in prapastie, treaba lor, sunt barbati, se descurca. Ce-mi pasa mie, sunt femeie, mai bine ma duc la shopping!

miercuri, 3 martie 2010

De ce sa-mi iubesc orasul?

Tin minte ca atunci cand eram copil imi iubeam la nebunie orasul. Ii stiam aproape orice coltisor, luam stradutele la pas zilnic si stateam cu orele in parc. Era minunata senzatia pe care o aveam cand mergeam la scoala si nu ma refer la mersul la ore in sine. Placerea asta mi-a disparut undeva prin clasa a V-a. Imi placea ca atunci cand ieseam pe usa sa inspir aerul rece al diminetii si sa ma holbez insistent la toate cladirile din drum si la toti cei care stateau in ele, sa analizez toate cutele fustelor si zambetul de pe chipul functionarilor. Profitam de fiecare particica de drum, de fiecare coltisor, de fiecare boschet din parc si de toate razele de soare care le luminau.

Si cum ieri am ramas fara Matizache, care nu ma mai vrea de cateva zile, pentru ca scoate tot felul de zgomote de nemultumire, am decis sa-l duc la „doctor” si am reinceput plimbarile. Doar ca de data asta abia am pasit print groapa generala numita trotuar, mi-am umplut nasul de praf (parca a fost o furtuna in desert, nu o simpla adiere de vant) si cand am vrut sa ma asez pe banca in parc, langa ea zacea un catel care dormea acoperit de ziare, iar cealalta banca era ocupata de un nene care-si manca pranzul, dar cu mare tristete, cu amaraciune.

Nu stiu daca eu m-am schimbat, sau poate orasul, cert e ca, drag Focsani, eu nu te mai iubesc! Reusesti zilnic sa ma enervezi, sa ma faci sa te injur si nu imi mai aduci nicio bucurie de ani buni. Faptul ca te-am inselat o perioada nu te-a facut sa-mi demonstrezi ca gresesc cand mangai strazile altuia, ba chiar te-ai incapatanat sa devii mai rau, mai urat, mai intunecat, mai murdar! Pana si inima iti este pangarita de betoane.

luni, 1 martie 2010

Sapte zile pentru o eternitate- Marc Levy


Cred ca am mai spus pe undeva ca ador sa descopar noi scrieri din literatura contemporana. Eh, cateodata mai dai si gres, asa si cu aceasta carticica. Ori mi-au crescut mie pretentiile si asteptarile, ori am gresit din nou cu alegerea lecturii. Nu ii neg lui Marc Levy abilitatea de a-si vinde marfa si de a crea povesti deosebite, dar parca atatea clisee nu am mai citit de mult intr-un singur roman. Pe scurt, subiectul este vesnicul conflict dintre bine si rau, in acest caz intre Dumnezeu si Lucifer, care-si trimit agentii pe pamant, intr-un ultim pariu de a pune pecetea binelui sau, din contra, a raului, pe oameni. Dupa cum m-am asteptat inca de la inceput, cei doi agenti se indragostesc unul de celalalt si incearca sa iasa de sub tutela „sefilor”. Ce mi-a placut la aceasta carte este faptul ca totul decurge firesc, dialogul este bine structurat si povestea in sine e draguta. Dar cam atat. In plus, scrierea pare mai mult un scenariu de comedie romantica, si nu o poveste de dragoste care sa-ti stoarca lacrimi amare si sa-ti consume gandurile sau sa-ti provoace trairi intense. Iar despre final, pfff, este incredibil de siropos si absurd. Mai multe nu spun, ca poate cineva mai vrea sa citeasca romanul. Nu de alta, dar este o poveste subtire, potrivita pentru relaxare si eventual pentru citit in autobuz, metrou, etc. Asadar, dupa ultimele doua tentative esuate de a mirosi aromele scriiturii contemporane, pentru zilele urmatoare am decis sa ma refugiez intre paginile scrise de un clasic. Hai sa dau si un citat din “Sapte zile pentru o eternitate”, care mi s-a parut interesant asa, ca idee.

“Cere oricui sa-ti numeasca cinci oameni care au schimbat in bine mersul omenirii. Nu va sti, de exemplu, sa-ti spuna cum il cheama pe primul democrat sau pe inventatorul antibioticelor sau pe un pacificator. Oricat de ciudat ar parea, putini oameni ar reusi sa ti-i citeze; in schimb, iti vor pomeni, fara nicio problema, cinci dictatori”