marți, 31 august 2010

Hmm, ia să ne lăudăm!

Cică mândria e păcat mare. Dar astăzi uităm de treaba asta, pentru că Grim Cris tocmai mi-a pasat o leapşă în care trebuie să mă laud. Mai exact spus, să enumăr şase calităţi pe care le posed. O să fie greu, dar hai să-i dăm drumul.

1. Sunt punctuală. Dacă ar avea grad de comparaţie aş fi foarte punctuală. Ba chiar puţin paranoică, în sensul că ajung mult mai devreme la întâlniri. Dacă se apropie ora limită şi nu ajung intru în panică. Aproape niciodată, în rarele ocazii când am întârziat nu a fost din vina mea. Ba char aş spune că niciodată nu a fost din vina mea.

2. Ştiu să ţin un secret. În liceu mie şi prietenei mele ni se mai spunea uneori “mormânt”, şI nu pentru că eram cam palide, ci pentru că indiferent dacă ne certam cu cineva, şi rar se întâmpla, buzele noastre erau pecetluite.

3. Vorbesc cu oricine. Şi aici chiar mă refer la oricine. Cerşetori, beţivi, etc. Şi dacă trec pe stradă şi se ia unul din speciile de mai sus de mine îi răspund elegant, că fac bine, mă duc spre centru, etc. Oamenii, obişnuiţi să fie doar înjuraţi sau ignoraţi, sunt chiar surprinşi.

4. Spun tot timpul mulţumesc. La telefon, la supermarket, la ghişeu, oriunde! Îmi place mult cum parcă le mai schimb unora ziua în bine, dar şi pe a mea.

5. Îmi place să cred că pe unde am lucrat mi-am făcut treaba bine. Şi da, mereu se poate mai mult, tot ce ştiu e că de fiecare dată am încercat să lucrez cât de bine şi de mult am putut în momentul respectiv.

6. Sunt o fată săritoare. Dacă sunt sunată de cineva care mă roagă să-l ajut, o fac fără ezitare, desigur în limita posibilităţilor.

Şi acum o să le dau ocazia de a se lăuda şi colegilor de blogosferă:
Cristina
Tudor
Delia
Serginho
Andreea

vineri, 27 august 2010

Stranierii şi “şmecherii” care rămân acasă

Luna august e întotdeauna una aglomerată, o lună în care războiul tacit între oamenii care au rămas în ţară şi cei care au plecat peste hotare se declanşează, arzând ca un foc mocnit, dar gata oricând să explodeze la cea mai mică scânteie aurie. Pe internet, zeci de opinii în contra acestor oameni, care din cauza unor specimene cu tendinţe cocălăreşti ajung să fie terfeliţi şi umiliţi până în punctul în care simt că nu mai aparţin nimănui, că n-au ţară, n-au prieteni şi că nu sunt cu adevărat înţeleşi de nimeni.

Stau şi mă întreb… De unde atâta ură, atâta mizerie în noi, când ar trebui să fim primii care să-i încurajăm pe aceşti oameni care au avut puterea şi mai ales tăria de caracter să iasă de sub coada aspră a vacii, să uite de izul de balegă care le-a cotropit nările şi să se aventureze către tărâmuri necunoscute şi chiar neprietenoase cu singurul scop de a-şi câştiga un trai decent prin muncă?

Parcă mereu uităm să ne îndreptăm privirea către majoritate, preferând fără excepţie să scoatem în faţă exemple nedemne, nereprezentative ale unei categorii umane. Avem, se pare, o plăcere sadică de a explora cotloanele murdare ale celor de lângă noi, de a rânji în faţa insucceselor lor, de a le scuipa în faţă toate nereuşitele, toate defectele, de a generaliza în mod absolutist trăsăturile unei categorii de cetăţeni. Mergem până aproape de demonizare, de arderea pe rug.

Şi parca tabloul dezumanizării e cel mai bine expus în satele de unde au plecat “nesimţiţii”. Oameni murdari, urâţi la chip şi la inimă, înecaţi în vaporii puturoşi de ţuică ieftină, aruncă venin către cei care au avut puterea şi dorinţa de a schimba ceva, putere care multora dintre noi ne lipseşte. Cât de uşor e să faci mişto în timp ce rachiul îţi cufundă mintea în prostie zi de zi, râzând de cei care după un an de muncă asiduă îşi trag puţin sufletul! Şi dacă tot pleacă în curând, oameni buni, luaţi-vă adio cum se cuvine. Mâine aţi putea fi în locul lor. Dacă doar aţi avea curaj.

miercuri, 25 august 2010

luni, 23 august 2010

O mână de bloggeri cu planuri mari

Tot puhoiul de cinci bloggeri de aseară a decis ca întâlnirea de ieri să nu se mai numească pompos blogmeet, ci doar ieşeală. Eu una propun numele ăsta pentru eventualele întâlniri cu acelaşi număr covârşitor de participanţi. Cu toate că am fost în grup restrâns, mă bucur că am mai putut sta la un suc, o bere, să ne cunoaştem şi mai bine decât am făcut-o data trecută.

L-am cunoscut cu ocazia asta pe Shmen la pachet cu pasiunea sa pentru motociclete şi am descoperit un om extrem de sociabil, foarte vorbăreţ şi deschis la noi proiecte şi întâlniri. PatrickDan a venit şi el cu gânduri măreţe pe care le-am dezbătut împreună, alături de Ioana care ne-a bucurat pentru câteva minute cu prezenţa. Şi acum, surpriza! Vă las pe voi să ghiciţi cine a fost al cincilea misterios personaj care şi-a făcut apariţia în mod neaşteptat la Wassermann.

Cu ce am rămas de la ieşeală? Cu discuţii plăcute despre blogging, dar şi despre noi în general, cu dorinţa de a organiza ceva în toamnă la Soveja şi cu gândul de a pune la cale o campanie de salvare a unui obiectiv turistic vrâncean. Aşa că vin cu o mare rugăminte către toată blogosfera vrânceană. Hai să stabilim locul pe care îl iubim cel mai mult în judeţ şi asupra căruia am vrea să atragem cel puţin atenţia autorităţilor locale.

P.S.-Nu pot să nu mă întreb, în urma acestei întâlniri, dacă am fi într-adevăr capabili să punem ceva frumos la punct în toamnă şi mai ales dacă putem să decidem în timp util dacă într-adevăr putem participa la o întâlnire.

sâmbătă, 21 august 2010

Moş Goriot- Honore de Balzac

Prima dată am citit cartea asta într-o perioadă în care relaţiile mele cu părinţii nu erau tocmai ideale, dar ştiţi cum e, când eşti necopt, nu poţi asimila toate înţelesurile şi mai ales profunzimea iubirii unui părinte. La fel şi fiicele lui Moş Goriot, Anastasie de Restand şi Delphine de Nucingen, care odată cu atingerea maturităţii, au diluat şi substanţa iubirii pentru părinţi, înlocuind-o cu dragostea pentru bani, pentru un rang social înalt şi mascarea nefericirii în stare pură prin menţinerea unor aparenţe strălucitoare, dar care în fapt ascund suflete golite de orice urmă de afecţiune, simpatie, virtuţi. Moş Goriot reprezintă chintesenţa paternităţii, în forma sa cea mai evoluată, altruistă, pe alocuri fanatică. Bătrânul, care a fost un comerciant de cereale cu o situaţie financiară foarte bună, a dăruit totul fiicelor sale, fără să ceară nimic în schimb, ajungând la bătrâneţe în pensiunea decrepită a doamnei Vauquer, lipsit de dragostea copiilor, de respectul de odinioară primit datorită succesului său în afaceri.

În paralel cu existenţa înduioşătoare a lui Goriot, Balzac ne pictează evoluţia tânărului provincial Eugene Rastignac, sosit la Paris cu o educaţie solidă şi care vrea să ajungă cineva prin forţe proprii. Întâlnirea acestuia cu Vautrin, un infractor misterios, declanşează în Eugene dorinţa de a ajunge cu price preţ în cercurile înalte ale Parisului, chiar cu costul de a uita cine este de fapt. Spre sfârşitul poveştii Eugene ajunge însă să reprezinte însăşi dragostea pentru părinţi, empatia, bunătatea, ajungând să îi stea alături bătrânului până în ultimele sale clipe, în timp ce fetele sale preferă strălucirea maculată a aristocraţiei.

Balzac ne arată, prin intermediul scrierii sale, puroiul din înalta societate franceză, ilustrând o lume în care iubirea dintre copii şi părinţi păleşte în comparaţie cu bijuteriile scumpe, petrecerile pline de fast şi menţinerea unei imagini impecabile, dar care ascunde nefericire, suferinţă, vid. Bătrânul moare sărac, în camera sa împuţită din pensiune, în timp ce mesenii se scaldă în glume şi râsete, fiind martorii nepăsători ai decăderii paternităţii în forma sa perfectă, rotundă.

Citate care mi-au plăcut:

“Sufletele mărunte îşi satisfac sentimentele, frumoase sau urâte, prin josnicii neîncetate”

“Aşadar, corupţia este arma mediocrităţii ce prisoseşte şi ascuţişul i-l vei simţi pretutindeni. Vei vedea consoarte care cheltuiesc mai bine de zece mii de franci pentru găteli, în timp ce soţii lor au o leafă de şase mii de franci pe an”

„Doamne-Dumnezeule, numai tu ştii câte am îndurat şi pătimit, numai tu ai numărat loviturile de pumnal pe care le-am primit în ăst răstimp, care m-au preschimbat, m-au încărunţit, m-au ucis în halul ăsta; de ce mă pui Doamne şi azi la aşa o caznă? Doar mi-am ispăşit păcatul de a le fi iubit prea mult. Ele s-au răzbunat cu vârf şi îndesat pentru dragostea mea, mi-au sfârtecat trupul ca nişte călăi”

joi, 19 august 2010

Oamenii serioşi şi cum optimismul e pentru “oameni simpli”

Cred că tuturor ni s-a întâmplat să-i întâlnim. Scrii şi tu o postare acolo, mai în glumă, imediat se trezeşte unu’ să se ia de tine că viaţa e grea şi postările haioase nu îşi au locul, că aşa suntem noi românii, facem numai mişto şi de asta ne merităm soarta, un blog serios nu mai găseşti, bla, bla, bla... Dacă un comentariu de-ăsta de om mare nu e suficient, te mai adaugă şi în lista de „mess”, se bagă în seamă şi îţi spune că ai cel mai naşpa blog, la fel ca mii de alte bloguri, dar că te citeşte aşa, din nimereală. Oricum, ar trebui să abordezi şi tu teme serioase precum încălzirea globală, salvarea balenelor de la moarte şi stoparea foametei în Somalia şi bineînţeles, într-o interpretare filosofică. Aa, şi să nu uităm de necesitatea imperioasă de a aborda teme politice (ca şi cum ar exista vreun om politic sau partid care chiar să lucreze în interesul cetăţeanului). Aa, şi ce-i cu ideile astea optimiste? Numai proşti fericiţi în ţara asta, naivi care nu înţeleg complexitatea existenţei de zi cu zi. Plimbări, reţete, ce mai, supeficialitate şi mediocritate pe toată linia.

Oameni buni, nu vi se pare că începem să devenim o ţară de deprimaţi, de frustraţi, veşnic nemulţumiţi de noi, dar mai ales de ceilalţi? Că am ajuns doar să vedem paiul din ochiul altuia, doar necazurile, să ne frământăm în fiece clipă şi să amplificăm astfel groapa în care am intrat? În cea mai proastă perioadă a vieţii mele, când credeam că nimeni nu mai e atât de necăjit ca mine, a apărut cazul Danielei, care mi-a arătat din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că problemele mele sunt mici picături de apă într-un ocean de necazuri. Nu vorbesc acum de copiii care mor de sete în Africa, replica asta e fumată. Dar oamenii cu adevărat loviţi de cruntul destin se află lângă noi. Pot fi cei lângă care staţi în autobuz, cei pe lângă care treceţi pe stradă şi chiar cei care afişează o mină veselă, dar ascund nori negri în suflet.

Acum câţiva ani, un amic şi-a luat viaţa. Era ultimul om la care mă aşteptam, cel mai vesel, glumeţ şi calm bărbat pe care îl cunoşteam. Încă un caz în care frustrările şi depresia au ros adânc în interior până ce totul a putrezit, până ce n-a mai fost nimic de salvat. Nimeni nu a ştiut ce ascundea, ce gânduri îl împresurau. A lăsat în urmă o familie îndurerată, pentru care toate zilele de după au fost pline de negură. A făcut lumea mai bună, şi-a rezolvat problemele? Nicidecum. Poate mai ales în perioada asta ar trebui să conştientizăm că peste orice se poate trece, că vremuri mai bune vor veni, trebuie doar să avem răbdare cu noi, cu ceilalţi. Şi poate acum, mai mult ca oricând, realizăm ce bine ne era acum ceva timp, poate singura parte bună a crizei în care de afundăm.

luni, 16 august 2010

Primul site culinar din Vrancea se lansează astăzi!


Lume, lume! Pofticioşi, mâncâcioşi, gospodini şi gospodine! La Gurmanda Cârcotaşă veţi găsi de toate. De la reţete gustoase, la poveşti şi cronici de restaurant. Puteţi trimite reţete, cârcoteli sau poate laude din restaurante şi pensiuni din Vrancea şi nu numai. S-aveţi poftă la citit, gătit şi mai ales mâncat!

duminică, 15 august 2010

Top Blog de duminică(10)

Pfuai, de când n-am mai scris la rubrica asta… Deci, să purcedem

Blogul lui Serginho - Scrie bine băiatul ăsta, îmi place mult. Dar şi mai mult îmi place ultima postare Despre copilarie

Schitze din viaţă e blogul vrânceanului nostru, Adrian, unde intru când vreau să citesc ceva scris cu măiestrie. Nu rataţi Schita 12 si Manifestul needitat!

Mioritica Politică -Ultimul, dar nu cel de pe urmă, blogul lui Sebi, de pe care vă recomand pamfletul Un "trialog" imaginar. Spor la citit si de ce nu, la râs. Şi nu, Sebi nu e soţul meu :)

vineri, 13 august 2010

Ce îţi doreşti de fapt?

Prinşi în vâltoarea vieţii, în maratonul continuu pentru bani şi tot felul de obiecte care nu ne fac deloc mai fericiţi pe termen lung, mai putem oare să ne oprim din alergare, să ne ştergem frunţile de sudoare cu mâneca şi să ne oprim să mai şi respirăm? Să ne acordăm atenţia binemeritată? Când a fost ultima oară când te-ai întrebat ce îţi doreşti de fapt? Ce anume te face fericit? O carte extraordinară, o plimbare la umbra copacilor, o mâncare excepţională sau poate un sărut?

Fugim prin viaţă, lăsăm în urmă clipe, zile, secunde, dar nu ştim încotro ne îndreptăm. Spre ce alergăm? La urechi ne ajung tot felul de sfaturi, de critici, de soluţii. Câteodată suntem precum bureţii. Absorbim tot până ne umplem. Vocile ne spun ce ar trebui să facem, cum ar trebui să ne simţim, pe cine să iubim, pe cine să evităm, ce să ne placă, ce e bun, ce e rău. În funcţie de voci ne formăm dorinţe care nu ne reprezintă, dar reprezintă binele, calea de urmat.

Avem încercări timide de a ieşi din turmă, dar turma nu acceptă oi negre sau gri, ci doar albe. Majoritatea decide. Dacă toţi îţi spun că e bună calea aleasă de toţi îi asculţi şi revii în turmă. Îţi ignori gândurile, dorinţele care precum grâul, încolţesc în tine de ceva timp. Şi alergi odată cu turma după aceleaşi obiective care însă, odată atinse, nu îţi aduc decât o grimasă şi o senzaţie de vid.

Ia încearcă tu, cititorule, ca de astăzi să te asculţi. Ignoră vocile din jur şi lasă loc doar pentru ecoul dorinţelor tale. Unde te vezi pe viitor? Ce te împlineşte, ce te face să zâmbeşti, să te bucuri cu adevărat? Ieşi din turmă şi gustă libertatea în gândire, fericirea adevărată, nu ce îţi spun alţii că ar fi fericirea. Să ai o zi minunată!

miercuri, 11 august 2010

Din ciclul toate mi se întâmplă numai mie- Boşorogul libidinos

Din câte ştiţi cei care mă mai citiţi câteodată, am un Matizache cam vechi şi cam rablagit. Ei bine, are un cauciuc desumflat pe partea dreaptă. Cum stăteam eu aşa la semafor, cântând din toţi rărunchii o melodie de la Paraziţii, un nene la vreo 60 de ani îmi face semne disperate, îmi dă claxoane. Eu, naivă, mă uit că poate am pană, ceva, şi mă atenţionează ca tot omul. Când colo, boşo a afişat un rânjet scârbos ca o budă publică nespălată de trei zile şi şi-a scos telefonul pe geam, să-mi ceară numărul. Io m-am uitat în altă parte şi am zis că mă lasă în pace, că na’ înţelege el, că are o vârstă. De unde, a luat-o după mine pe străduţe, gesticulând aprig, a fost o urmărire ca-n filmele proaste de acţiune. Într-un final, am oprit la un supermarket din cartier, unde am stat vreo 30 de minute şi a plecat, că omu’ parcase să mă aştepte.

Eu ce să înţeleg din povestea asta? Ori e nenea cam tamp, ori chiar sunt femei care chiar se lasă agăţate de toţi boşorogii libidinoşi cu jeep?!?

Foto

marți, 10 august 2010

Două scurte din offline- pentru că viaţa bate netul

1.Cum stăteam eu ieri liniştită la calculator aud gălăgie mare pe hol, ţipete, urlete, agitaţie mare. Am crezut că a luat ceva foc şi am deschis uşa să văd ce e. Când colo, doi popi urlau tare pe hol “Moliftaaaa, moliftaaaa!”(Cică ar fi o slujbă pt. lăuze- WTF?!?. Nu mai zic că a fost vizat şi un vecin culmea, fără burtă). Cum i-am zărit pe stimabilii urlători ai Domnului, am închis uşa şi am încuiat-o la loc. Când, ce să vezi?? Au început să forţeze clanţa, să bubuie în uşă disperaţi, de am crezut că o dărâmă. Mare criza, mare foamea, da’ oare Ăl de Sus ce crede despre asta?

2.Vinerea trecută se anunţa a fi o zi minunată, plecam la mare după-amiaza, totul bine şi frumos. Până s-a ajuns la şantier, unde nu mai era nici ţipenie de muncitor. Dă-i, caută-i, întreabă prin sat. Şi ei ce făceau? Ce făceau? Erau la POMANĂ!!! Că na’, dacă i-a chemat o femeie sufletistă, ei cum să nu se ducă şi să piardă vinişorul şi fasolica? Mai spre seară, probabil de supărare că au fost chemaţi înapoi la muncă de la superdistracţia în numele mortului necunoscut, unu’ a vrut să plece acasă cu un flex. Explore the ciordeiniăn gardăn!

luni, 9 august 2010

Costineşti, the land of buluceală

De mai bine de cinci ani nu trece vară în care să nu trec măcar două zile pe la Costineşti, locul de unde îmi vin cele mai frumoase amintiri din vacanţele din liceu. Îi cunosc toate plajele, toate străduţele, dintr-o parte în alta. Cred că nu există golfuleţ, scoică sau fir de nisip cărora să nu le ştiu locul. Deşi pare staţiunea în care cocălărismul e la el acasă, Costineştiul are părţi care te pot surprinde, locuri pe care nu le găseşti în altă parte, plaje izolate, cu apă limpede şi înlănţuiri lucioase de roci. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre buluceala, gloata, turma, hoarda, spuneţi-i cum vreţi, de weekendul ăsta.

Cum vă spuneam, de o bună perioadă de timp vin în fiecare vară, în anii trecuţi petreceam aproape toată vara pe litoral. Băi nene, eu ceva ca anul ăsta n-am văzut în toată viaţa mea. Şi am păţit ceva în premieră: am rămas blocată pe stradă în mers. Îmi pare tare rău că n-am avut aparatul foto cu mine, că vedeaţi ce n-aţi văzut. De la pitzi, la cocalari, la părinţi cu copii de mână, cum să vă spun, un puhoi infinit de oameni, totul condimentat cu zeci şi zeci de tarabe care vând de la gogoşele şi bombonele la vibratoare şi sâni de plastic. Costineştiul a devenit pentru două seri un mare bazar, o mare groapă de gunoi, o oală în fierbere, plină de oameni.

Şi nu pot să nu îmi aduc aminte de un sfârşit de săptămână petrecut la Nisipurile de Aur, tot în vârful sezonului. O staţiune frumoasă, curată, plină de flori, dar în schimb cu prea puţini oameni. Şi atunci mă întreb şi eu, cum de peste tot văd că românii fug la vecini, că litoralul nostru rămâne gol, etc. Şi mai haios e că săptămânile trecute nu era mai nimeni pentru că au văzut la ştiri peşti otrăvitori, peşti care, de altfel, sunt în apele noastre de ani buni, da’ abia anul ăsta i-au descoperit şi televiziunile. A dat strechea în turişti tocmai când îmi pregătisem şi eu un weekend relaxant. Şi bineînţeles că plajele izolate n-au mai fost deloc izolate. Tot Soveja e mama odihnei.

miercuri, 4 august 2010

Casa Veche sau cum mâncarea bună e anulată de gafe


Cel mai mare regret pe care îl am vizavi de ieşirea de aseară e faptul că nu mi-am luat aparatul foto cu mine, să puteţi admira chiloţeii tip Babuşca şi prosopelele jegoase agăţate pe o sârmă la intrarea în restaurantul Casa Veche. Aseară a fost a treia oară când am mers şi mă aşteptam la aceleaşi servicii impecabile şi desigur, aceeaşi mâncare foarte bună. Eh, dacă la alţii a treia oară e cu noroc, la mine n-a fost.
Ca un şofer responsabil, dar totuşi încolţit de pofta de a bea o bere rece pe căldurile astea, am întrebat ce tipuri de bere fără alcool au. Mi s-a spus de Schlossgold şi încă un nume care mie mi-a sunat a Gosser. Iar eu am zis Gosser, că toţi şoferii ştiu că Schlossgold e infectă. Mi s-a adus Gosser, dar ce surpriză, cu alcool. Am chemat chelneriţa, i-am spus cu amabilitate că s-a făcut o greşeală. Reacţia a fost promptă şi după cum ne-am obişnuit cu serviciile noastre, impertinentă. Că eu n-am auzit bine, că i s-a părut că vreau până la urmă cu alcool, toate spuse cu o grimasă evidentă. Normal că pe nota de plată s-a regăsit şi berea nebăută. Asta după ce am cerut nota pentru mine şi prietena mea şi a venit doar pentru mine, că domn’le cică aşa aş fi zis, deşi toată masa a auzit că am specificat pentru amândouă. Mai pe şleau, mai pe ocolite, m-a făcut şi surdă şi puţin retardă că nu mai ţin minte ce spun. Totul cu aceeaşi grimasă, că doar asta a fost până la urmă cireaşa de pe tort.
Ar fi putut fi o seară perfectă, dar încă mai avem multe de învăţat la capitolul servicii şi mai ales amabilitate. Păcat de ruloul „Simfonia mărilor” şI cartofii “Casa Veche” care mi-au uns sufletul de mare gurmandă.
Foto

marți, 3 august 2010

Oglinda spartă

N-am putut niciodată să înţeleg răutatea. Nu răutatea folosită pentru atingerea unor scopuri materiale sau de orice alt fel, ci răutatea în forma ei pură, nealterată, nevoia unor indivizi care nu au nimic de demonstrat sau de câştigat de a arunca cu fecale in restul lumii.

Am cochetat şi eu cu răutatea în diverse rânduri, dar de fiecare dată cînd mi-am propus să răspund răutăţii cu aceeaşi monedă, n-am făcut decât să mă murdăresc eu însămi şi să am lupte intense cu propria conştiinţă. Răutatea rupe prietenii, relaţii, transformă iubirea în hârtie şi o aruncă la coş. Rănirea altora te poate răcori, te poate curăţa pe moment, dar intri într-un cerc din care nu vei mai ieşi întreg.

Ceva din fiinţa ta se rupe. Încet, încet te faci bucăţi. Mai trece o zi, mai cade ceva bun din tine, până când rămâi gol. Doar tu cu răutatea ta. Singuri. Faţă în faţă. O priveşti compătimitor, e tot ce ţi-a rămas. Încerci să vorbeşti cu ea, să te regăseşti în oglinda ei spartă. Vezi frânturi din tine, dar nu te vezi întrutotul. Ce ai fost odată s-a spart în bucăţi mici, cu un luciu rece şi murdare la colţuri. Încerci să aduni bucăţile reci ca metalul îngheţat, dar nu se mai potrivesc. Ai obosit potrivindu-le iar şi iar fără rezultat.

Încerci s-o foloseşti din nou. De atâtea ori când ai apelat la ea în trecut nu te-a dezamăgit. Te-a făcut să zâmbeşti cu satisfacţie când altul plângea, să râzi stricat când altul ofta. Azi răutatea nu mai găseşte în tine nimic în care să se încolăcească perfid, nimic de ros cu poftă sălbatică. Nu poate trăi într-un gol. Până şi ea te-a părăsit.

luni, 2 august 2010

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul- Herta Muller


Cartea asta mi-a lăsat un gust amar şi un iz de putrefacţie în nări. Nu pentru că ar fi scrisă prost, ci pentru că surprinde atât de bine şi atât de detaliat mizeria umană din perioada comunismului, micimea caracterelor, schizofrenia oamenilor, teama care pândeşte după orice colţ. “Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” nu este un roman ca multe altele. Stilul scriitoarei de origine română este unul diferit de ceea ce am citit eu până acum. Muller alege secvenţe din viaţa amară a personajelor sale şi le exploatează până la ultimul purice, până la ultimul miros, până ce cititorul este acolo şi simte frica, scârba şi neputinţa. Romanul o are în centru pe Adina, o profesoară, care din pricina unei blăni de vulpe obţinută cu greu este luată în vizor de crunta Securitate, în timp ce pe marginea poveştii ni se dezvăluie detalii din viaţa prietenei sale Clara, care află că Pavel, bărbatul căsătorit cu care are o relaţie, este ofiţer la Securitate. Povestea nu este una dedicată cititorilor slabi de înger, întrucât unele secvenţe sunt peste poate de dure, precum un ciocan care te loveşte în moalele capului şi nici celor care vor o lectură facilă, mai ales că orice rând aşternut pe hârtie este o nouă poveste, scoate la iveală un alt simţământ.

Citate:

“Când stai multă vreme în cafenea, frica se aşază şi ea şi aşteaptă. Şi dacă mâine vii din nou, e deja acolo unde te aşezi. E ca un păduche de frunză care ţi-a intrat în cap, nu mai scapi de el. Dacă zăboveşti prea mult acolo, se preface că e mort”

“Sticla de rachiu trece din mână în mână. Vocile se împleticesc. O seară frumoasă. Într-o ţară frumoasă. Putem să ne spânzurăm cu toţii. Este interzis să murim împreună”

P.S.- Recomand cartea celor care l-au votat pe Ceauşescu acum câteva zile, se pare că au memorie scurtă, asta ca să fiu delicată în afirmaţii.