Oamenii serioşi şi cum optimismul e pentru “oameni simpli”

Tweet

Cred că tuturor ni s-a întâmplat să-i întâlnim. Scrii şi tu o postare acolo, mai în glumă, imediat se trezeşte unu’ să se ia de tine că viaţa e grea şi postările haioase nu îşi au locul, că aşa suntem noi românii, facem numai mişto şi de asta ne merităm soarta, un blog serios nu mai găseşti, bla, bla, bla... Dacă un comentariu de-ăsta de om mare nu e suficient, te mai adaugă şi în lista de „mess”, se bagă în seamă şi îţi spune că ai cel mai naşpa blog, la fel ca mii de alte bloguri, dar că te citeşte aşa, din nimereală. Oricum, ar trebui să abordezi şi tu teme serioase precum încălzirea globală, salvarea balenelor de la moarte şi stoparea foametei în Somalia şi bineînţeles, într-o interpretare filosofică. Aa, şi să nu uităm de necesitatea imperioasă de a aborda teme politice (ca şi cum ar exista vreun om politic sau partid care chiar să lucreze în interesul cetăţeanului). Aa, şi ce-i cu ideile astea optimiste? Numai proşti fericiţi în ţara asta, naivi care nu înţeleg complexitatea existenţei de zi cu zi. Plimbări, reţete, ce mai, supeficialitate şi mediocritate pe toată linia.

Oameni buni, nu vi se pare că începem să devenim o ţară de deprimaţi, de frustraţi, veşnic nemulţumiţi de noi, dar mai ales de ceilalţi? Că am ajuns doar să vedem paiul din ochiul altuia, doar necazurile, să ne frământăm în fiece clipă şi să amplificăm astfel groapa în care am intrat? În cea mai proastă perioadă a vieţii mele, când credeam că nimeni nu mai e atât de necăjit ca mine, a apărut cazul Danielei, care mi-a arătat din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că problemele mele sunt mici picături de apă într-un ocean de necazuri. Nu vorbesc acum de copiii care mor de sete în Africa, replica asta e fumată. Dar oamenii cu adevărat loviţi de cruntul destin se află lângă noi. Pot fi cei lângă care staţi în autobuz, cei pe lângă care treceţi pe stradă şi chiar cei care afişează o mină veselă, dar ascund nori negri în suflet.

Acum câţiva ani, un amic şi-a luat viaţa. Era ultimul om la care mă aşteptam, cel mai vesel, glumeţ şi calm bărbat pe care îl cunoşteam. Încă un caz în care frustrările şi depresia au ros adânc în interior până ce totul a putrezit, până ce n-a mai fost nimic de salvat. Nimeni nu a ştiut ce ascundea, ce gânduri îl împresurau. A lăsat în urmă o familie îndurerată, pentru care toate zilele de după au fost pline de negură. A făcut lumea mai bună, şi-a rezolvat problemele? Nicidecum. Poate mai ales în perioada asta ar trebui să conştientizăm că peste orice se poate trece, că vremuri mai bune vor veni, trebuie doar să avem răbdare cu noi, cu ceilalţi. Şi poate acum, mai mult ca oricând, realizăm ce bine ne era acum ceva timp, poate singura parte bună a crizei în care de afundăm.