Agenţi imobiliari, Y U NO spuneţi adevărul?

Tweet

Desigur, ştiţi câte ceva despre majusculele din tilu. Dacă nu, nu folosiţi internetul suficient(sic!). Acum 9 luni căutam o garsonieră de închiriat, mai nou caut apartament de două camere, undeva pe la 300-350 de euro pe lună, în zonă bună, cu centrală(că deh, babele din blocul meu nu se spală şi se încălzesc la aragaz). Cu ocazia asta am făcut un dicţionar al anunţurilor imobiliare. Iată ce a ieşit:

- În apropiere de metrou: la cel puţin 10 minute de mers pe jos în ritm alert sau foarte alert, în care nici sprâncenele nu mai fac faţă transpiraţiei de pe moacă SAU la minim 5 staţii de troleu de Unirii, Tineretului etc.

- Mobilat LUX: IKEA în cel mai bun caz. Alte variante ar fi canapelele din piele albastru strident, combinate cu perdele de un portocaliu-fund de maimuţă inflamată SAU pereţii verzi ca vârful cepei cu mobilă de un galben în nuanţa pai-morning pipi

- Zona Dorobanţi: aici avem două variante. Fie în bloc din epoca preistorică, îmbulinat puternic, dai un bobârnac şi moare SAU undeva pe la Obor, între câini şi semeni “brown sugar”

- Mobilat clasic: în stilul deschizi uşa de la dulap şi te pocneşte în frunte SAU piese albe, scorojite la colţuri, covor persano-chinese, faianţă de veceu ecologic, aragaz cu plită şi fier de călcat cu jar

- Zonă liniştită: “Prrr, ţaaaa, tu eşti viaţa mea, să moară mamaaa!!!” SAU “tâgâdâm, tâgâdâm, eu sunt Tramvaiul pârpârâm”

- Apartament curat: Fooooarte naşpa SAU fooooooooooooooooarte naşpa

Aşa că, stimaţi agenţi imobiliari, spuneţi dracului adevărul! Şi mie îmi place să mă plimb, da’ dă-o dracului, nu mă faceţi să pierd timpul. Mai muncesc şi eu aşa, câte puţin. Şi dragi proprietari, 350 de euro pe un apartament de 40 de metri pătraţi în Berceni e mult prea mult. Mulţumesc.

Semnat Chiriaşul Disperat şi Epuizat, care nu vrea să se întoarcă în Sat.

Matizache, frăţiorii tăi fac cât două mere degerate!

Tweet

Bre, chiar în halul ăsta?!?

O zi la Zoo Băneasa

Tweet

Mai ţineţi minte compunerile acelea din clasa a II-a, în care eram puşi să descriem o zi la grădina zoologică? Eu una n-aveam la Focşani aşa ceva, astfel încât eram nevoită să-mi imaginez ba câte o cămilă, ba câte o girafă. Eh, amintiri... Dar timpul a trecut, iar acum, după câteva ore petrecute la Zoo, am rămas cu alt fel de amintiri, hai să le spunem deosebite. N-am chef de descrieri prea ample, tot ce pot să spun e că animalele arătau bine, erau destul de simpatice şi vesele, dar spaţiul alocat fiecăruia a rămas la el de restrâns. Dar hai mai bine să vă redau câteva secvenţe, pentru că vizitatorii au fost, de departe, mult mai interesanţi:

La cuşca maimuţelor, o tanti mai maronie bătea de zor cu lingura într-un castron, pentru a atrage atenţia primatelor:

“Ce faci făh păduchioaso? Te scarpini în cur? Iote făh la ea, nesimţita! Ce-ai la cur fă, de eşti aşa roşie?!?”

Dacă maimuţa ar fi vorbit, cu siguranţă ar fi spus:

„Whatever.... Haters gonna’ hate”

Al doilea moment în care oamenii şi-au arătat din nou superioritatea a fost în faţa secţiunii unde erau admirate caprele cu coamă(Mda, chiar există aşa ceva). Care capre erau de culoarea maro deschis. Eh, dar aşa e rasa umana, orgolioasă, după cum mi-a arătat o tanti:

“Bueei, asta-i capră neagră bueeeei!!”, dorind să scoată în evidenţă stupiditatea fără margini a administratorilor grădinii. Cu toate că un lucru ar fi putut s-o pună pe gânduri, culoarea MARO a caprei.

V-aştept şi cu alte poveşti, căci rasa umană e veşnic surprinzătoare. Câte despre exemplarele rare pe care le puteţi admira la Zoo, să nu rataţi oaia şi capra domestică!

Algele nu sunt peste tot la mare, ci în Mamaia

Tweet

Cică să se mai ducă omu’ la mare când vede la tembelizor weekend de weekend că e plin de alge la mare. Pentru cei mai temători dintre voi, simt nevoia să spun că mormanele verzi şi împuţite de la mal nu prea se regăsesc în restul staţiunilor de pe litoralul nostru, CI DOAR ÎN MAMAIA. În Costineşti de exemplu, primăria n-a făcut vreun efort mega-senzaţional, ci doar a trântit nişte stabilopozi mai în larg. Rezultatul? Când la Mamaia se plătesc minim 1000 de lei pe un weekend în muci, în celelalte staţiuni oamenii stau bine-mersi pe mal, mirosind doar valurile.

Am avut veri întregi petrecute la mare, în care am luat staţiunile şi plajele la rând şi ghici ce, apa era destul de curată în rest. Să mai zic de zilele călduroase, însorite, cu marea caldă ca un ceai? Ei bine, tembelizorul le arăta altceva cetăţenilor stingheri în oraş şi anume că e frig, e înnorat, că mai bine s-ar duce la Mall.

Apăi, dacă noi ne dăm cu bâta în cap ca idioţii, ce pretenţiisă mai avem de la alţii? Suntem ca o femeie care se plânge tuturor că are fundul mare şi zeci de colăcei, în timp ce spinarea mai are puţin şi i se lipeşte de spate...

Un alt fel de rasism. Al meu

Tweet

Nu trece zi de la Dumnezeu să nu auzi o înjurătură la adresa ţiganilor. Putori, hoţi, needucaţi, cerşetori, peşti, mizerabili, „fătători” de copii pe bandă rulantă etc. Nu voi nega “calităţile” ce le sunt atribuite zi de zi, căci nu sunt deloc false, asta desigur generalizând. Dar oamenii ăştia TRĂIESC! Pentru ei nu există ziua de mâine, griji, buget, cheltuieli şi venituri, ci doar CLIPA!

Câţi dintre noi am putea face o mare petrecere, să cheltuim tot ce avem, asta doar pentru o seară de desfrâu? Câte dintre noi, doamnelor, am desface picioarele fără să ne gândim că dacă nu ne protejăm ne alegem cu un boţ de carne care trebuie întreţinut, educat, iubit, alintat, umplut de daruri scumpe doar pentru a-l vedea zâmbind? Câţi dintre noi i-am spune celui din faţă ceea ce credem cu adevărat, cu riscul de a ne alege cu un machiaj străveziu? Câţi dintre noi luăm atitudine când ne simţim neîndreptăţiţi, preferând în schimb să ne înghiţim frustrările doar să evităm scandalul? Câţi dintre noi ar sări la bătaie pentru a apăra un simplu necunoscut? Vă spun eu, puţini… Printre ceaune, lângă foc, prăfuiţi pe tălpi şi cu plete unsuroase, oamenii ăştia sunt FERICIŢI!

În altă ordine de idei, mentalitatea conform căreia toţi am fi la fel, toate rasele, e cât se poate de falsă, de o ipocrizie stupidă. Noi românii nu vom fi niciodată ca nemţii, nu vom munci de drag, nu vom pune la ciorap, nu vom menţine niciodată curăţenia nici în casă, nici pe străzi. Nu vom fi niciodată de o inteligenţă sclipitoare ca asiaticii şi nici la fel de răbdători ca ei. Puneţi voi românul să culeagă orezul fir cu fir! În schimb, avem alte calităţi care ne scot în faţă.

Punerea în aceeaşi oală a tuturor naţiilor e o imbecilitate, diferenţele fiind evidente, diferenţe care trebuie îmbrăţişate şi înţelese, nu ascunse sub perdeaua discursurilor demagogice. La un moment dat a fost făcută publică şi lista pe continente a IQ-urilor, care a fost exact aşa cum ne aşteptam. Din diverse motive a fost ulterior ascunsă opiniei publice, pentru a nu genera rasism. Fiecare rasă are calităţi şi defecte în egală măsură. Unii compensează lenea prin prietenie, alţii inteligenţa prin hărnicie şi tot aşa.Nu suntem toţi la fel! A crede asta e la fel de nociv cu a sublinia doar defectele unei rase şi a înfiinţa “tabere de reeducare”.

Text scris pentru Vechi moravuri

Vremea greşelilor "am decât" sau "fi frumoasă" a apus!

Tweet

Metroretarzii, episodul 5. Azi frecătorul de buton

Tweet

Cum stau eu aşa, aşteptând să se deschidă uşa, mă trezesc deseori cu specia asta de metroretard şi anume frecătorul de buton.

Ştiţi, bănuiesc, cerculeţul ăla care se luminează atunci când nu se deschid uşile automat. Săracul butonel se aprinde DOAR când ajungi în staţie, NICIODATĂ înainte! Ei bine, nu trece zi de la Dumnezeu să nu îmi taie faţa vreun entuziast care se apucă şi freacă butonul ăla nenorocit cu mult înainte ca metroul să ajungă la peron.

Îl pipăie, îl mângâie, îl apasă cu mişcări scurte şi intense fix în mijloc, pentru ca mai apoi să intensifice mişcarea. Frecătorul de buton nu mai are răbdare, simte că explodează şi ăla tot nu se aprinde. Şi iar îl ia la frecat. Mai tare, mai apăsat! Oooh… Aaaahh… S-a aprins!

După ce extazul de o secundă dispare, frecătorul iese aruncând un oftat în aer, profund satisfăcut. Şi azi a frecat butonul, ziua de muncă poate să înceapă.
Până data viitoare, “Atenţie, se închid uşile”!

Cel mai vechi dintre moravurile româneşti: lenea

Tweet

Dragii mei, să ridice mâna sus ăla care nu-i leneş. Ăla care dacă i se oferă atât de mulţi bani, încât să nu mai trebuiască să lucreze nici măcar o zi din amărâta-i viaţă zice ho bă, eu muncesc. Dar dacă numai cazul de faţă ne-ar putea transforma în leneşi, ar fi ceva. Dar, vedeţi voi, lenea e parte din român, se naşte odată cu el şi piere puţin după moartea sa, căci îi pătrunde până în măduva oaselor. În orice caz, ăsta nu-i un text de blamare a lenei, ci chiar de încurajare a ei.

Ce nu înţeleg eu e de ce continuăm să ne batem joc de acest simţământ pur al omului în loc să facem ceva util cu el, mai ales că în decursul istoriei lenea a adus mari progrese pentru omenire. Adică, ne-a fost lene să mergem pe jos mii de kilometri, am făcut maşina. Ne-a fost lene să înmulţim şi să împărţim, am făcut calculatorul. Şi pe măsură ce lenea a crescut, a evoluat şi tehnologia într-atât încât, din lenea de a vorbi unii cu alţii am făcut Facebook şi Twitter.

Câţi oameni harnici aţi văzut să fie şi bogaţi? Câţi dintre cei care muncesc cu cârca au cu adevărat bani? Dar dragoste? Ce e aia iubire, te întrebi când ai capul ocupat doar cu gândul de a munci? De multe ori lenea se confundă cu iubirea, atât e de dulce, de ameţitoare şi mai mult, îţi dă dependenţă. Românule, gândeşte-te de două ori înainte să te apuci de muncă sau să tragi ca boul în jug. Eu votez pentru un trup leneş şi o minte ageră!

Text scris pentru Vechi moravuri

O sugestie pentru CNA

Tweet

Am stat şi mi-am sucit creieraşul obosit şi atrofiat şi am ajuns la o concluzie despre care bănuiesc că vă va fi pe plac. Cum ar fi dacă, în loc să cenzurăm exprimările care abundă în organe care mai de care, să aplicăm banda neagră pe gură şi bip-ul pe unda sonoră în cazul agramaţilor?

Cum a zis unu’ “Am decât doi lei” sau “Masa care am mâncat-o”, pac, tăiem sunetul. Şi cu asta am scăpat de violul în grup asupra limbii române, dar mai ales de riscul ca ai noştri copii să creadă că Bebe care sparge seminţe în faţa blocului vorbeşte corect, că doar a văzut şi auzit la TV aceeaşi exprimare.

Nu ştiu voi, dar eu prefer să aud înjurături, până la urmă porniri sincere şi nedisimulate ale spiritului, decât să îmi zgârie timpanul tot felul de exprimări greşite. Şi ce naiba, rinichii sau plămânii nu sunt tot organe?!? Şi uite aşa, vin cu nişte propuneri:

-Băga-mi-aş inima în tine!
-Ce faci băi rinichi? (aici cu diminutivul rinichiuţ)
-Să-mi sugi aorta!

Posibilităţile sunt nelimitate!

Cel mai tare videoclip din ultima vreme

Tweet

Reporter multimedia sau cum să dai cu mucii în fasole

Tweet

Nu ştiu câţi dintre voi aţi citit Scrisoarea lui Cartianu către angajaţii săi de la Adevărul. Tot ce pot spune eu, din perspectiva unui fost ziarist este că viziunea sa este una deplasată, foarte dăunătoare mass-mediei. Nu îmi place să fac teorii, hmm, de fapt îmi place, dar acum o să vorbesc din fapte.

S-a întâmplat de câteva ori să am diverse anchete mai mult sau mai puţin de impact, pentru care era necesară o documentare destul de consistentă, deci un timp mai mare pentru a fi realizate. Nici nu pot număra pe degete cazurile în care am întrerupt documentarea pentru a scrie ştiri de duzină, prostioare care trebuiau scrise, declaraţii care aduceau trafic, texte de umplutură. De ce? Pentru că paginile alea trebuiau umplute cu ceva, orice. Şi de ce să ai răbdare sau să angajezi mai mulţi oameni, pentru că orice începător ar şti să facă o ştire după un comunicat de presă, când poţi să tragi de ceilalţi?

Nimic nu e mai păgubos pentru un ziarist decât să fie asaltat din toate părţile de tot felul de informaţii, majoritatea de doi lei. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi să faci aceeaşi ştire pentru 4, 5 publicaţii, plus filmuleţe, plus postat în aceeaşi zi. Nu mai zic de câte ori ţi se întâmplă să pleci pe teren tocmai când te afli în plin proces de creaţie... Şi nu rar se întâmplă ca un om foarte bun în presa scrisă să fie varză la TV.

Boala asta românească de a face totul şi de fapt nimic e cea mai periculoasă maladie, ba chiar aş îndrăzni să spun că e cancerul performanţei. Şi apoi ne întrebăm de ce a picat presa, în schimb în 10 ziare găseşti aceleaşi informaţii şi alea total neinteresante. Pentru că, din păcate, cantitatea primează.

Nu ştiu voi, dar eu aş da bani pe două pagini cu ştiri, reportaje şi anchete serioase, decât pe 50 cu prostii.

Eutanasiaţi-mă, numai să nu muncesc!

Tweet

Ştire halucinantă pe Realitatea. Un şomer vrea să fie eutanasiat pentru că a depus, atenţie!, 30 de CV-uri şi nu şi-a găsit loc de muncă. Ştiu prea bine cum e să cauţi loc de muncă şi cererile tale să rămână undeva în neant. Dar Doamne iartă-mă, te-ai gândit măi nene să schimbi puţin macazul, să te reprofilezi sau să-ţi cauţi slubă în alt oraş, altă ţară? Nuuu, stai, depui câteva CV-uri şi dacă nu-ţi iese, mori.

Nici nu vreau să mă gândesc cum se comportă un astfel de om atunci când se duce la interviu, pentru că e clar că e genul care preferă să aştepte bani din cer, dovadă cererile pentru pensionare anticipată, ajutor etc. Prea mulţi oameni vin la interviuri şi când aud că au de muncă şi nu vorbesc despre stat peste program, abuzuri şi alte lucruri de genul ăsta, zic din start nu. Eu, dacă aş fi angajator şi îmi vine unul la interviu care a încercat pe toate căile să obţină bani fără să muncească, l-aş respinge de la bun început, asta ignorând labilitatea sa psihică.

Cum ar fi dacă toţi tinerii care au plecat afară ar fi rămas să mulgă vaca în sat?!? Câte ştiri de genul ăsta am fi avut? Cunosc mulţi oameni de vârste înaintate care pleacă afară să muncească şi nu stau să se vaite pe la televizor. Şi până la urmă cine naiba angajează din milă?!? Omule, doar tu eşti dator să faci ceva pentru tine! Nu-ţi convine, schimbă ceva! Nu merge la tine în sat, orăşel, mergi mai departe... Orgoliul de a nu şterge pe cineva la fund păleşte în faţa foametei pe care o clamezi. Hai să privim mai departe de pătrăţelul în care ne aflăm!

P.S.- Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu e firesc să nu fie suficiente locuri de muncă în oraşele mai mici, lucru de care m-am lovit şi eu lunile trecute, dar dacă nu vrei să mergi mai departe, încetează să te vaiţi după 30 de CV-uri depuse.

Viaţa e o luptă! Ascute-ţi sabia şi dă-i înainte! Când lupţi cu ochelarii de cal pe faţă, eşti victimă sigură.

Un metroretard pe săptămână. Episodul 1

Tweet

După cum v-am mai spus, mai nou las maşina acasă în majoritatea timpului şi iau metroul, cu care ajung cu mai bine de jumătate de oră mai devreme la birou. Aşaaa... Dar cum Doamne iartă-mă să începi ziua bine când vagoanele sunt pline de specimene care de care mai dubioase şi enervante? Pe parcursul perioadei următoare voi enumera câteva. Dacă mai ştiţi şi alte exemplare din rasa “metroretard”, le aştept cu drag şi le voi adăuga postărilor.

Azi tanti cu ochii bulbucaţi sau holbatoarea de serviciu. Ştiţi cum e, îţi vezi de treaba ta, iei un loc pe scăunel şi aştepţi să ajungi la destinaţie. Deodată, cum visezi tu la călătorii în ţări îndepărtate, ceaiuri aromate şi dulceţuri fistichii, simţi o presiune în plex.

Nici nu e nevoie să o priveşti, simţi deja incandescenţa admiraţiei de tip bou la poartă nouă cu care se holbează la tine. Dacă te-a mâncat între obrăjorii inferiori să te uiţi la ea, atunci începe lupta. Ţi-a prins privirea, acum eşti a ei! Te va sfredeli cu pupilele-i dilatate până în fundul retinei tale de muză fără de voie, îţi va transmite toată nedumerirea ei, iar mai apoi te va dezbrăca vizual, dar nu într-un mod pervers, ci unul tâmp.

Analizează cu patimă unghiul în care ţii picioarele, stropii de noroi de pe lateralul cizmei, cuta adâncă a blugilor, grosimea gecii şi desimea sprâncenelor. Apoi te va privi contemplativ, ca pe o statuie. Nu orice statuie, ci una proaspăt “fecalizată” de ciori. Adică aşa, cu silă, cu un aer superior, cu o strâmbătură udată involuntar de salivă. Şi când e pe cale să-ţi dea lovitura finală, acel zâmbet milos, ca şi cum ţi-ar fi prietenă de-o viaţă, pac, se deschid uşile şi trebuie să cobori. Dar nu-i nicio problemă, la întoarcere sigur o vei găsi acolo. Ea, holbatoarea de serviciu, e nelipsită.

Până săptămâna viitoare vă urez un familiar “Atenţie, se închid uşile!”

Tocmai ce vorbeam despre televiziunile de la noi...

Tweet

No comment!



via zoso

Aşa... Să vă povestesc despre prostia mea

Tweet

Să expunem datele problemei:

-După o perioadă destul de lungă de căutări găseşti un job fain, eşti înconjurat de oameni de calitate, care îţi acordă tot felul de facilităţi precum un laptop frumuşel şi un telefon performant, lucruri de care eu n-am beneficiat până acum. La jobul anterior, deşi dădeam zilnic cel puţin 10 telefoane pentru documentare, nu aveam telefon de serviciu, totul venind pe factura mea personală, pe care tot eu o achitam integral. Bine, la fel ca benzina. Cât despre aparatul foto, tot al meu. Ah, aparatul...

-Într-o seară decizi să ajuţi un prieten şi mergi cu el la Cora Pantelimon, unde intri 15 minute, timp în care cumperi o baterie de maşină. Tu, tută paranoică de felul tău, zici să asculţi de cei care îţi tot spun să te relaxezi, că nu se fură chiar ca-n codru cum crezi tu. Ce dracu’, stai doar 10 minute în magazin, poţi lăsa bunurile în maşină.

-Când te întorci, vezi că a dispărut din maşină atât laptopul dalb cu măr muşcat, cât şi aparatul foto personal, partener de nădejde la atâtea articole şi reportaje, dar şi călătorii memorabile. Totul sub camere, lumini, paznici şi o turmă de taximetrişti care se aflau în zonă. Nici până acum n-am primit vreun semn de la Poliţia noastră cea de toate zilele, cum că ar fi prins pe cineva. Ba chiar mi-au zis de la început că şansele sunt aproape nule.

Deci, cât de prost poţi să fii să faci aşa o greşeală la doar câteva săptămâni de la angajare?!? Foooarte prost! Eu una n-am mai auzit de aşa idioţenie! Şi da, deja am început să mă împac cu prostia mea, să mă obişnuiesc cu ea, ba chiar parcă am intrat în rutina aceea specifică relaţiilor de lungă durată.

Prostia mea e ca o inimă care zvâcneşte constant, dar nu în piept, ci în creier.

Furtişag, mândria ţării

Tweet

De când am început să merg zilnic cu metroul, pot să spun că am avut parte de cele mai interesante conversaţii de până acum. Pe prima poziţie şade cu mândrie o tanti pe la vreo 30 de ani, care a împărţit cu gingăşie din povestirile familiei ei, dar mai ales ne-a învăţat pe toţi cei din staţie o lecţie despre respect şi iubire de mamă, bineînţeles rostită cu voce tare, să audă şi cei de sus (nu ăia morţi sau îngerii, ci ăia de la suprafaţă). Şi acum, citez din memorie fragmente din mărturia cutremurătoare, care m-a impresionat până la lacrimi, a mândruţei de o onestitate rară:

“Fatăăăăăăă!!!! Maică-mea a fost cea mai tare! A furat, frateeee, de nu s-a mai văzut! Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost când lucra în confecţii şi venea acasă cu saci de cârpe, din care făcea fuste, rochii, de toate şi apoi le vindea. Aveam de-a bani… Prea tare, ce să mai! Cum am dus-o aunci… Acuma nu mai e nimic de făcut, ne iau ăştia tot, stau ca vulturii cu ochii pe tine, facem decât foamea, dreacu’ . Frate, ce bine mai era...”

Şi aşa cum cu gingăşie şi-a început monologul de preaslăvire a uneia dintre cele mai vechi meserii româneşti, presărat cu solide cunoştinţe politice şi socio-economice, la fel de repede s-au închis uşile, răpind încă un om tremurând înfiorat la amintirea vremurilor bune în care “ce-i în mână nu-i minciună, faci un ban şi eşti regină/ Şi în cartier măi frate, ai decât seninătate”


P.S.- Îmi cer scuze pentru ritmul de melc în care postez în ultima perioadă, dar sper să înţelegeţi un om care în mai puţin de două luni de zile a stat în trei locuri diferite, cu acces limitat la internet. Îmi revin eu :)

Foto: inkcinct.com.au

Un punct de vedere

Tweet

“Cea mai mare dorinta pe care o am pentru noul an este o schimbare de mentalitate in rindul celor din jur. Imi doresc sa scapam odata pentru totdeauna de atitudinea de asistat social, de asteptarea cu gura larg deschisa a pomenilor de orice fel, de grotesca replica „Sa ne dea, sa ne faca”, si sa ne dorim mai mult pentru noi. E singura cale prin care putem evolua. Din pacate, nici orasul Focsani si nici acest judet nu mai par sa aiba nimic de oferit tinerilor care nu vor decit sa traiasca decent, investitorilor care se lovesc de necesitatea imperioasa de a oferi „atentii” doar pentru a crea locuri de munca si a plati impozite din ce in ce mai mari, profesionistilor sufocati de incompetenti sfertodocti, cocotati pe scaune inalte doar prin posesia unui carnet de partid si a unui sac de bani negri. Imi doresc ca orasul in care am prins viata sa nu ajunga un sat parasit, pentru ca in mod cert este pe cale de a deveni. Cinematograf nu mai exista de ani buni, un bilet la teatru e mai scump decit la un spectacol la Ateneul Roman, strazile ilustreaza o urbe lovita aprig de obuze nemiloase, iar copiii se joaca in parcuri ignorate de autoritati, napadite de buruieni si de o amara uitare. Vrinceni, trenul schimbarii se apropie! Si nu, acesta nu vine in opulenta Eurogara, ci in voi insiva! Nu lasati focurile de artificii pe care le-ati platit un an intreg sa va umbreasca vederea, caci intr-o clipita se sting... „

Îl găsiţi şi aici. Vă rog să observaţi că semnez pentru prima dată în calitate de blogger :D

Calificări utile pe timp de criză

Tweet

Simţi că oricât ai învăţat şi oricâte CV-uri ai depune nu ai nicio şansă să-ţi găseşti un job? Ai făcut toate cursurile posibile de calculator, limbi străine, gastronomie şi tot nimic? Stai fără de grijă, avem un curs pentru tine, elaborat de cei mai buni profesionişti în domeniu. Şanse garantate pentru obţinerea unui job! În câteva luni ai slujba mult visată, plătită cu mult peste medie. Înscrie-te acum la cursul intensiv de piţipongeală!! Tot ce ai de făcut este să urmezi câţiva paşi esenţiali:

1.Începe prin a-ţi încorda buziţele. Dar atenţie! Nu înainte de a le botoxa corespunzător! Cu cât mai mult intră, cu atât mai bine. A, şi obişnuieşte-te cu vorba asta. Va fi crezul tău de acum încolo!

2.Buun.. Şi acum pasul doi: Decolorează, decolorează! Orice fir de păr trebuie să devină de un blond pui de găină, neapărat cât mai ars. Dacă după decolorări repetate tot nu se arde, încearcă şi cu bricheta!

3.Ce dacă te-a dotat mama natură cu un piept generos? Secretul unei piţipoance de succes este să nu se mulţumească doar cu atât. La fel ca la punctul 1, plusează la maxim. Vorba reclamei, maxim am zis!

4. Mediatizare intensă! Sună la ziar şi spune o prostie. Bagă-te în cadă cu un moşneag bogat. Ai grijă să fie jacuzzi, măcar să nu ştii de unde ies atâtea bule. Sau, şi mai bine, fă un top al iubiţilor tăi. Nici nu mai contează că-s imaginari, fotbalişti să fie!

5.Puţină limbă română, condimentată cu expresii neaoşe! Nu mai spune am doar fund şi sâni, ci am decât fund şi sâni. Niciodată, dar niciodată să nu mai rosteşti corect pluralul substantivelor. Pentru inspiraţie, ia exemplu de la Eba cu celebrul „succesuri”, de la Crin Antonescu mai puţin faimosul “serviciuri” şi de la madam Aura Vasile “bugeturi”.

Odată puşi la punct primii paşi, cariera ta în lumea dură a piţipoancelor din România e ca şi asigurată. Acum nu ai decât să alegi dintre numeroasele posturi aflate pe piaţa muncii, special pentru tine:

asistentă tv, maseuză la un salon cu tematică erotică, “declaratoare” prin ziarele mondene, dansatoare la bară(de aici poţi avansa în juriu la “Dansez pentru tine”), Miss PSD, model cu celulita la purtare, videochatistă(eh, aici mai ai nevoie de ceva accesorii de formă cilindrică), fata de la miezul nopţii, gagică de Ţânţărean şi multe altele.

Acum, spune tu, ce facultate îţi mai oferă aşa o şansă în viaţă? Spune nu studiilor, învăţatului până târziu, cititului şi altor asemenea gesturi nesăbuite şi inutile!

P.S.- Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare! Cine preia ideea şi o transformă într-un business de succes este invitat să mă anunţe!

Sinonimia muncii: “puturos” înseamnă “sărac” sau „şmecher”?

Tweet

După cum ne e obiceiul ancestral, când emitem o judecată, o facem generalizând, luându-i pe toţi cei implicaţi la grămadă. Şi tot la grămadă îi înjurăm, sau din contră, le plângem de milă. Bugetarii sunt nesimţiţi, toţi profesorii iau şpagă, la privat toată lumea munceşte pe brânci, toţi pensionarii sunt la limta subzistenţei şi tot aşa...

Ei bine, eu sunt de acord cu stimulentele şi mai cred că în orice domeniu sunt binevenite. La fel şi sancţiunile. Cum poţi încuraja un inspector să colecteze banii datoraţi de un agent economic, dacă nu primeşte şi un procent din ceea ce aduce statului, bani neprogramaţi să intre în buget? Ar fi timpul ca statul să adopte o atitudine precum cea a firmelor mari, care îşi răsplătesc angajaţii în funcţie de performanţe, căci nu e normal ca un angajat care îţi aduce 800 de miliarde lunar să fie remunerat la fel ca unul care aduce 50. Pe de altă parte, în cazul în care se constată nereguli la controalele anterioare, cel care a făcut gafa ar trebui, fără îndoială, sancţionat.

Sunt convinsă că dacă s-ar proceda astfel în toate domeniile, lucrurile ar merge altfel. Însă nu pot fi de acord cu acordarea stimulentelor către şoferi sau cei care stau la ghişeu, oameni care prestează aceeaşi muncă zilnic, încep programul şi îl termină la aceleaşi ore, oameni care fac o muncă de roboţel, aceeaşi în fiecare zi.

Cum ar fi dacă ţie, la locul de muncă, ţi s-ar oferi plăţi suplimentare pentru zilele cu un volum de muncă mai mare, pentru proiectele de amploare duse la final, pentru performanţă? Aşa e că ai munci mai mult dacă ai şti că stând degeaba iei cel mult jumătate din cât ai câştiga dacă ţi-ai da silinţa? Ori dacă ştii că indiferent cât de mult sau cât de bine munceşti salariul e acelaşi, hai să fim sinceri şi să recunoaştem că de multe ori închei ziua de muncă fără să fi tras de tine la toată capacitatea.

Cred că doar prin stimularea celor care muncesc cu adevărat se poate face performanţă. Ar fi şi timpul ca omul care munceşte să primească mai mult decât cel care stă. Să vorbim despre calitatea muncii nu ca în comunism, la nivel ideatic, în timp ce ne facem că lucrăm, ci ca despre singurul lucru care face diferenţa între angajaţi. Cum ar fi ca termenul “puturos” să fie echivalent cu “sărac” şi nu cu “şmecher”?

Nevoia de tătuc

Tweet

Am citit de dimineaţă un articol, în care zace ascuns rezultatul unui sondaj surprinzător aici .

Până azi aş fi crezut că nevoia de a-ţi spune cineva ce să faci, cum să te îmbraci, ce să spui, cât şi cum să munceşti este doar a noastră. Se pare că şi nemţilor le e dor de un Fuhrer, care să conducă ţara cu mână de fier. Bine, nicidecum nu egalează dorul nostru de cizmarul îndrăgostit de popor. Ceea ce nu pot să nu observ e că ne îndreptăm uşor, uşor spre socialism. Şi îndrăznesc să spun asta din prisma ultimelor evenimente de pe scena politică.

Sloganul PSD “România curată, România socială” ar fi stârnit acum vreo cinci ani o întreagă revoltă, eventual proteste anticomuniste pe la Timişoara. Astăzi însă, din ce în ce mai mulţi români par să îmbrăţişeze ideea că “boul care trage, tot ăla să fie biciuit”. Gerhard Schroder spunea, într-un interviu la Antena 3, că împozitul progresiv e bun în Germania şi că timpul cotei unice a trecut. Dar în ţara în care mamele de baroni au trei case şi şapte maşini se mai aplică oare cu acelaşi succes? Nu mai zic de faptul că la nemţi dacă iei un salariu de 400 de E nu plăteşti impozite, însă dacă iei 800 ajungi tot cam pe acolo, aşa că nu te mai oboseşti.

Aud din ce în ce mai des că în comunism aveai casă şi serviciu, nu puteai vorbi prea multe, dar erai asigurat. Trăiai prost, dar liniştit. Nevoia de tătuci îşi are originea din antichitate, dar cred eu că şi în lipsa noastră de iniţiativă, în faptul că ne mulţumim şi cu pământ arid şi sterp, dacă avem rădăcinile bine înfipte în el.

Părinţii noştri nu au trecut prin căutarea unui job, nu au simţit cum e să dai din coate, dar nici cum e să avansezi, să ai opţiuni, să te perfecţionezi zi de zi. Suntem un neam comod, care alege să stea, să strângă cureaua, să îndure cu stoicism măgării de la tătuci. Numai noi putem aplauda şi stoarce lacrimi de admiraţie pentru un drum neterminat sau investiţii finanţate de cinci ori şi făcute o singură dată sau deloc.

O turmă de oi dezorientate care se pierde în munţi are nevoie de un cioban cu băţ de fier, îmbrăcat cu sumană scumpă, dar care varsă lacrimi de crocodil când se apropie lupul.