N-am murit, doar m-am măritat

Tweet

Zilele trecute soarta a făcut să mă întâlnesc cu o colegă de liceu pe care n-o mai văzusem de muulţi ani şi am aflat că stă şi ea în Focşani. Am întrebat-o dacă mai putem bea câte un suc din când în când şi a venit şi răspunsul: “Păi, na’, am auzit că te-ai măritat... N-am mai încercat să te sun”. Ceee??? Frate, să mă ierte Dumnezeu, da’ n-am făcut vreo boală incurabilă, n-am rămas fără o mână şi ambele picioare, n-am malarie sau Ebola. Doar m-am căsătorit!

Da, nu te mai mira! Tocmai eu, aia care nu credeam că aş face aşa o “prostie” până la minim 30 de ani. Tot eu, aia care cu o lună înainte să zică da spuneam că niciodată n-am să accept. Cu ce mă ajută o hârtie? Nici nu m-am visat mireasă când eram mică, nici n-am vrut petrecere mare care din păcate a fost uriaşă. Ba mai mult, vă sfătuiesc pe toate cele care vreţi să faceţi pasul ăsta să vă înarmaţi cu multă răbdare şi nervi de oţel. Cu atâta organizare, parcă se duce naibii tot farmecul... Şi ce poate fi mai frumos decât să ţi se spună “Doamnă” când tu n-ai trecut de faza cluburilor?

Până la urmă e o chestiune de alegere, un lucru care se întâmplă dacă îl simţi, nu dacă îl aştepţi sau te rogi de fraier să-ţi îndese şaiba pe deget ca să fii o “lady”. Nu ştiu de ce, dar simplu cuvânt “lady” mă face să mă gândesc la o căţea. Şi da, puteţi suna, încă mai pot să dansez, să beau, să respir şi alte lucruri de genul ăsta.