Metroretarzii, episodul 4. Azi împingăcioşii

Tweet

Astăzi vom vorbi despre un întreg colectiv, întrucât nimic nu ne caracterizază mai bine decât spiritul de turmă, tendinţa din născare de a-i urma pe ceilalţi. Ştiţi cum e şi cu spiritul ăsta de turmă? El e bun aşa, ca idee, dar folosit aşa cum trebuie, adică să-i urmăm pe cei mai buni ca noi, cum s-ar zice să mergem cu turma la deal, nu la vale.

Cine nu-i cunoaşte pe împingăcioşi, să fim serioşi?!? Urci scara, te împing cu coatele, cu genunchii, cu nasul, cu ochii, cu tot ce au la îndemână, numai să se apropie de tine, să te bruscheze, să-ţi simtă cutele pielii şi asprimea hainelor. Dacă îţi vin din faţă, păzea!! Dacă nu te dai, poţi mătura cu genele pe jos în timp ce speli podeaua cu sângele din nas. Nu contează că mai sunt cinci minute până vine metroul, ei aleargă, dau din mâini şi vor cu tot dinadinsul să pară foarte ocupaţi, deci foarte importanţi.

Ei sunt oile care se aşează în faţa uşii când vine metroul şi nu pe lateral, ci fix între uşi, să nu cumva să apuci să ieşi. Şi aşteaptă deschiderea uşilor cu mare nerăbdare, vânând momentul în care să te izbească frenetic, cu forţă, cu determinare, căci ei au dreptul de a intra primii în vagon. Îmi amintesc şi acum o fază povestită de o fostă colegă, când a dat de un asemenea specimen şi i-a spus: “Mai înainte se iese şi apoi se intră”, la care împingăciosul răspunde: “Ehehe… Nu întotdeauna domnişoară” şi-i face cu ochiul în modul ăla libidinos... Cine nu i-a întâlnit până acum, felicitări... Până data viitoare, atenţie, se închid uşile!