marți, 31 august 2010

Hmm, ia să ne lăudăm!

Cică mândria e păcat mare. Dar astăzi uităm de treaba asta, pentru că Grim Cris tocmai mi-a pasat o leapşă în care trebuie să mă laud. Mai exact spus, să enumăr şase calităţi pe care le posed. O să fie greu, dar hai să-i dăm drumul.

1. Sunt punctuală. Dacă ar avea grad de comparaţie aş fi foarte punctuală. Ba chiar puţin paranoică, în sensul că ajung mult mai devreme la întâlniri. Dacă se apropie ora limită şi nu ajung intru în panică. Aproape niciodată, în rarele ocazii când am întârziat nu a fost din vina mea. Ba char aş spune că niciodată nu a fost din vina mea.

2. Ştiu să ţin un secret. În liceu mie şi prietenei mele ni se mai spunea uneori “mormânt”, şI nu pentru că eram cam palide, ci pentru că indiferent dacă ne certam cu cineva, şi rar se întâmpla, buzele noastre erau pecetluite.

3. Vorbesc cu oricine. Şi aici chiar mă refer la oricine. Cerşetori, beţivi, etc. Şi dacă trec pe stradă şi se ia unul din speciile de mai sus de mine îi răspund elegant, că fac bine, mă duc spre centru, etc. Oamenii, obişnuiţi să fie doar înjuraţi sau ignoraţi, sunt chiar surprinşi.

4. Spun tot timpul mulţumesc. La telefon, la supermarket, la ghişeu, oriunde! Îmi place mult cum parcă le mai schimb unora ziua în bine, dar şi pe a mea.

5. Îmi place să cred că pe unde am lucrat mi-am făcut treaba bine. Şi da, mereu se poate mai mult, tot ce ştiu e că de fiecare dată am încercat să lucrez cât de bine şi de mult am putut în momentul respectiv.

6. Sunt o fată săritoare. Dacă sunt sunată de cineva care mă roagă să-l ajut, o fac fără ezitare, desigur în limita posibilităţilor.

Şi acum o să le dau ocazia de a se lăuda şi colegilor de blogosferă:
Cristina
Tudor
Delia
Serginho
Andreea

vineri, 27 august 2010

Stranierii şi “şmecherii” care rămân acasă

Luna august e întotdeauna una aglomerată, o lună în care războiul tacit între oamenii care au rămas în ţară şi cei care au plecat peste hotare se declanşează, arzând ca un foc mocnit, dar gata oricând să explodeze la cea mai mică scânteie aurie. Pe internet, zeci de opinii în contra acestor oameni, care din cauza unor specimene cu tendinţe cocălăreşti ajung să fie terfeliţi şi umiliţi până în punctul în care simt că nu mai aparţin nimănui, că n-au ţară, n-au prieteni şi că nu sunt cu adevărat înţeleşi de nimeni.

Stau şi mă întreb… De unde atâta ură, atâta mizerie în noi, când ar trebui să fim primii care să-i încurajăm pe aceşti oameni care au avut puterea şi mai ales tăria de caracter să iasă de sub coada aspră a vacii, să uite de izul de balegă care le-a cotropit nările şi să se aventureze către tărâmuri necunoscute şi chiar neprietenoase cu singurul scop de a-şi câştiga un trai decent prin muncă?

Parcă mereu uităm să ne îndreptăm privirea către majoritate, preferând fără excepţie să scoatem în faţă exemple nedemne, nereprezentative ale unei categorii umane. Avem, se pare, o plăcere sadică de a explora cotloanele murdare ale celor de lângă noi, de a rânji în faţa insucceselor lor, de a le scuipa în faţă toate nereuşitele, toate defectele, de a generaliza în mod absolutist trăsăturile unei categorii de cetăţeni. Mergem până aproape de demonizare, de arderea pe rug.

Şi parca tabloul dezumanizării e cel mai bine expus în satele de unde au plecat “nesimţiţii”. Oameni murdari, urâţi la chip şi la inimă, înecaţi în vaporii puturoşi de ţuică ieftină, aruncă venin către cei care au avut puterea şi dorinţa de a schimba ceva, putere care multora dintre noi ne lipseşte. Cât de uşor e să faci mişto în timp ce rachiul îţi cufundă mintea în prostie zi de zi, râzând de cei care după un an de muncă asiduă îşi trag puţin sufletul! Şi dacă tot pleacă în curând, oameni buni, luaţi-vă adio cum se cuvine. Mâine aţi putea fi în locul lor. Dacă doar aţi avea curaj.

miercuri, 25 august 2010

Cea mai frumoasă dansatoare din buric

...NOT!

Poza e a mea, dintr-o vacanţă

luni, 23 august 2010

O mână de bloggeri cu planuri mari

Tot puhoiul de cinci bloggeri de aseară a decis ca întâlnirea de ieri să nu se mai numească pompos blogmeet, ci doar ieşeală. Eu una propun numele ăsta pentru eventualele întâlniri cu acelaşi număr covârşitor de participanţi. Cu toate că am fost în grup restrâns, mă bucur că am mai putut sta la un suc, o bere, să ne cunoaştem şi mai bine decât am făcut-o data trecută.

L-am cunoscut cu ocazia asta pe Shmen la pachet cu pasiunea sa pentru motociclete şi am descoperit un om extrem de sociabil, foarte vorbăreţ şi deschis la noi proiecte şi întâlniri. PatrickDan a venit şi el cu gânduri măreţe pe care le-am dezbătut împreună, alături de Ioana care ne-a bucurat pentru câteva minute cu prezenţa. Şi acum, surpriza! Vă las pe voi să ghiciţi cine a fost al cincilea misterios personaj care şi-a făcut apariţia în mod neaşteptat la Wassermann.

Cu ce am rămas de la ieşeală? Cu discuţii plăcute despre blogging, dar şi despre noi în general, cu dorinţa de a organiza ceva în toamnă la Soveja şi cu gândul de a pune la cale o campanie de salvare a unui obiectiv turistic vrâncean. Aşa că vin cu o mare rugăminte către toată blogosfera vrânceană. Hai să stabilim locul pe care îl iubim cel mai mult în judeţ şi asupra căruia am vrea să atragem cel puţin atenţia autorităţilor locale.

P.S.-Nu pot să nu mă întreb, în urma acestei întâlniri, dacă am fi într-adevăr capabili să punem ceva frumos la punct în toamnă şi mai ales dacă putem să decidem în timp util dacă într-adevăr putem participa la o întâlnire.

sâmbătă, 21 august 2010

Moş Goriot- Honore de Balzac

Prima dată am citit cartea asta într-o perioadă în care relaţiile mele cu părinţii nu erau tocmai ideale, dar ştiţi cum e, când eşti necopt, nu poţi asimila toate înţelesurile şi mai ales profunzimea iubirii unui părinte. La fel şi fiicele lui Moş Goriot, Anastasie de Restand şi Delphine de Nucingen, care odată cu atingerea maturităţii, au diluat şi substanţa iubirii pentru părinţi, înlocuind-o cu dragostea pentru bani, pentru un rang social înalt şi mascarea nefericirii în stare pură prin menţinerea unor aparenţe strălucitoare, dar care în fapt ascund suflete golite de orice urmă de afecţiune, simpatie, virtuţi. Moş Goriot reprezintă chintesenţa paternităţii, în forma sa cea mai evoluată, altruistă, pe alocuri fanatică. Bătrânul, care a fost un comerciant de cereale cu o situaţie financiară foarte bună, a dăruit totul fiicelor sale, fără să ceară nimic în schimb, ajungând la bătrâneţe în pensiunea decrepită a doamnei Vauquer, lipsit de dragostea copiilor, de respectul de odinioară primit datorită succesului său în afaceri.

În paralel cu existenţa înduioşătoare a lui Goriot, Balzac ne pictează evoluţia tânărului provincial Eugene Rastignac, sosit la Paris cu o educaţie solidă şi care vrea să ajungă cineva prin forţe proprii. Întâlnirea acestuia cu Vautrin, un infractor misterios, declanşează în Eugene dorinţa de a ajunge cu price preţ în cercurile înalte ale Parisului, chiar cu costul de a uita cine este de fapt. Spre sfârşitul poveştii Eugene ajunge însă să reprezinte însăşi dragostea pentru părinţi, empatia, bunătatea, ajungând să îi stea alături bătrânului până în ultimele sale clipe, în timp ce fetele sale preferă strălucirea maculată a aristocraţiei.

Balzac ne arată, prin intermediul scrierii sale, puroiul din înalta societate franceză, ilustrând o lume în care iubirea dintre copii şi părinţi păleşte în comparaţie cu bijuteriile scumpe, petrecerile pline de fast şi menţinerea unei imagini impecabile, dar care ascunde nefericire, suferinţă, vid. Bătrânul moare sărac, în camera sa împuţită din pensiune, în timp ce mesenii se scaldă în glume şi râsete, fiind martorii nepăsători ai decăderii paternităţii în forma sa perfectă, rotundă.

Citate care mi-au plăcut:

“Sufletele mărunte îşi satisfac sentimentele, frumoase sau urâte, prin josnicii neîncetate”

“Aşadar, corupţia este arma mediocrităţii ce prisoseşte şi ascuţişul i-l vei simţi pretutindeni. Vei vedea consoarte care cheltuiesc mai bine de zece mii de franci pentru găteli, în timp ce soţii lor au o leafă de şase mii de franci pe an”

„Doamne-Dumnezeule, numai tu ştii câte am îndurat şi pătimit, numai tu ai numărat loviturile de pumnal pe care le-am primit în ăst răstimp, care m-au preschimbat, m-au încărunţit, m-au ucis în halul ăsta; de ce mă pui Doamne şi azi la aşa o caznă? Doar mi-am ispăşit păcatul de a le fi iubit prea mult. Ele s-au răzbunat cu vârf şi îndesat pentru dragostea mea, mi-au sfârtecat trupul ca nişte călăi”

joi, 19 august 2010

Oamenii serioşi şi cum optimismul e pentru “oameni simpli”

Cred că tuturor ni s-a întâmplat să-i întâlnim. Scrii şi tu o postare acolo, mai în glumă, imediat se trezeşte unu’ să se ia de tine că viaţa e grea şi postările haioase nu îşi au locul, că aşa suntem noi românii, facem numai mişto şi de asta ne merităm soarta, un blog serios nu mai găseşti, bla, bla, bla... Dacă un comentariu de-ăsta de om mare nu e suficient, te mai adaugă şi în lista de „mess”, se bagă în seamă şi îţi spune că ai cel mai naşpa blog, la fel ca mii de alte bloguri, dar că te citeşte aşa, din nimereală. Oricum, ar trebui să abordezi şi tu teme serioase precum încălzirea globală, salvarea balenelor de la moarte şi stoparea foametei în Somalia şi bineînţeles, într-o interpretare filosofică. Aa, şi să nu uităm de necesitatea imperioasă de a aborda teme politice (ca şi cum ar exista vreun om politic sau partid care chiar să lucreze în interesul cetăţeanului). Aa, şi ce-i cu ideile astea optimiste? Numai proşti fericiţi în ţara asta, naivi care nu înţeleg complexitatea existenţei de zi cu zi. Plimbări, reţete, ce mai, supeficialitate şi mediocritate pe toată linia.

Oameni buni, nu vi se pare că începem să devenim o ţară de deprimaţi, de frustraţi, veşnic nemulţumiţi de noi, dar mai ales de ceilalţi? Că am ajuns doar să vedem paiul din ochiul altuia, doar necazurile, să ne frământăm în fiece clipă şi să amplificăm astfel groapa în care am intrat? În cea mai proastă perioadă a vieţii mele, când credeam că nimeni nu mai e atât de necăjit ca mine, a apărut cazul Danielei, care mi-a arătat din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că problemele mele sunt mici picături de apă într-un ocean de necazuri. Nu vorbesc acum de copiii care mor de sete în Africa, replica asta e fumată. Dar oamenii cu adevărat loviţi de cruntul destin se află lângă noi. Pot fi cei lângă care staţi în autobuz, cei pe lângă care treceţi pe stradă şi chiar cei care afişează o mină veselă, dar ascund nori negri în suflet.

Acum câţiva ani, un amic şi-a luat viaţa. Era ultimul om la care mă aşteptam, cel mai vesel, glumeţ şi calm bărbat pe care îl cunoşteam. Încă un caz în care frustrările şi depresia au ros adânc în interior până ce totul a putrezit, până ce n-a mai fost nimic de salvat. Nimeni nu a ştiut ce ascundea, ce gânduri îl împresurau. A lăsat în urmă o familie îndurerată, pentru care toate zilele de după au fost pline de negură. A făcut lumea mai bună, şi-a rezolvat problemele? Nicidecum. Poate mai ales în perioada asta ar trebui să conştientizăm că peste orice se poate trece, că vremuri mai bune vor veni, trebuie doar să avem răbdare cu noi, cu ceilalţi. Şi poate acum, mai mult ca oricând, realizăm ce bine ne era acum ceva timp, poate singura parte bună a crizei în care de afundăm.

luni, 16 august 2010

Primul site culinar din Vrancea se lansează astăzi!


Lume, lume! Pofticioşi, mâncâcioşi, gospodini şi gospodine! La Gurmanda Cârcotaşă veţi găsi de toate. De la reţete gustoase, la poveşti şi cronici de restaurant. Puteţi trimite reţete, cârcoteli sau poate laude din restaurante şi pensiuni din Vrancea şi nu numai. S-aveţi poftă la citit, gătit şi mai ales mâncat!