Leapşa pentru nostalgici

Tweet

Căpcăunul cu caşchetă mi-a dat o misiune grea de tot şi anume să enumăr aici cărţile şi filmele care m-au impresionat şi nu în ultimul rând, cea mai frumoasă ţară în care am fost. Deci, să începem, că avem multă treabă, dar care se „uşurează” mult dacă stau să mă gândesc că despre toate astea am mai scris pe blog.

Cartea care mi-a plăcut cel mai mult în ultima perioadă este, fără îndoială, este Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Desigur, nu poate lipsi nici Idiotul, iar din literatura contemporană l-aş alege pe Orhan Pamuk cu “Mă numesc Roşu” . Aş putea scrie non-stop la subiectul ăsta, dar mă opresc aici.

Hmm, despre filme nu prea am scris pe blog, dar pot enumera „The Notebook”, “L’immortel”, “Filantropica”. Eh, ar fi multe..

Cât despre ţări şi oraşe... nu prea am văzut eu multe până acum, lucru care mă ruşinează destul de tare, dar pot spune cu mâna pe inimă că mi-a plăcut la nebunie Tunisia, cu ale sale dune, presărate cu oaze superbe şi oameni foarte veseli şi prietenoşi. Poze găsiţi în postările marcate cu link.

Eh, şi abia acum vine greul. Cum Căpcăunu' a dat leapşa cam la toţi cunoscuţii şi la toţi vrâncenii, nu am nici cea mai mică idee cui aş putea să i-o pasez, aşa că nostalgicii sunt rugaţi să o preia fără ruşine!

Nevoia de tătuc

Tweet

Am citit de dimineaţă un articol, în care zace ascuns rezultatul unui sondaj surprinzător aici .

Până azi aş fi crezut că nevoia de a-ţi spune cineva ce să faci, cum să te îmbraci, ce să spui, cât şi cum să munceşti este doar a noastră. Se pare că şi nemţilor le e dor de un Fuhrer, care să conducă ţara cu mână de fier. Bine, nicidecum nu egalează dorul nostru de cizmarul îndrăgostit de popor. Ceea ce nu pot să nu observ e că ne îndreptăm uşor, uşor spre socialism. Şi îndrăznesc să spun asta din prisma ultimelor evenimente de pe scena politică.

Sloganul PSD “România curată, România socială” ar fi stârnit acum vreo cinci ani o întreagă revoltă, eventual proteste anticomuniste pe la Timişoara. Astăzi însă, din ce în ce mai mulţi români par să îmbrăţişeze ideea că “boul care trage, tot ăla să fie biciuit”. Gerhard Schroder spunea, într-un interviu la Antena 3, că împozitul progresiv e bun în Germania şi că timpul cotei unice a trecut. Dar în ţara în care mamele de baroni au trei case şi şapte maşini se mai aplică oare cu acelaşi succes? Nu mai zic de faptul că la nemţi dacă iei un salariu de 400 de E nu plăteşti impozite, însă dacă iei 800 ajungi tot cam pe acolo, aşa că nu te mai oboseşti.

Aud din ce în ce mai des că în comunism aveai casă şi serviciu, nu puteai vorbi prea multe, dar erai asigurat. Trăiai prost, dar liniştit. Nevoia de tătuci îşi are originea din antichitate, dar cred eu că şi în lipsa noastră de iniţiativă, în faptul că ne mulţumim şi cu pământ arid şi sterp, dacă avem rădăcinile bine înfipte în el.

Părinţii noştri nu au trecut prin căutarea unui job, nu au simţit cum e să dai din coate, dar nici cum e să avansezi, să ai opţiuni, să te perfecţionezi zi de zi. Suntem un neam comod, care alege să stea, să strângă cureaua, să îndure cu stoicism măgării de la tătuci. Numai noi putem aplauda şi stoarce lacrimi de admiraţie pentru un drum neterminat sau investiţii finanţate de cinci ori şi făcute o singură dată sau deloc.

O turmă de oi dezorientate care se pierde în munţi are nevoie de un cioban cu băţ de fier, îmbrăcat cu sumană scumpă, dar care varsă lacrimi de crocodil când se apropie lupul.

Calc-o!!

Tweet

Eu tot nu reuşesc să înţeleg care-i faza cu unii şoferi din Focşanigeles. Ori n-au treabă de făcut, ori nu se trezesc de-a binelea dimineaţa, ori au impresia că maşina e un fel de bicicletă care nu trebuie să depăşească 30 de km pe oră. Să luăm un şofer oarecare, să-i zicem Gică.

Se trezeşte Gică, îşi bea cafeaua, fumează ţigara şi pleacă spre muncă. Coboară în parcare, se urcă în automobil şi de aici începe distracţia. Dă puţin cu spatele, îndreaptă, dă în faţă, trage stânga, roţile nu îl ascultă, dă iar în spate, trage dreapta, şi nimic. Tot cam pe-acolo e. După vreo zece minute a ieşit din parcare. Ah, acum se poate relaxa...

La ieşirea din parcare se asigură bineeee şi pac, iese fix în faţa altei maşini. Stă la semafor, aşează freza. Dă verde. Ei aş, dar cine se grăbeşte? Lui Gică îi place să plece mai spre galben, încolo. Aşa se face că în Focşani, de la un semafor pleacă doar vreo două maşini.

Pentru lungul său drum de zece minute, Gică alege să circule doar pe banda a doua. Ce dacă are 20 km/oră? O ţine pe a lui. Doar şi în afara localităţii face la fel. N-au decât să-l depăşească, cocalarii dreaq…

Pentru Gică nu există semnalizare sau oglinzi retrovizoare, pur şi simplu se bagă în faţă şi taie calea oricui. Şi dacă i se atrage atenţia sau este numit cu tandreţe “bou”, Gică lasă maşina în drum şi merge să „articuleze” nesimţitul. Ce dacă a trecut pe roşu şi mai apoi nu a dat nici prioritate? El e Gică, şi-a luat maşină mică, se înroşeşte ca focul (că doar stă în Focşani) şi-şi forţează norocul.

P.S.- Eu sunt „nesimţitul” din poveste, ocazie cu care am învăţat că dacă vreau să înjur pe cineva, să o fac întotdeauna cu geamul închis, cel puţin până voi ajunge la doi metri şi 150 de kile.

Cui îi place un căţeluş pe post de iubit?

Tweet

Evident, e valabilă întrebarea şi pentru bărbaţi. Până acum n-am cunoscut nicio persoană care să-şi dorească alături un om fără personalitate, fără opinii proprii, care să asculte cu supunere comenzile, să facă totul fără a cere nimic în schimb, să accepte măgării, jigniri fără să crâcnească. Dar am cunoscut oameni care întruchipează căţeluşul perfect. Oameni atât de ameţiţi de aburii pasiunii confundate întrutotul cu dragostea, încât raţiunea trece pe ultimul loc şi aproape se risipeşte. Nu militez pentru relaţii între creiere, bazate pe convenienţe şi nici pentru supremaţia orgoliului în faţa sentimentelor, dar cred cu tărie că dacă ne transformăm doar pentru a-i face pe plac celui de lângă noi, însăşi esenţa noastră se evaporă.

Se mai poate numi iubire ceva ce face dintr-un om deştept un prost, dintr-un om puternic un mieluşel, dintr-un individ cu principii stabile o frunză în vântul imoralităţii? Şi după ce îţi schimbi caracterul ca pe un set ponosit de haine, mai are rost să te întrebi ce n-a mers? Şi-acum vin şi vă întreb sincer: câţi dintre voi preferaţi un partener care să facă doar ce vreţi voi? Când ieşiţi în oraş să ieşiţi doar unde vreţi voi, să se îmbrace după gustul vostru, să asculte deodată doar ce vă place vouă? Aştept răspunsuri sincere.

Să "ne" râdem cu Google Translate

Tweet

P.S.Esel înseamnă măgar!

Vreau să fiu ca bunicul meu!

Tweet

Ştiu că unii dintre noi avem anumite modele în viaţă. Poate afacerişti de succes, vedete siliconate, actori, cântăreţi. Pentru mine, modelul suprem în viaţă e bunicul meu. Nu e bogat, nu a făcut decât patru clase, nu a avut o viaţă plină de împliniri în accepţiunea generală, dar zâmbetul pe care îl poartă pe buze e nepreţuit.

Fiecare zi a lui începe cu speranţă, cu o glumă, cu fericire în stare pură. Acea fericire nealterată de dorinţe “pământeşti” precum banii şi obiectele care în fapt nu valorează nimic. A ştiut să ia viaţa ca atare, necazurilor le-a râs în nas, oricât au fost de mari. Niciodată nu a aşteptat să-i dea alţii, ci a muncit pe rupte pentru fiecare bănuţ. Peste tot şi-a făcut prieteni care nu l-au uitat niciodată. Ba mai mult, toată lumea din sat îl îndrăgeşte, pentru că de fiecare dată a ajutat fără să întrebe de ce. Dacă au făcut şi alţii acelaşi lucru pentru el când a avut nevoie? Evident că nu, dar asta nu l-a descurajat defel.

Am mai povestit aici cum, atunci când i-a luat foc casa, el ajuta pe altcineva şi când cei de la ştiri, avizi de lacrimi, l-au întrebat cum se simte, le-a zis senin că face alta. Asta după 40 de ani de muncă la ceva ce s-a mistuit în cinci minute. Şi acum, la peste 70 de ani, se caţără pe biserici să migălească la şindrilă fără să crâcnească sau merge kilometri întregi pe dealuri la muncă. Totul cu zâmbetul pe buze şi cu un păr negru ca noaptea.

Dacă-l întrebi ce mai face, răspunde şugubăţ că se ceartă cu baba, ca de obicei. Ei, uite-aşa vreau să fiu şi eu! Să pot să o iau de la capăt fără teamă, să mă tăvălesc de râs în faţa necazurilor, să nu mai văd mereu partea urâtă a lucrurilor, a societăţii ăsteia în care ne scăldăm fără vrerea noastră. Acum , mai mult ca oricând, avem nevoie de modele de genul ăsta, oameni care să ne arate că se poate trece peste orice fără drame, fără lacrimi. Ei îi zice simplu “Lupta cu viaţa”.

Oamenii buni sunt proşti?

Tweet

Ceea ce urmează să scriu nu face parte din vreo comedie proastă sau din vreo reclamă la spirtoase cu Dorei, ci e încă o filă din minunata viaţă de angajator român, care are norocul să lucreze cu oameni deosebiţi, pe care îi întâlneşti o dată în viaţă cel mult.

Ieri a fost o zi normală de lucru pe şantier, programul s-a încheiat la ora cuvenită, că deh, nu exploatăm oamenii fără plată suplimentară. A fost şi zi de salariu, înainte de care, lunar, nopţile devin albe şi somnul aproape dispare de la atâtea griji. Banii pe care urma să-i încasăm au mai întârziat o zi, aşa că a trebuit să anunţăm oamenii că îşi vor primi banii astăzi, cum ar veni. N-au zis nimic, şi-au făcut treaba ca de obicei, mai o bere, mai un pui de somn, imediat cum sunt lăsaţi singuri. A venit şi clipa plecării. Ca de fiecare dată au fost duşi la gară cu maşina. Eh, şi atunci s-a întâmplat minunea!

Au ieşit din maşină şi au plecat cu tot cu scule, spunând că ni le dau înapoi când le dăm salariile, care nu au întârziat decât o zi!!! Am făcut plângere la Poliţie şi acum aşteptăm…

Ţin să menţionez că până acum nu am întârziat cu salariile, deşi au fost zile în care noi înşine n-am avut un ban în buzunar, zile în care nu am dormit noaptea, zile în care am preferat să nu avem noi bani, dar să aibă oamenii pentru copiii lor. Când au stat peste program au fost plătiţi cum se cuvine, le-am înţeles toate problemele, le-am iertat micile abateri. Asta în timp ce alţii muncesc toate duminicile, nopţile, în timp ce pe şantiere angajaţii sunt trataţi de obicei mă scuzaţi, cu curul…

Aşa că vă rog să răspundeţi sincer la întrebarea din titlu.