Desi m-am chinuit vreo trei saptamani sa termin “O pagina de dragoste” de Emile Zola, abia aseara m-am incapatanat sa o citesc pe toata. Din cand in cand am momente in care nu pot sa continui sa citesc, in mod special din cauza pasajelor descriptive lungi, care ma plictisesc deseori. Aseara mi-am dat seama ca as fi facut o mare greseala daca renuntam la aceasta carte. Ultimele capitole m-au captivat si m-au intristat ingrozitor. Jeanne, fetita Helenei, a murit din cauza geloziei pe care o simtea cand un alt barbat ii atingea mama. Desi era foarte bolnava, in momentul in care femeia a plecat spre amant, fetita s-a asezat sub geamul deschis, lasand ploaia sa-i agraveze boala care a condus-o catre moarte. Autorul a prezentat inmormantarea ca pe un bal al primaverii, cu fete in rochite albe, cu buchete de trandafiri, totul inconjurat de muuulte flori! O alta imagine care mi-a ramas in minte este cea a Parisului, care resimtea emotiile personajelor, fiind cand trist, cand plin de lumina. Tot in aceste ultime pasaje am vazut ca descrierile ample ale lui Zola pot fi foarte usor transformate in versuri. Iata un exemplu: “Strazi intregi pareau ruinate, devorate de salpetru, cu acoperisurile gata sa cada, cu ferestrele infundate. O piata al carei patrat de ipsos se zarea, se umpluse parca cu o gramada de sfaramaturi. Dar pe masura ce dunga albastra dinspre Montmartre se marea, curgea o lumina impede si rece ca apa unui izvor, punand Parisul sub o gheata in care zarile indepartate capatau si ele limpezimea unui peisaj japonez”. Aceasta carte consider ca e, mai presus de toate, o mare si stralucita demonstratie de lirism a lui Emilie Zola.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu