Romanul „Foxfire-Confesiunile unei gasti de fete” de Joyce Carol Oates(primit cadou) nu s-ar fi numarat nicidecum printre cartile pe care le-as cumpara in mod normal, fiindca doar titlul si faptul ca e literatura americana te poate face sa nu-l iei in serios. Noroc ca am auzit abia dupa ce m-am apucat de citit ca s-a facut si un film dupa aceasta carte cu Angelina Jolie in rol principal (pe care l-am si vazut acum multi ani), pentru ca altfel nici nu ma mai apucam de ea. Nu pot sa spun ca e o mare capodopera a literaturii contemporane, dar nici nu pot sa nu-i recunosc niste merite si modul in care autoarea strecoara adevaruri si fraze care te pun pe ganduri, intr-un context infantil. „Si ma trezesc dupa mult timp asa furioasa ca nu pot vorbi; scrasnesc din dinti si duhnesc a transpiratie dar e o voce in capul meu care e calma aproape ca vocea mea, dar matura si spune da, dar traiesti. Asa ca ma gandesc Dumnezeule, da traiesc”, e doar unul dintre gandurile protagonistei Legs Sadovski, aflata in acel moment la ananghie. Si ce ador la unele carti e ca ma pot regasi in personajele din pagini, macar in anuminte momente. Cred ca toti ne-am dorit la un moment dat sa fim mai rebeli, mai nebuni, sa facem tot felul de boacane si bineinteles, sa nu fim prinsi. Cam asta reprezinta gasca Foxfire pentru cele cinci tinere, care uita de certurile cu familia si de vietile lor de altfel monotone, regasindu-se intr-o lume care ajunge sa le inghita. Mai ales atunci cand realizeaza ca lucrurile au ajuns mult prea departe, odata cu rapirea unui bogatan. Mai multe nu va spun, pentru ca poate o sa doriti sa o cititi. Eu o recomand ca lectura de plaja, de metrou si de timp liber in general.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu