vineri, 13 august 2010

Ce îţi doreşti de fapt?

Prinşi în vâltoarea vieţii, în maratonul continuu pentru bani şi tot felul de obiecte care nu ne fac deloc mai fericiţi pe termen lung, mai putem oare să ne oprim din alergare, să ne ştergem frunţile de sudoare cu mâneca şi să ne oprim să mai şi respirăm? Să ne acordăm atenţia binemeritată? Când a fost ultima oară când te-ai întrebat ce îţi doreşti de fapt? Ce anume te face fericit? O carte extraordinară, o plimbare la umbra copacilor, o mâncare excepţională sau poate un sărut?

Fugim prin viaţă, lăsăm în urmă clipe, zile, secunde, dar nu ştim încotro ne îndreptăm. Spre ce alergăm? La urechi ne ajung tot felul de sfaturi, de critici, de soluţii. Câteodată suntem precum bureţii. Absorbim tot până ne umplem. Vocile ne spun ce ar trebui să facem, cum ar trebui să ne simţim, pe cine să iubim, pe cine să evităm, ce să ne placă, ce e bun, ce e rău. În funcţie de voci ne formăm dorinţe care nu ne reprezintă, dar reprezintă binele, calea de urmat.

Avem încercări timide de a ieşi din turmă, dar turma nu acceptă oi negre sau gri, ci doar albe. Majoritatea decide. Dacă toţi îţi spun că e bună calea aleasă de toţi îi asculţi şi revii în turmă. Îţi ignori gândurile, dorinţele care precum grâul, încolţesc în tine de ceva timp. Şi alergi odată cu turma după aceleaşi obiective care însă, odată atinse, nu îţi aduc decât o grimasă şi o senzaţie de vid.

Ia încearcă tu, cititorule, ca de astăzi să te asculţi. Ignoră vocile din jur şi lasă loc doar pentru ecoul dorinţelor tale. Unde te vezi pe viitor? Ce te împlineşte, ce te face să zâmbeşti, să te bucuri cu adevărat? Ieşi din turmă şi gustă libertatea în gândire, fericirea adevărată, nu ce îţi spun alţii că ar fi fericirea. Să ai o zi minunată!

17 comentarii:

  1. Mi-am făcut întotdeauna timp pentru micile mele escapade în mine însămi..., pentru lucurile acelea mărunte care ne fac fericiţi...o carte, un zâmbet de copil, o plimbare prin parc desculţă...

    Sunt o persoană pe care banii nu au schimbat-o niciodată...nici când erau gârlă şi socoteam să îi investesc în copii părăsiţi, în bătrâni, în biserici, sponsorizări pentru cei care ăşi doreau ceva special în viaţa lor..., dar nici acum când nu sunt!

    Am fost persoana care am avut coborâşuri, urcuşuri, coborâşuri şi am învăţat că în viaţa asta, idiferent de cât de ocupat ai fi nu trebuie să te îndepărtezi niciodată de necesităţile sufletului tău. Când o faci...eşti mort pentru tine şi cei dragi, pentru că defapt atunci nu mai eşti aproape nimic din ceea ce ţi-ai fost şi le-ai fost cândva.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. e greu sa facem ceea ce, de fapt, ar trebui! de ce? exact din motivele pe care le-ai spus , ne subordonam, inconstient majoritatii! facem cum vor altii ca sa nu fim etichetati "nebuni".
    ceva , cam de aceeasi natura, dar cu infinit mai putin talent decat tine, am vrut sa spun eu, aici:
    http://capca1.blogspot.com/2010/07/despre-dezamagire-cu-multa-speranta.html#links

    RăspundețiȘtergere
  4. deci, nu ma laud, sunt cel mai prost blogger din lume! dan brasov poa', daca vrea, sa depuna marturie in sensul asta. nu prea stapanesc io chestiile astea, cu linkurile si , pana ma invata, o sa treaca vreo 235400365 de ani.
    de aia stersei postarea aia, ca voiam sa fiu "jme", sa dau si io linkul de unde sa se deschida spre ceea ce am scris io!
    ati inteles ceva?

    RăspundețiȘtergere
  5. Ştiţi ce mă întreb eu? De ce ne pasă atât de mult despre ce cred alţii despre noi? De ce nu ne pasă defapt de ideea de a-i face să ne iubească aşa cum suntem noi?

    Într-o căsnicie...suntem alături pentru că ne-am acceptat aşa cum suntem, iar într-o relaţie de prietenie, amiciţie...din acelaşi motiv. Ei ne iubesc pentru că suntem noi înşine şi le plac nebunia noastră! De ce să vrem să fim altfel în alte condiţi? Oare asta nu înseamnă depersonalizare, dublare?

    Într-o zi eram cu aia mică în Bălcescu şi nu puteam alerga după ea din cauza saboţilor (nu era în plan să ajungem în parc...). I-am dat jos şi am alergat... :). dUpă nici zece minute am mai zăzut câteva mămici desculţe şi foarte fericite :).

    Deci, oare a fi noi înşine nu poate însemna declanşarea aceleiaşi stări în alţii?

    RăspundețiȘtergere
  6. @capca1- :)) Hai ca am ras! Nu stiam de ce imi vin in mail atatea comentarii de la tine :) Si nu mai fi asa modest, pentru Dumnezeu!

    @Ramona- Ba da, eu zic ca da. Dar cateodata ajungem sa nu mai stim nici noi ce vrem, dupa atatea sfaturi mai mult sau mai putin binevoitoare.

    RăspundețiȘtergere
  7. Ai dreptate Iulia...asta li se întâmplă multora măcar o dată în viaţă, dar...noi, mai bine decât oricine ne cunoaştem şi avem capacitatea de a ne regăsi, de a ne scotoci prin noi, prin gânduri, prin suflet şi de a ne scoate la suprafaţă. Dacă noi nu facem asta pentru noi...nimeni nu va putea să o facă!

    Sfaturile...cele mai bune vin de la tine însăţi, dacă vei avea suficient de multă încredere să ţi le asculţi şi să le pui în practică.

    RăspundețiȘtergere
  8. io de cate ori am avut impresia ca fac parte din turma, m-am trezit pe langa :))) lasand gluma la o parte, ai dreptate sa facem ce ne dorim, dar exista un pret si pentru asta ;D

    RăspundețiȘtergere
  9. @mirolara- Eu cred ca lucrurile se aseaza pe un fagas normal odata ce incepi sa privesti si spre tine. Si mai cred ca dezavantajele de la inceput se estompeaza cu timpul.

    RăspundețiȘtergere
  10. Iulia, sint de acord pe deplin cu cele ce le-ai scris, dar ca persoana care te cunoaste, pot sa spun ca ai cazut si tu in plasa asta. Cu toate ca nu credeam!

    RăspundețiȘtergere
  11. @Anonim- Daca nu iti dai si numele, degeaba.

    RăspundețiȘtergere
  12. Eu imi doresc pe viitor un job, o familie, fericire si sanatate.

    RăspundețiȘtergere
  13. De multe ori am facut ce mi-am dorit si am fost considerata o ciudata pe moment nu mi-a pasat, dar apoi intervin anume lucruri care te fac sa gandesti altfel... apoi am facut cum fac si altii, dar am simtit ca nu mai sunt eu si m-am pierdut in negura si greu am mai iesit, iar acum sunt la limita confuziei ca nici eu nu mai stiu pe ce parte sunt... e o lupta in interiorul meu si nu stiu cine va castiga turma sau eu...

    RăspundețiȘtergere
  14. @Vali- Aici trebuie sa tinem cont si de faptul ca nu trebuie sa-i lezam pe altii prin deciziile noastre, si nu ma refer la supararea pe care le-o pricinuim luand decizii pe care ei le considera gresite, ci ca actele noastre sa nu faca rau nimanui si mai ales, sa nu ne faca rau noua. De exemplu, am avut amici care aveau vicii hmm, nu tocmai legale. Uite, asta nu il consider un exemplu de iesire din turma, ci o alegere care iti face rau tie, in primul rand.

    RăspundețiȘtergere