miercuri, 4 ianuarie 2012
M-am mutat!
De azi incolo ma aflu oficial in "casa noua"! Ma gasiti pe iulianicolaie.ro. Sa ne citim sanatosi!
miercuri, 19 octombrie 2011
Agenţi imobiliari, Y U NO spuneţi adevărul?
Desigur, ştiţi câte ceva despre majusculele din tilu. Dacă nu, nu folosiţi internetul suficient(sic!). Acum 9 luni căutam o garsonieră de închiriat, mai nou caut apartament de două camere, undeva pe la 300-350 de euro pe lună, în zonă bună, cu centrală(că deh, babele din blocul meu nu se spală şi se încălzesc la aragaz). Cu ocazia asta am făcut un dicţionar al anunţurilor imobiliare. Iată ce a ieşit:- În apropiere de metrou: la cel puţin 10 minute de mers pe jos în ritm alert sau foarte alert, în care nici sprâncenele nu mai fac faţă transpiraţiei de pe moacă SAU la minim 5 staţii de troleu de Unirii, Tineretului etc.
- Mobilat LUX: IKEA în cel mai bun caz. Alte variante ar fi canapelele din piele albastru strident, combinate cu perdele de un portocaliu-fund de maimuţă inflamată SAU pereţii verzi ca vârful cepei cu mobilă de un galben în nuanţa pai-morning pipi
- Zona Dorobanţi: aici avem două variante. Fie în bloc din epoca preistorică, îmbulinat puternic, dai un bobârnac şi moare SAU undeva pe la Obor, între câini şi semeni “brown sugar”
- Mobilat clasic: în stilul deschizi uşa de la dulap şi te pocneşte în frunte SAU piese albe, scorojite la colţuri, covor persano-chinese, faianţă de veceu ecologic, aragaz cu plită şi fier de călcat cu jar
- Zonă liniştită: “Prrr, ţaaaa, tu eşti viaţa mea, să moară mamaaa!!!” SAU “tâgâdâm, tâgâdâm, eu sunt Tramvaiul pârpârâm”
- Apartament curat: Fooooarte naşpa SAU fooooooooooooooooarte naşpa
Aşa că, stimaţi agenţi imobiliari, spuneţi dracului adevărul! Şi mie îmi place să mă plimb, da’ dă-o dracului, nu mă faceţi să pierd timpul. Mai muncesc şi eu aşa, câte puţin. Şi dragi proprietari, 350 de euro pe un apartament de 40 de metri pătraţi în Berceni e mult prea mult. Mulţumesc.
Semnat Chiriaşul Disperat şi Epuizat, care nu vrea să se întoarcă în Sat.
marți, 18 octombrie 2011
luni, 8 august 2011
O zi la Zoo Băneasa
Mai ţineţi minte compunerile acelea din clasa a II-a, în care eram puşi să descriem o zi la grădina zoologică? Eu una n-aveam la Focşani aşa ceva, astfel încât eram nevoită să-mi imaginez ba câte o cămilă, ba câte o girafă. Eh, amintiri... Dar timpul a trecut, iar acum, după câteva ore petrecute la Zoo, am rămas cu alt fel de amintiri, hai să le spunem deosebite. N-am chef de descrieri prea ample, tot ce pot să spun e că animalele arătau bine, erau destul de simpatice şi vesele, dar spaţiul alocat fiecăruia a rămas la el de restrâns. Dar hai mai bine să vă redau câteva secvenţe, pentru că vizitatorii au fost, de departe, mult mai interesanţi:
La cuşca maimuţelor, o tanti mai maronie bătea de zor cu lingura într-un castron, pentru a atrage atenţia primatelor:
“Ce faci făh păduchioaso? Te scarpini în cur? Iote făh la ea, nesimţita! Ce-ai la cur fă, de eşti aşa roşie?!?”
Dacă maimuţa ar fi vorbit, cu siguranţă ar fi spus:
„Whatever.... Haters gonna’ hate”
Al doilea moment în care oamenii şi-au arătat din nou superioritatea a fost în faţa secţiunii unde erau admirate caprele cu coamă(Mda, chiar există aşa ceva). Care capre erau de culoarea maro deschis. Eh, dar aşa e rasa umana, orgolioasă, după cum mi-a arătat o tanti:
“Bueei, asta-i capră neagră bueeeei!!”, dorind să scoată în evidenţă stupiditatea fără margini a administratorilor grădinii. Cu toate că un lucru ar fi putut s-o pună pe gânduri, culoarea MARO a caprei.
V-aştept şi cu alte poveşti, căci rasa umană e veşnic surprinzătoare. Câte despre exemplarele rare pe care le puteţi admira la Zoo, să nu rataţi oaia şi capra domestică!
La cuşca maimuţelor, o tanti mai maronie bătea de zor cu lingura într-un castron, pentru a atrage atenţia primatelor:
“Ce faci făh păduchioaso? Te scarpini în cur? Iote făh la ea, nesimţita! Ce-ai la cur fă, de eşti aşa roşie?!?”
Dacă maimuţa ar fi vorbit, cu siguranţă ar fi spus:
„Whatever.... Haters gonna’ hate”
Al doilea moment în care oamenii şi-au arătat din nou superioritatea a fost în faţa secţiunii unde erau admirate caprele cu coamă(Mda, chiar există aşa ceva). Care capre erau de culoarea maro deschis. Eh, dar aşa e rasa umana, orgolioasă, după cum mi-a arătat o tanti:
“Bueei, asta-i capră neagră bueeeei!!”, dorind să scoată în evidenţă stupiditatea fără margini a administratorilor grădinii. Cu toate că un lucru ar fi putut s-o pună pe gânduri, culoarea MARO a caprei.
V-aştept şi cu alte poveşti, căci rasa umană e veşnic surprinzătoare. Câte despre exemplarele rare pe care le puteţi admira la Zoo, să nu rataţi oaia şi capra domestică!
miercuri, 27 iulie 2011
Ce se ascunde în mine?
Umm, am avut o dilemă azi noapte pe la 1, când m-am trezit brusc, traspirată şi şocată de ce-mi poate produce mintea în stare de amorţire. Iată ce-am visat:O tanti deprimată nu a mai putut suporta singurătatea şi tristeţea care o rodea şi s-a sinucis cât se poate de frumos. A băgat capul în cuptorul de microunde, i-a dat drumul şi a rămas acolo până ce i-a explodat scăfârlia. Asta după nopţi în care visam ba că mi se taie beregata, ba că îmi mor prietenii şi că urmez eu. La trezire mă păştea o întrebare: Dacă bagi un bebe la microunde, explodează?!?
Am I sick or what?
P.S.: Se pare că nu sunt singura. Netul e plin de dubioşi ca mine.
luni, 25 iulie 2011
De neuitat…
Am avut cea mai frumoasă copilărie. Spuneam cândva că astea au fost cele mai frumoase zile din viaţa mea . Nimic mai adevărat, însă nu au fost singurele.
Am mai spus-o, nimic nu se compară cu răcoarea dulce a muntelui, cu aerul proaspăt care-ţi inundă nările, cu foşnetul discret şi aspru de conifere. Iubesc marea cu intensitate, dar inima mea de copil rămâne tot la munte. În vârf de deal la Soveja şi sub cascada Putnei din Lepşa. Niciodată o baie în mare nu va egala scăldatul în ape curgătoare. Marea nu are nici limpezimea, nici puritatea apei de munte.
Încă de când îi auzi prima oară cântecul, cascada te stăpâneşte, te domină, şi peste toate astea, te face să treci peste toate neajunsurile ei. Tălpile învineţite de colţurile rocilor, frigul care te-mpresoară de cum ieşi din apă, toate vieţile pierdute în vârteju-i dulce, toate sunt nimicuri de care uiţi de îndată ce-i simţi glasul.
Odată intrat sub cascadă, îţi laşi sufletul aici şi ştii că nimic din tot ce va urma în anii ce vin nu va depăşi în intensitate aceste clipe. O baie în cascada Putnei e ca o poveste scurtă de iubire, acea iubire pe care o porţi cu tine oriunde, pe care n-o uiţi indiferent câte ţi se mai arată prin lume. Poate alţii au munţi mai înalţi, ape mai albastre şi mai învolburate, dar eu am Cascada Putnei, laolaltă cu regretul de a nu mai putea coborî niciodată acolo.
Am mai spus-o, nimic nu se compară cu răcoarea dulce a muntelui, cu aerul proaspăt care-ţi inundă nările, cu foşnetul discret şi aspru de conifere. Iubesc marea cu intensitate, dar inima mea de copil rămâne tot la munte. În vârf de deal la Soveja şi sub cascada Putnei din Lepşa. Niciodată o baie în mare nu va egala scăldatul în ape curgătoare. Marea nu are nici limpezimea, nici puritatea apei de munte.
Încă de când îi auzi prima oară cântecul, cascada te stăpâneşte, te domină, şi peste toate astea, te face să treci peste toate neajunsurile ei. Tălpile învineţite de colţurile rocilor, frigul care te-mpresoară de cum ieşi din apă, toate vieţile pierdute în vârteju-i dulce, toate sunt nimicuri de care uiţi de îndată ce-i simţi glasul.
Odată intrat sub cascadă, îţi laşi sufletul aici şi ştii că nimic din tot ce va urma în anii ce vin nu va depăşi în intensitate aceste clipe. O baie în cascada Putnei e ca o poveste scurtă de iubire, acea iubire pe care o porţi cu tine oriunde, pe care n-o uiţi indiferent câte ţi se mai arată prin lume. Poate alţii au munţi mai înalţi, ape mai albastre şi mai învolburate, dar eu am Cascada Putnei, laolaltă cu regretul de a nu mai putea coborî niciodată acolo.
vineri, 22 iulie 2011
Algele nu sunt peste tot la mare, ci în Mamaia
Cică să se mai ducă omu’ la mare când vede la tembelizor weekend de weekend că e plin de alge la mare. Pentru cei mai temători dintre voi, simt nevoia să spun că mormanele verzi şi împuţite de la mal nu prea se regăsesc în restul staţiunilor de pe litoralul nostru, CI DOAR ÎN MAMAIA. În Costineşti de exemplu, primăria n-a făcut vreun efort mega-senzaţional, ci doar a trântit nişte stabilopozi mai în larg. Rezultatul? Când la Mamaia se plătesc minim 1000 de lei pe un weekend în muci, în celelalte staţiuni oamenii stau bine-mersi pe mal, mirosind doar valurile.Am avut veri întregi petrecute la mare, în care am luat staţiunile şi plajele la rând şi ghici ce, apa era destul de curată în rest. Să mai zic de zilele călduroase, însorite, cu marea caldă ca un ceai? Ei bine, tembelizorul le arăta altceva cetăţenilor stingheri în oraş şi anume că e frig, e înnorat, că mai bine s-ar duce la Mall.
Apăi, dacă noi ne dăm cu bâta în cap ca idioţii, ce pretenţiisă mai avem de la alţii? Suntem ca o femeie care se plânge tuturor că are fundul mare şi zeci de colăcei, în timp ce spinarea mai are puţin şi i se lipeşte de spate...
miercuri, 20 iulie 2011
Metroretarzii, episodul 6. Azi cârtiţa de metrou
Dacă până acum am analizat doar specii care, indiferent de anotimp, se comportă la fel, astăzi vom trata comportamentul unui animal sezonier şi anume: cârtiţa de metrou. Nu trebuie să o cauţi mult, o remarci imediat după ochelarii de soare care se odihnesc pe nasu-i ascuţit.
Cârtiţa de metrou are o pasiune deosebită pentru întuneric, purtându-şi accesoriul definitoriu atât dimineaţa, în miezul zilei, cât şi seara. De cele mai multe ori, aceasta nu îşi schimbă comportamentul nici la restaurant şi nici dacă se întâlneşte cu prietenii.
Şi ce poate fi mai delicat decât o persoană care îţi vorbeşte cu ochelarii pe nas într-un spaţiu închis?!? Nu face decât să calce aprig pe toate simţămintele umane. Hai să explic cum vine asta.
Cum ar fi dacă ţi s-ar da papucii de către o cârtiţă de metrou? Fără expresie, fără lacrimi, fără pleoape tremurânde. Doar pa! Dureros, nu? Mai ales că gura unui om e, de cele mai multe ori, înşelătoare. Tot ochii surprind esenţa lui.
Tocmai ăsta-i scopul cârtiţei de metrou, distanţarea de restul speciilor prin răceală, atitudine nepăsătoare, “jemanfişism”.
Date biologice care ţin de regn:
-specia îşi face apariţia la începutul lunii mai, odată cu primele cireşe
-cârtiţa se adaptează foarte greu la anotimpul rece, purtându-şi prelungirile negre ale personalităţii până târziu în toamnă
-hrana preferată e berea, asezonată cu mici de Kaufland şi covrigi cu susan
-cârtiţele se împerechează doar pe întuneric, în linişte
Atât pentru astăzi. Până data viitoare, “Atenţie, se închid uşile!”
Cârtiţa de metrou are o pasiune deosebită pentru întuneric, purtându-şi accesoriul definitoriu atât dimineaţa, în miezul zilei, cât şi seara. De cele mai multe ori, aceasta nu îşi schimbă comportamentul nici la restaurant şi nici dacă se întâlneşte cu prietenii.
Şi ce poate fi mai delicat decât o persoană care îţi vorbeşte cu ochelarii pe nas într-un spaţiu închis?!? Nu face decât să calce aprig pe toate simţămintele umane. Hai să explic cum vine asta.
Cum ar fi dacă ţi s-ar da papucii de către o cârtiţă de metrou? Fără expresie, fără lacrimi, fără pleoape tremurânde. Doar pa! Dureros, nu? Mai ales că gura unui om e, de cele mai multe ori, înşelătoare. Tot ochii surprind esenţa lui.
Tocmai ăsta-i scopul cârtiţei de metrou, distanţarea de restul speciilor prin răceală, atitudine nepăsătoare, “jemanfişism”.
Date biologice care ţin de regn:
-specia îşi face apariţia la începutul lunii mai, odată cu primele cireşe
-cârtiţa se adaptează foarte greu la anotimpul rece, purtându-şi prelungirile negre ale personalităţii până târziu în toamnă
-hrana preferată e berea, asezonată cu mici de Kaufland şi covrigi cu susan
-cârtiţele se împerechează doar pe întuneric, în linişte
Atât pentru astăzi. Până data viitoare, “Atenţie, se închid uşile!”
luni, 18 iulie 2011
Un alt fel de rasism. Al meu
Nu trece zi de la Dumnezeu să nu auzi o înjurătură la adresa ţiganilor. Putori, hoţi, needucaţi, cerşetori, peşti, mizerabili, „fătători” de copii pe bandă rulantă etc. Nu voi nega “calităţile” ce le sunt atribuite zi de zi, căci nu sunt deloc false, asta desigur generalizând. Dar oamenii ăştia TRĂIESC! Pentru ei nu există ziua de mâine, griji, buget, cheltuieli şi venituri, ci doar CLIPA!
Câţi dintre noi am putea face o mare petrecere, să cheltuim tot ce avem, asta doar pentru o seară de desfrâu? Câte dintre noi, doamnelor, am desface picioarele fără să ne gândim că dacă nu ne protejăm ne alegem cu un boţ de carne care trebuie întreţinut, educat, iubit, alintat, umplut de daruri scumpe doar pentru a-l vedea zâmbind? Câţi dintre noi i-am spune celui din faţă ceea ce credem cu adevărat, cu riscul de a ne alege cu un machiaj străveziu? Câţi dintre noi luăm atitudine când ne simţim neîndreptăţiţi, preferând în schimb să ne înghiţim frustrările doar să evităm scandalul? Câţi dintre noi ar sări la bătaie pentru a apăra un simplu necunoscut? Vă spun eu, puţini… Printre ceaune, lângă foc, prăfuiţi pe tălpi şi cu plete unsuroase, oamenii ăştia sunt FERICIŢI!
În altă ordine de idei, mentalitatea conform căreia toţi am fi la fel, toate rasele, e cât se poate de falsă, de o ipocrizie stupidă. Noi românii nu vom fi niciodată ca nemţii, nu vom munci de drag, nu vom pune la ciorap, nu vom menţine niciodată curăţenia nici în casă, nici pe străzi. Nu vom fi niciodată de o inteligenţă sclipitoare ca asiaticii şi nici la fel de răbdători ca ei. Puneţi voi românul să culeagă orezul fir cu fir! În schimb, avem alte calităţi care ne scot în faţă.
Punerea în aceeaşi oală a tuturor naţiilor e o imbecilitate, diferenţele fiind evidente, diferenţe care trebuie îmbrăţişate şi înţelese, nu ascunse sub perdeaua discursurilor demagogice. La un moment dat a fost făcută publică şi lista pe continente a IQ-urilor, care a fost exact aşa cum ne aşteptam. Din diverse motive a fost ulterior ascunsă opiniei publice, pentru a nu genera rasism. Fiecare rasă are calităţi şi defecte în egală măsură. Unii compensează lenea prin prietenie, alţii inteligenţa prin hărnicie şi tot aşa.Nu suntem toţi la fel! A crede asta e la fel de nociv cu a sublinia doar defectele unei rase şi a înfiinţa “tabere de reeducare”.
Text scris pentru Vechi moravuri
Câţi dintre noi am putea face o mare petrecere, să cheltuim tot ce avem, asta doar pentru o seară de desfrâu? Câte dintre noi, doamnelor, am desface picioarele fără să ne gândim că dacă nu ne protejăm ne alegem cu un boţ de carne care trebuie întreţinut, educat, iubit, alintat, umplut de daruri scumpe doar pentru a-l vedea zâmbind? Câţi dintre noi i-am spune celui din faţă ceea ce credem cu adevărat, cu riscul de a ne alege cu un machiaj străveziu? Câţi dintre noi luăm atitudine când ne simţim neîndreptăţiţi, preferând în schimb să ne înghiţim frustrările doar să evităm scandalul? Câţi dintre noi ar sări la bătaie pentru a apăra un simplu necunoscut? Vă spun eu, puţini… Printre ceaune, lângă foc, prăfuiţi pe tălpi şi cu plete unsuroase, oamenii ăştia sunt FERICIŢI!
În altă ordine de idei, mentalitatea conform căreia toţi am fi la fel, toate rasele, e cât se poate de falsă, de o ipocrizie stupidă. Noi românii nu vom fi niciodată ca nemţii, nu vom munci de drag, nu vom pune la ciorap, nu vom menţine niciodată curăţenia nici în casă, nici pe străzi. Nu vom fi niciodată de o inteligenţă sclipitoare ca asiaticii şi nici la fel de răbdători ca ei. Puneţi voi românul să culeagă orezul fir cu fir! În schimb, avem alte calităţi care ne scot în faţă.
Punerea în aceeaşi oală a tuturor naţiilor e o imbecilitate, diferenţele fiind evidente, diferenţe care trebuie îmbrăţişate şi înţelese, nu ascunse sub perdeaua discursurilor demagogice. La un moment dat a fost făcută publică şi lista pe continente a IQ-urilor, care a fost exact aşa cum ne aşteptam. Din diverse motive a fost ulterior ascunsă opiniei publice, pentru a nu genera rasism. Fiecare rasă are calităţi şi defecte în egală măsură. Unii compensează lenea prin prietenie, alţii inteligenţa prin hărnicie şi tot aşa.Nu suntem toţi la fel! A crede asta e la fel de nociv cu a sublinia doar defectele unei rase şi a înfiinţa “tabere de reeducare”.
Text scris pentru Vechi moravuri
sâmbătă, 16 iulie 2011
vineri, 15 iulie 2011
Cum te adresezi soacrei?
Pe o planetă în care lumea moare de foame şi de sete, unii oameni au probleme şi mai grave de atât. Cum ar fi asta:
Cum, Doamne iartă-mă, să mă adresez mamei soacre?!? Mai jos avem câteva variante, una mai proastă ca alta:
1.Mamă soacră- Sună ca un fund de maimuţă. Mic, delicat, dar aspru şi păros. Naşte grimase, iar la simplul său auz deja îi vezi ochii îngustaţi din care se preling lacrimi de neputinţă.
2.Soacră- Simplu şi lejer, nu? Ei aş! Asta deja pute a acreală, a luat la mişto, a presiflare. Urmează construcţiile “Poamă acră”, “Carne macră”, etc.
3.Mamă-Total exclus! Felicitări totuşi celor cu inima mare, care au lansat acest trend de multiplicare a uterelor din care poate ieşi un copil, celor cu suflet curat, celor plini de iubire şi de generozitate care pot să spună aşa ceva.
4.Pe nume-Până la un moment dat am crezut că e ok, dar se pare că am deranjat, deşi spuneam aşa doar când vorbeam cu alţii la telefon. Asta deja pune un fel de egalitate între două fumei, deci unde-i mumă respectul, ha?
5. Să nu-i spui în niciun fel-Ei bine, asta-i abordarea mea, de genul “Auziţi” şi alte cele, adresate de obicei chelnerilor şi vânzătoarelor, deci iarăşi e naşpa.
În speranţa că minţi strălucite mă vor lumina şi pe mine să-i fac femeii o bucurie şi să scap de mâncărimile limbii când vreau să-i spun câte ceva, Ajutoooor!!!
Cum, Doamne iartă-mă, să mă adresez mamei soacre?!? Mai jos avem câteva variante, una mai proastă ca alta:
1.Mamă soacră- Sună ca un fund de maimuţă. Mic, delicat, dar aspru şi păros. Naşte grimase, iar la simplul său auz deja îi vezi ochii îngustaţi din care se preling lacrimi de neputinţă.
2.Soacră- Simplu şi lejer, nu? Ei aş! Asta deja pute a acreală, a luat la mişto, a presiflare. Urmează construcţiile “Poamă acră”, “Carne macră”, etc.
3.Mamă-Total exclus! Felicitări totuşi celor cu inima mare, care au lansat acest trend de multiplicare a uterelor din care poate ieşi un copil, celor cu suflet curat, celor plini de iubire şi de generozitate care pot să spună aşa ceva.
4.Pe nume-Până la un moment dat am crezut că e ok, dar se pare că am deranjat, deşi spuneam aşa doar când vorbeam cu alţii la telefon. Asta deja pune un fel de egalitate între două fumei, deci unde-i mumă respectul, ha?
5. Să nu-i spui în niciun fel-Ei bine, asta-i abordarea mea, de genul “Auziţi” şi alte cele, adresate de obicei chelnerilor şi vânzătoarelor, deci iarăşi e naşpa.
În speranţa că minţi strălucite mă vor lumina şi pe mine să-i fac femeii o bucurie şi să scap de mâncărimile limbii când vreau să-i spun câte ceva, Ajutoooor!!!
duminică, 19 iunie 2011
Să scriu, să nu scriu… Mai bine mă împiedic
Deşi nu obişnuiesc, săptămânile astea m-am gândit şi m-am tot gândit dacă nu ar trebui cumva să mă opresc din scris. Poate nu din scris în general, ci din scrisul pe blog, căci iniţial aici era locul în care-mi spuneam păsurile, în care îmi vărsam gândurile ce mă frământau. Era un fel de colţ întunecat unde negura din mintea mea se dispersa în aerul „onlinean”. În ultima perioadă parcă m-am golit de sentimente şi mă simt ca un borcan gol în căutare de capac, de linişte.
Preocupările mele sunt din ce în ce mai simpliste, nu mai tresar la nicio amintire, ci mă gândesc doar la prezent, la lucruri, la planuri de viitor, cam ca tot omul. Simt că partea mea ascunsă zboară şi mă transform deodată în omul de lângă mine. În toţi oamenii care mă înconjoară. Un punct mic într-o mulţime mare.
Cât despre simţul umorului, ia-l de unde nu-i! Nici nu ştiu dacă l-am avut vreodată sau doar am avut impresia că-l am. N-am nevoie de susţinere şi nici de mesaje nesincere, ci doar de linişte. Sau poate de o fundă roz, de un zâmbet ştrengar. Mai pe scurt, de o muză care refuză să mai apară. Poate că mă caută dar eu n-o văd. Cel puţin nu-i mai văd utilitatea.
Preocupările mele sunt din ce în ce mai simpliste, nu mai tresar la nicio amintire, ci mă gândesc doar la prezent, la lucruri, la planuri de viitor, cam ca tot omul. Simt că partea mea ascunsă zboară şi mă transform deodată în omul de lângă mine. În toţi oamenii care mă înconjoară. Un punct mic într-o mulţime mare.
Cât despre simţul umorului, ia-l de unde nu-i! Nici nu ştiu dacă l-am avut vreodată sau doar am avut impresia că-l am. N-am nevoie de susţinere şi nici de mesaje nesincere, ci doar de linişte. Sau poate de o fundă roz, de un zâmbet ştrengar. Mai pe scurt, de o muză care refuză să mai apară. Poate că mă caută dar eu n-o văd. Cel puţin nu-i mai văd utilitatea.
luni, 30 mai 2011
Legile lu’ July (2)
-Numărul zâmbetelor unui om e invers proporţional cu sinceritatea lui
-Cel cu care bârfeşti astăzi e duşmanul tău de mâine
-Turnătorii vor avea întotdeauna de câştigat în viaţă. Poate bani, poate putere, niciodată prieteni
-Dacă optimistul e un prost fericit, atunci pesimistul e un prost deprimat
-Prietenii ar trebui să fie precum miezul de nucă, din ce în ce mai dulce. Restul e doar coajă, care la început te murdăreşte, pentru ca mai apoi să nu ştii cum să scapi de ea
-Cel cu care bârfeşti astăzi e duşmanul tău de mâine
-Turnătorii vor avea întotdeauna de câştigat în viaţă. Poate bani, poate putere, niciodată prieteni
-Dacă optimistul e un prost fericit, atunci pesimistul e un prost deprimat
-Prietenii ar trebui să fie precum miezul de nucă, din ce în ce mai dulce. Restul e doar coajă, care la început te murdăreşte, pentru ca mai apoi să nu ştii cum să scapi de ea
luni, 16 mai 2011
Am aflat de pe Facebook…
Mda, exact cum scriam mai jos, din lenea de a vorbi unii cu alţii, am inventat Facebook şi Twitter. Uite-aşa a aflat şi aeriana pământului, aka Iulia, că frac’su are gagică. Asta doar din două like-uri şi trei poze. Şi mai e şi simpatică pe deasupra, că dacă era vreo naşpetă mai înţelegeam...Bre, s-a întors lumea cu susu-n jos! Noi chiar nu prea mai vorbim unii cu alţii, deşi ne aflăm faţă în faţă. Comunicarea devine un dialog al surzilor, iar fără taste suntem precum gladiatorii fără săbii. Lipsiţi de putere. Ca Samson al Dalilei, chel.
Care dintre voi se mai oboseşte să reţină zilele de naştere ale prietenilor? De câte ori ai avut un coleg la un metru distanţă, iar tu i-ai spus o glumă pe mess, skype sau Facebook? Nu mai zic de like-uri. De ce dracu’ să-i zici că îti place poza lui în faţă când poţi doar să apeşi pe un buton? E al naibii de greu să mişti buzele când ai degetele lipite de tastatură!
Mai jos voi scrie ce este posibil să mai aflu de pe Facebook:
-că am divorţat
-că am murit
-că a fost cutremur de 9 grade, deşi parcă l-am simţit
-evident, că ninge sau plouă
-că bunica s-a mutat în Caraibe ş.a.m.d.
luni, 2 mai 2011
Metroretarzii, episodul 5. Azi frecătorul de buton
Cum stau eu aşa, aşteptând să se deschidă uşa, mă trezesc deseori cu specia asta de metroretard şi anume frecătorul de buton.
Ştiţi, bănuiesc, cerculeţul ăla care se luminează atunci când nu se deschid uşile automat. Săracul butonel se aprinde DOAR când ajungi în staţie, NICIODATĂ înainte! Ei bine, nu trece zi de la Dumnezeu să nu îmi taie faţa vreun entuziast care se apucă şi freacă butonul ăla nenorocit cu mult înainte ca metroul să ajungă la peron.
Îl pipăie, îl mângâie, îl apasă cu mişcări scurte şi intense fix în mijloc, pentru ca mai apoi să intensifice mişcarea. Frecătorul de buton nu mai are răbdare, simte că explodează şi ăla tot nu se aprinde. Şi iar îl ia la frecat. Mai tare, mai apăsat! Oooh… Aaaahh… S-a aprins!
După ce extazul de o secundă dispare, frecătorul iese aruncând un oftat în aer, profund satisfăcut. Şi azi a frecat butonul, ziua de muncă poate să înceapă.
Până data viitoare, “Atenţie, se închid uşile”!
Ştiţi, bănuiesc, cerculeţul ăla care se luminează atunci când nu se deschid uşile automat. Săracul butonel se aprinde DOAR când ajungi în staţie, NICIODATĂ înainte! Ei bine, nu trece zi de la Dumnezeu să nu îmi taie faţa vreun entuziast care se apucă şi freacă butonul ăla nenorocit cu mult înainte ca metroul să ajungă la peron.
Îl pipăie, îl mângâie, îl apasă cu mişcări scurte şi intense fix în mijloc, pentru ca mai apoi să intensifice mişcarea. Frecătorul de buton nu mai are răbdare, simte că explodează şi ăla tot nu se aprinde. Şi iar îl ia la frecat. Mai tare, mai apăsat! Oooh… Aaaahh… S-a aprins!
După ce extazul de o secundă dispare, frecătorul iese aruncând un oftat în aer, profund satisfăcut. Şi azi a frecat butonul, ziua de muncă poate să înceapă.
Până data viitoare, “Atenţie, se închid uşile”!
vineri, 29 aprilie 2011
Cel mai vechi dintre moravurile româneşti: lenea
Dragii mei, să ridice mâna sus ăla care nu-i leneş. Ăla care dacă i se oferă atât de mulţi bani, încât să nu mai trebuiască să lucreze nici măcar o zi din amărâta-i viaţă zice ho bă, eu muncesc. Dar dacă numai cazul de faţă ne-ar putea transforma în leneşi, ar fi ceva. Dar, vedeţi voi, lenea e parte din român, se naşte odată cu el şi piere puţin după moartea sa, căci îi pătrunde până în măduva oaselor. În orice caz, ăsta nu-i un text de blamare a lenei, ci chiar de încurajare a ei.
Ce nu înţeleg eu e de ce continuăm să ne batem joc de acest simţământ pur al omului în loc să facem ceva util cu el, mai ales că în decursul istoriei lenea a adus mari progrese pentru omenire. Adică, ne-a fost lene să mergem pe jos mii de kilometri, am făcut maşina. Ne-a fost lene să înmulţim şi să împărţim, am făcut calculatorul. Şi pe măsură ce lenea a crescut, a evoluat şi tehnologia într-atât încât, din lenea de a vorbi unii cu alţii am făcut Facebook şi Twitter.
Câţi oameni harnici aţi văzut să fie şi bogaţi? Câţi dintre cei care muncesc cu cârca au cu adevărat bani? Dar dragoste? Ce e aia iubire, te întrebi când ai capul ocupat doar cu gândul de a munci? De multe ori lenea se confundă cu iubirea, atât e de dulce, de ameţitoare şi mai mult, îţi dă dependenţă. Românule, gândeşte-te de două ori înainte să te apuci de muncă sau să tragi ca boul în jug. Eu votez pentru un trup leneş şi o minte ageră!
Text scris pentru Vechi moravuri
Ce nu înţeleg eu e de ce continuăm să ne batem joc de acest simţământ pur al omului în loc să facem ceva util cu el, mai ales că în decursul istoriei lenea a adus mari progrese pentru omenire. Adică, ne-a fost lene să mergem pe jos mii de kilometri, am făcut maşina. Ne-a fost lene să înmulţim şi să împărţim, am făcut calculatorul. Şi pe măsură ce lenea a crescut, a evoluat şi tehnologia într-atât încât, din lenea de a vorbi unii cu alţii am făcut Facebook şi Twitter.
Câţi oameni harnici aţi văzut să fie şi bogaţi? Câţi dintre cei care muncesc cu cârca au cu adevărat bani? Dar dragoste? Ce e aia iubire, te întrebi când ai capul ocupat doar cu gândul de a munci? De multe ori lenea se confundă cu iubirea, atât e de dulce, de ameţitoare şi mai mult, îţi dă dependenţă. Românule, gândeşte-te de două ori înainte să te apuci de muncă sau să tragi ca boul în jug. Eu votez pentru un trup leneş şi o minte ageră!
Text scris pentru Vechi moravuri
miercuri, 27 aprilie 2011
Zidul
Aţi avut vreodată senzaţia că tot ce vă doriţi e chiar lângă voi, că vă desparte doar o clipă de fericire? O clipă metamorfozată în zid rece, de gheaţă. Un zid pe care-l zgâriaţi cu colţul unghiei până ce scrâşnetul vă inundă timpanele vibrânde, până ce sângele vă împresoară buricele degetelor. Un zid aproape imposibil de escaladat, înalt ca un zgârie-nori. Şi voci. O, da! Vocile care fac din speranţă o biată râmă îmbibată în nămol, o larvă care se bălăceşte în neputinţă şi regrete. Vocile pentru care NU este singurul cuvânt cunoscut. Nimic nu-i mai greu decât să te afli în mijlocul balanţei şi să nu ştii în ce parte să te înclini.
marți, 26 aprilie 2011
Ghinionul când apare, soarele apune-n zare
Frumos weekend se contura acum câteva zile. Ouă înroşite, pască pufoasă, cozonac dulce şi cremos şi mai ales linişte. Dar cum se întâmplă de obicei când visezi frumos, te mai şi trezeşti. Aşa se face că ne-am echipat încă de vineri seara cu purcel, căţel, boarfe şi casolete goale că deh, ştim cu toţii cum vine moldoveanul de acasă de la mama, cu sacii de mâncare în spinare. Frumoşi, tineri, zâmbitori şi mai ales modeşti, ne-am urcat în maşină. Am dat drumul la radio şi vuuuum! Vuum pe naiba, că n-a pornit. Dă-i şi cheamă prietenii să te alimenteze, să te curenteze, orice numai să te mişti din loc. După mai bine de două ore de încercări am lăsat-o moartă şi ne-am dus la culcare cu tot cu o parte din bagaje. Am zis că a doua zi vorbim cu cineva cu o baterie mai mare că doar şi la astea mărimea contează(sâc!). Dimineaţă, iar speranţă, iar veselie. Am găsit şi o baterie mai mare la care s-o conectăm, dar nimic.
Hai să-l luăm pe Matizache, ne-am gândit noi. O fi el mai bătrân şi mai obosit, da’ măcar porneşte. Şi dă-i şi mută bagajele şi iar apăru speranţa, în ceapa mă-sii de speranţă. Că aşa-i cu asta, te păcăleşte, te face să zâmbeşti, să crezi că va fi bine, pentru ca mai apoi să rămâi tot prost.
Dar na’, hai să continui. L-am şters pe Matizache de praf şi hai la drum! Frumos, soare, lăsam Bucureştiul gri în spate când... Trosc, poc, a început să se înfrâneze, să huruie, în plus se încinsese roata, de a trebuit să ne întoarcem. Că de unde service în sâmbăta de Paşte?!? Într-un final, aventura s-a încheiat cu bine, căci am făcut rost de o altă maşină şi până la urmă am plecat. Şi uite-aşa, din două maşini, am plecat cu a altuia, căci niciodată două rable nu sunt de ajuns când ţi-e poftă de miel.
P.S.- Aseară, când m-am întors acasă şi am privit nostalgic pe geam, am zărit o mare buşitură pe aripa dreaptă a maşinii. Hristos a înviat!
marți, 19 aprilie 2011
O sugestie pentru CNA
Am stat şi mi-am sucit creieraşul obosit şi atrofiat şi am ajuns la o concluzie despre care bănuiesc că vă va fi pe plac. Cum ar fi dacă, în loc să cenzurăm exprimările care abundă în organe care mai de care, să aplicăm banda neagră pe gură şi bip-ul pe unda sonoră în cazul agramaţilor?
Cum a zis unu’ “Am decât doi lei” sau “Masa care am mâncat-o”, pac, tăiem sunetul. Şi cu asta am scăpat de violul în grup asupra limbii române, dar mai ales de riscul ca ai noştri copii să creadă că Bebe care sparge seminţe în faţa blocului vorbeşte corect, că doar a văzut şi auzit la TV aceeaşi exprimare.
Nu ştiu voi, dar eu prefer să aud înjurături, până la urmă porniri sincere şi nedisimulate ale spiritului, decât să îmi zgârie timpanul tot felul de exprimări greşite. Şi ce naiba, rinichii sau plămânii nu sunt tot organe?!? Şi uite aşa, vin cu nişte propuneri:
-Băga-mi-aş inima în tine!
-Ce faci băi rinichi? (aici cu diminutivul rinichiuţ)
-Să-mi sugi aorta!
Posibilităţile sunt nelimitate!
Cum a zis unu’ “Am decât doi lei” sau “Masa care am mâncat-o”, pac, tăiem sunetul. Şi cu asta am scăpat de violul în grup asupra limbii române, dar mai ales de riscul ca ai noştri copii să creadă că Bebe care sparge seminţe în faţa blocului vorbeşte corect, că doar a văzut şi auzit la TV aceeaşi exprimare.
Nu ştiu voi, dar eu prefer să aud înjurături, până la urmă porniri sincere şi nedisimulate ale spiritului, decât să îmi zgârie timpanul tot felul de exprimări greşite. Şi ce naiba, rinichii sau plămânii nu sunt tot organe?!? Şi uite aşa, vin cu nişte propuneri:
-Băga-mi-aş inima în tine!
-Ce faci băi rinichi? (aici cu diminutivul rinichiuţ)
-Să-mi sugi aorta!
Posibilităţile sunt nelimitate!
joi, 7 aprilie 2011
Măgăria post-relaţie
Nimic nu mie se pare mai penibil decât omul care, după ce se desparte, începe să arunce cu noroi în cel care i-a stat alături ani în şir. Câtă ură se poate cuibări acolo, în tine, câtă frustrare să-ţi roadă pântecele, pentru a uita tot?Brusc, dintr-un înger care aruncă steluţe pufoase şi roz de iubire, cel pe care l-ai iubit cândva ajunge un demon încornorat, o expoziţie ieftină a celor mai rele dintre trăsăturile umane, un monstru, un cumul al promiscuităţii.
Nu puţine au fost cazurile de acest fel pe care le-am întâlnit. Şi uite aşa, noroiul se întoarce tot la tine, ca dintr-un ventilator setat la treapta 5, în timp ce se naşte o întrebare firească. Dacă persoana cu care ai fost e chiar atât de malefică pe cât laşi să se vadă, cine a fost prostul care o pupa pe frunte în fiecare seară, în timp ce-i mângâia cosiţele păcătoase?!?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)