Povestea din “Ratiune si simtire” al lui Jane Austen parca a dat la o parte valul care imi sade pe ochi de ceva timp si anume ideea ca oamenii nu se schimba. Din pacate, cea mai dificila si greu de executat schimbare e cea in bine. E greu sa inveti sa fii generos cand toata viata ai fost zgarcit si egoist sau sa-l ierti pe cel care ti-a pricinuit in repetate randuri si cu buna stiinta suferinta si, mai mult de atat, sa-i oferi ajutorul tau neconditionat. Pe de alta parte insa, nimic nu poate fi mai usor decat sa-ti creezi dependente fizice si emotionale care ajung sa-ti faca rau, fie ca e vorba de droguri, alcool sau dragoste imbecila. Da, da, imbecila! Atunci cand stii ca nu ajungi nicaieri si totusi continui sa-ti inghesui sufletul intr-o cutie de chibrituri, avand impresia ca el este de fapt liber.
Povestea cartii este cea a surorilor Elinor si Marianne, ambele indragostite de barbati care le-au fost meniti altora. Poate mai impresionante decat legaturile lor de amor si deceptiile prin care trec sunt simtamintele care le leaga, dragostea si dependenta uneia fata de cealalta, dar mai ales cele care le despart. Elinor este rationala si politicoasa, iar Marianne e o rebela care plange, zbiara, este impertinenta, dar in acelasi timp se arunca fara ezitare sau chibzuinta in bratele iubirii. Schimbarea in rau despre care vorbesc este ilustrata cel mai bine in caracterul tanarului Wiloughby, care de dragul avutiei, abandoneaza o posibila viata emotionala perfecta. “Se gandi in tacere la raul ireparabil pe care o independenta prea devreme castigata, ale carei consecinte firesti fusese predispozitia la trandavie, desfrau si setea de lux, il facusera mintii, caracterului si fericirii unui barbat care, pe langa faptul ca era atragator si talentat, era si cinstit din fire, sensibil si afectuos”. Finalul nu a fost pe placul meu, din simplul motiv ca nu imi plac povestile cu happy-end.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu